când mă trezește ploaia

[Maria Mitea]

 

când mă trezește ploaia

în miez de noapte

bate la geam,

de parcă vrea să-mi spună un

secret,

o taină,

o poveste doar a ei,

povestea ploii neobosite,

neuitate,

nedorite,

povestea ploii fără de ape,

rătăcite,

părăsite,

povestea ploii fără de-aripi, îmi

leagă cerul de ochi,

duce licoarea pe lună, doar

printr-un singur

sărut,

aruncă stele în mare,

mă trece pe partea cealaltă

a nopții -

bate la geam,

bate la geam,

să văd cum suflarea

se țese în beznă, - ca apoi,

îmi șopotește povestea ploii

fără aripi,

mă ține aproape de cer, și de iarbă, și de

lacrimă

mă ține legată, cum

numai ea se pricepe, bate la geam,

să văd liliecii

când zboară deasupra somnului

[Vasilisia Lazăr]

Poemul tău, Maria, are o atmosferă onirică și confesivă, cu ploaia transformată în personaj, purtătoare de „secret, taină, poveste”. Repetițiile („bate la geam”) creează o muzicalitate hipnotică, aproape de incantație. Imaginile sunt frumoase și sensibile: „aruncă stele în mare”, „mă trece pe partea cealaltă a nopții”, „mă ține legată, cum numai ea se pricepe”. Eul liric surprinde printr-o relație intimă cu natura, transformând ploaia într-o prezență misterioasă și tandră. Textul este însă destul de lung și încărcat prin acumulare de epitete și reluări („povestea ploii…”, „bate la geam”). Repetiția este o tehnică eficientă, dar riscă să devină redundantă dacă nu e dozată cu atenție. Unele imagini rămân neclare („povestea ploii fără de ape”, „povestea ploii fără de-aripi”), ceea ce poate crea impresia de formulări improvizate. Structura poemului ar câștiga mult prin o condensare și o mai bună organizare a versurilor, pentru a scoate mai bine în relief momentele de intensitate. Totuși, în ciuda acestor neajunsuri, rămâne un poem cu o senzație de vis, cu imagini luminoase și melancolice, unde ploaia devine confidentă și legătură între cer și om și chiar dacă există acumulări și reluări care ar putea fi simplificate, textul transmite autenticitatea emoției și o relație vie cu universul. Cu mai multă concentrare a expresiei, ar putea deveni un poem de mare finețe. 

Încă o observație. Dacă titlul e parte a primului vers ori coincide cu primul vers, după acesta se pun puncte de suspensie.

[Grig Salvan]

Revărsarea ploii nu doar afară, la geam, ci în suflet, unde provoacă miracole și stări de grație... Interesantă povestea ploii în miez de noapte.

[Maria Mitea]

Amanda, mulțumesc de trecere, :)

 e o întâmplare reală,

m-a trezit ploaia, 

ca apoi să văd că zboară cineva prin cameră,

un liliac,

aici e ceva obișnuit, mie nu mi s-a mai întâmplat,

am avut o stare pe care încerc să o redau aici, 

sunt de acord cu tine că se poate mai bine ...

o să revin peste text ... 

[Amanda Spulber]

Maria, îmi place cum începe. Sună a baladă. Îmi place și partea din mijloc. Are ceva hipnotic în ea. Starea aceea de amorțeală în care poți doar să înregistrezi ce se întâmplă, nu să si acționezi. Mă prinde atmosfera onirică. Apoi nu știu ce se întâmplă. Am impresia că te-ai grăbit. Nu mă prea prinde. Înțeleg că redă chiar ritmul alert în care te-ai mișcat, dar tot nu mă prinde. Și ar mai fi momentul când devine explicativ. E întâmplare reală? Nu știu ce aș face dacă m-aș trezi cu un liliac în casă deja m-am simțit invadată atunci când au fost fluturi. :) Deci îmi place prima jumătate. Pe a doua poate ai mai putea reveni să conturezi și mai bine atmosfera și să îi dai o miză.