Ascultă inimo și taci!

[gabriel cristea]

Dumbrăvile-s bolnave iar, 

Contagioasă vreme! 

Se-aude plopul secular,

însingurat cum geme… 

E-un soare crud și nefiresc, 

Jucându-se cu norii;

Penumbre obosite cresc

Pe coastele cărării. 

Cenușa unui stârc bătrân

E risipită-n vânturi;

Se zdrențuiesc în ritm păgân

Aripile de fluturi… 

Ascultă inimo și taci, 

Dumbrăvile-s eterne! 

Ce lume naltă, ce copaci

Și vântul ce mă cerne! … 

[Chris]

foarte frumos!

[chindea maria elena]

Ascultă inima - dar tăcerea îi contravine ființării, poate registrul „vorbirii” se schimbă de la o ureche la alta! Frumoasă simbioză a vibrației cu natura! Excelent pastel!

[Vasilisia Lazăr]

Un minunat poem care ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu perenitatea naturii. Elementul de recurenţă prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic al plopului secular și al dumbrăvilor, ca imagini lirice ale universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă antiteza, realizată prin metafore deosebite precum: Cenușa unui stârc bătrân/ E risipită-n vânturi;/ Se zdrențuiesc în ritm păgân/ Aripile de fluturi… sau: Ce lume naltă, ce copaci/ Și vântul ce mă cerne! … 

Lectura poemului tău induce cititorului un sentiment de tristețe, de zădărnicie, dar și de neputință și, în final, de resemnare. Mi-a plăcut mult. Felicitări, cu drag!

Eu aș fi spus: Ascultă, inimă, și taci. E același lucru. Dar asta e doar o mică paranteză.

[bolache alexandru]

Oo! Ce bine ar fi să putem spune inimii să tacă... Un pastel reușit!

[Grig Salvan]

O confesiune pe un ton elegiac.O tristă destrămare pe vânt și pe inimă:

„Cenușa unui stârc bătrân

E risipită-n vânturi;

Se zdrențuiesc în ritm păgân

Aripile de fluturi… ”

Cu un final monumental:

„Ascultă inimo și taci, 

Dumbrăvile-s eterne! 

Ce lume naltă, ce copaci

Și vântul ce mă cerne! …”

Final care-mi amintește de finalul din Moartea căprioarei a lui Labiș, care se adresează și el îndurerat inimii:

„Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea..
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”

[Mihaela Popa]

o poezie vizuală, presărată cu metafore sublime

admirație!

[Monica Pester]

N-au lipsit niciodată din poemele tale, Gabi,  de înfrățire cu natura, de dedublare aș zice, cu ea, accentele de tristețe, ca un ecou al sufletului. Poate tocmai ele dau profunzime și frumusețe scrierilor tale.

Și lacrimile stau pe marginea genelor . . .

[Mihai Katin]

Ascultă inimo și taci, 

Dumbrăvile-s eterne! 

Ce lume naltă, ce copaci

Și vântul ce mă cerne! …    sa ii  soptim  sufletului  acest   catren  ca  semn  de  alinare  in  vitregiile   acestei   vieti!!!

[petrut dan]

Un moment mai liniștit din viața ta, dar care permite liricului să conducă cu măiestrie acest poem reușit, metaforizat și încărcat de un mister bine dozat, tu ai o legătură cu natura inconfundabilă, puternică și binefăcătoare pentru ambele părți, o chimie reușită această scriere ce dă posibilitatea imaginației să își depășească limitele cu care era obișnuită, eu așa am simțit, cu prietenie, Gabi!

[Tudor Cicu]

Poezia pastel cu încărcătură lirică este autentică atunci când sentimentele celui care o scrie sunt autentice și o transmite în scriere. Așadar, ceea ce ne încântă și ne place presupune, și din partea celui care o scrie, o experiență îndelungată într-ale poeziei clasice.  Versurile finale: ”Ce lume naltă, ce copaci/Și vântul ce mă cerne!... ” dau până la urmă și amprenta poeziei care explorează vina, frustările și destinul ascuns în trăirile unui poet care versifică curat.