Ðe vrei s-atingi limanul

[Monica Pester]

E ziua-n care am căzut din cuib,

m-agăț cu tot ce am, de ramuri,

cu mâlul aspru, fecundat, mă-mbuib,

deși uitat-am tot, pierdute neamuri.

Fac piruete, dans nebun încep,

de-abia îngân o reverență tuturor,

dar în auz un tremur vag percep,

să strig, să plâng, să capăt ajutor.

Și trec prin veacuri precum o naiadă,

cu vântu-n păr și-n suflet un cuțit

aș zice că mă duc la promenadă,

de n-ar fi lupii ce m-au și simțit

În pacea din văzduh, o altă noapte,

dar ce ascunde-n ea nu-ncerc să știu,

încalec iar pe miile de șoapte,

căci tot ce văd îmi pare a pustiu.

[Maria Mitea]

Monica ai scris cu măiestrie, un poem rupt din suflet! Cu mult drag și bucuria lecturiii! 

 dacă o să cazi din cuib înainte să-nveți să zbori 

am să te prind cum buza prinde lacrima,

cum gândul prinde gândul,

                                             și zâmbetul cireașa,

 

daca ai sa cazi inainte sa-mi citești palmele,

am să te prind cu visul de apoi,

cum inima prinde frigul 

                                         în nopțile fără glas 

[Grig Salvan]

Aceeași eroină frenetic îndrăgostită de viață, deși pândită mereu de eșecuri și deznădejde, de „lupi” și de felurite primejdii, dar mereu luptătoare și străbătătoare... Acest chip al eroinei parcă trece discret de la o poezie la alta: aceeași frământare, aceeași căutare febrilă a sensului, a direcției, a drumului prin tăcutul și întunecatul univers, a „luminii de la capătul tunelului”.

[bolache alexandru]

Poezia are o tentă pesimistă... Poate dacă ploaia s-ar opri...