Ca-ntr-o matrioşka vie

[Vasilisia Lazăr]

Stau la fereastra odăii întunecoase,

prin geam desluşesc o umbră,

apoi, tot mai clar, silueta unei fetiţe.

Îmi dau seama că sunt eu.

Port anii copilăriei mele şi funda

pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr.

 

Deodată, pe uşă intră o tânără femeie.

Îmi recunosc strălucirea din ochi.

Din ea descinde alta

şi-nlăuntrul acesteia o alta, pitită în alta,

mereu eu…

 

Scrijelesc scoarţa din piept în piept,

până la inima încă moale

– magmă din sâmburele atâtor înfrângeri –

Trec din păpuşă-n păpuşă şi ţopăi

şi piciorul mi-e tot mai mic; vreau să mă întorc,

dar cineva nu mă lasă să trec de două ori

prin acelaşi loc.

 

Doamne, aruncă-mă până la ultima păpuşă din mine!

strig…

 

Dar eşti chiar tu, cea de azi,

în tine poţi mângâia somnul celor de ieri…

Închide ochii şi vei fi iarăşi tânăra naivă,

sau copilul gângurind fericit,

ori sămânţa în care sufletul orfan şi-a aflat casă.

 

Păpuşa ce doarme în leagăn eşti tu cea de mâine,

matrioşka…

 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Gânduri în versuri frumoase. 

”Copilăria. Singurul paradis pierdut.” – Valeriu Butulescu

[petrut dan]

Eu, spre deosebire de doamna Claudia, nu mi-aș fi dorit să scriu poemul acesta! Nici dacă mă plătea cineva, m-ar fi marcat prea multă vreme! Și tocmai când mă gândeam că găsesc un text din acelea, aproape solare, cum îmi plac mie! De fapt tu ești o ființă solară, ce-ai scris aici îmi pare prea grav, prea ca la Academia Franceză, știi „intră cine vrea, rămâne cine poate”! Nu am riscat să-l scriu ca în original că-mi rupeam vreun deget și-mi cam pare rău!))) Având în vedere ocupația! Deci, e permis?, și dacă nu e, îmi permit eu, deci mi-ai '„stricat” seara! Eu nu știu ce se întâmplă în căpușorul vostru câteodată de deveniți așa grave, așa de serioase, ăsta este un poem de citit când afară ninge urât și nu ai unde să pleci, obligatoriu o cană de cafea, fără îndulcitori și cu mult zahăr, țigări, și priveliștea ta de acasă, a, gata, știu... în timp ce-l scriai, priveai pe geam, să poată intra acele imagini retrospective care pe mine mă fac să mă doară stomacul! O succesiune dureroasă aproape de la copilărie și nu te mulțumești până azi , o duci până la ziua de mâine... Îmi venea să strig: „las-o mă că merge-așa, ne-am obișnuit cu ea”! )) Să știi că nu e ceva nemaitâlnit, de multe ori asemenea atmosferă generează reacții dintre cele mai diverse, deci las-mă să mă eliberez! Greu de dus, unele elemente precum funda prinsă de mama în păr, strălucirea adolescentină din ochi, țopăitul aproape ireal precum faptul că piciorul se face din ce în ce mai mic până la sâmănța – „sufletul orfan care și-a găsit casă” oferă nenumărate deschideri. Și păreri de rău, deși nu ai putea explica decât prin puterea sugestiei obținută prin tablouri ce se dezvăluie din strofă în strofă, ca la final să realizezi că toată această repetee lirică nu este decât personificarea unui suflet ce trece prin etapele sale și pe care le dezvălui într-un mod retrospectiv. Atât de mult m-a indispus!)) Nu-ți zic seară faină!)))

[bolache alexandru]

Interesantă această idee, pentru că, de fapt, noi asta suntem... o matrioșka vie! Trecem dintr-o păpusă în alta, scrijelim soarta până la inima încă moale! Foarte frumos și original.

[Nikol MerBreM]

Una dintre preferatele mele!
Drag,
Nikol

[Herțeg Claudia (Mota)]

Uneori, Lisia, nu ştiu ce e mai puternic, dragul meu de tine sau ... dorinţa ca ceea ce scrii să fi scris eu.