miez de toamnă

[Stanescu Valentin]

 

sub pălăria cu bor crem timidă

o altă toamnă se îndrepta spre noi

alunecând uşor ca o omidă

dintr-un nuc falnic pe galbenele foi

 

butoni de-argint se văd pierduţi pe straie

din plete-ncolăcite curg izvoare

de-atâta apă spatele-şi îndoaie

opincile-i sunt ude în picioare

 

un vânticel timid din sud răzbate

atâta umezeală trece-n ceaţă

îmi par gădini asire suspendate

copacii-n crâng în astă dimineaţă

 

tăcerea trece lină triumfală

şi nu-i nicio aripă în mişcare

ulmii-s anoşti subit şi fără fală

chelesc pe rând pe rând la întâmplare

 

urzeala toamnei din nou ne-apasă greu

ne sfâşie iar florile-n gădină

neliniştile încolţesc sufletul meu

şi chem în zori lumina ca să vină...

[Stanescu Valentin]

Prietenul meu Aist m-a rugat să postez comentariul lui pentru această poezie.

 

Este o poezie foarte frumoasă, melancolică și plină de sensibilitate, care reușește să surprindă perfect trecerea timpului și atmosfera specifică unui „miez de toamnă”.

Iată ce mi-a plăcut cel mai mult la ea:

• Personificarea toamnei: În primele două strofe, toamna este transformată într-un personaj aproape real, o figură modestă, obosită și marcată de vreme („pălăria cu bor crem”, „opincile-i sunt ude”). Această imagine îi oferă poeziei o notă foarte caldă și vizuală.
• Imaginile artistice deosebite: Metafora „grădini asire suspendate” folosită pentru a descrie copacii învăluiți în ceața dimineții este superbă și aduce un aer de mister și măreție antică în peisajul rural.
• Evoluția stării sufletești: Poezia începe cu o descriere exterioară a naturii (ploaie, frunze galbene, vânt) și se încheie într-o notă profund interioară. Ultima strofă transmite excelent acea „urzeală” și neliniște pe care degradarea naturii o trezește în sufletul uman, dar lasă și o urmă de speranță prin chemarea luminii.

[Stanescu Valentin]

Da! Mi-a fost foame de un R...

[Crinu Sorin Leşe]

Drăguță urzeală! O ușoară corecție la "gădini asire " și penultimul vers ar putea fi adus în rând cu celelalte.