glonțul final

[Tudor Cicu]

 glonțul final

 

era un han, mai știi? - pe undeva-n Lactee

și chiar un țărm de mare unde-am sperat să vii!

„eu doar știam că scrii!”, ai spus tu ca idee

dar și credeai bag seama, că toate-s fantezii.

 

dar poate știi un iaz ceva mult mai aproape

și-o lebădă ce-ntreabă de ce nu am noroc.

în gândurile cui, pe luna-n plină noapte,

să-mi fie scrisă soarta, cu glonț din primul foc?

 

cum nu găsesc răspuns și-i pusă întrebarea,

când nu mai sunt speranțe, sau poate doar mă mint...

pe scurt i-aș cere sorții, ce-a câștigat prinsoarea,

ca glonțul tras pe lună... să fie de argint.

[Tudor Cicu]

Denisa: Ne face plăcere (cred că tuturor celor care citesc poezie) să gândim poezia ca pe una din fugile muzicale ale lui Bach, muzician cu virtuţi şi îndeletniciri muzicale îngerești. Altfel, lăsate slobode în ghilotina întâmplării, cuvintele şi-ar putea pierde orice individualitate semantică. Pentru că, prin alegerea formei pe care o dau înrămarea cuvintelor în matricea poemului, poetul are o a doua tendinţă de a oferi cititorului un şir de imagini vizuale, intuite, prin cuvintele care îl exprimau, în accepţiunea sa. Altminteri, fluxurile şi refluxurile pe care le poate transmite, această rostuire în pavaj versic a cuvintelor, nu fac decât să transmită, fără să semnifice, limitele codificate ale limbajului poetic şi, par a depinde mai curând de simboluri decât de nevoia noastră de mister. Vă sunt îndatorat pentru comentariu și plăcerea lecturii.

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: O trimitere (a împăcării poetului cu soarta) din comentariul dvs. m-a făcut să caut răspunsul la întrebare: care e atunci pragul dintre creaţie şi moarte, sau mai bine zis, pragul de incantaţie glacială ce stârneşte curiozitatea lecturii? A răspunde în câteva fraze alese la întâmplare, despre toate acestea, e ca şi cum ne-am afla, în Imperiul părerii. Cititorul nu se mulţumeşte cu descrierea unui sistem de funcţionare a textului, cale pe care i-ar sugera-o, critica. Vrea să-i determine mesajul ascuns, între versurile care-i scapără amnarul imaginaţiei sale pe parcursul lecturării, precum, şi valoarea acestui mesaj. Cine să vadă veşnicia Cuvântului, cel de început, cel de pe urmă? Nu poate răspunde în locul Lui, ci doar sugerează cititorului ce va înţelege aici, că, lumea nu-i datorează nimic, ea exista şi înaintea sa, numai că, cititorului i se cuvin toate aceste taine câte le-a zămislit El, în Marea Trecere prin Viaţă.

[Grig Salvan]

Febrilă căutare în prag de plecare, căutând un loc final, un han, un țărm ori un iaz, pentru a primi cu detașare „glonțul final” al sorții. Un poem al împăcării cu soarta și cu sine însuși.

[Denisa Curea-Popa]

Versurile curg firesc, cu o melancolie elegantă, lăsând loc visării.
Cu bucuria lecturii

[Tudor Cicu]

Valentin: Uneori a căuta o interpretare a faptelor care au condus la scrierea unui poem e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Așa cum tot o iluzie absurdă e să mă mint, acum, că n-aș fi vrut să vorbesc despre viaţă şi iluzie în general. E ca într-o piesă de Cehov, unde lumea fascinantă a unor suflete zdrenţuite şi lipsite de dreptul lor la exprimare, în lumea reală, e prezentă în fiecare scenă jucată. Tot o iluzie e tema despre care Ion Roșioru spunea într-un vers c-ar fi-ntâlnit iubirea pe traseul altui rost! Dar când poezia începe ca o poveste, semn că şi moartea poate fi învinsă  - cum a mai fost – de ce n-am încerca și noi printr-o prelungire a unei nelipsite apetenţe pentru epic?    

[Tudor Cicu]

Ada: După scurta ta trecere a stărilor care ți-au stat ca un „glonte de argint” dinainte, nici nu mai ştiu ce să scot și eu în evidență: soarta, sau neputinţa de a interveni în destin. Teme fără de care un poet ar părea netulburat de cele lumești. Altfel existenţa noastră şi a tuturor va fi ca o rătăcire în labirint. De-ar fi nins sunetul cu mistere, toţi ne-am închina cuvântului pentru taina ascunsă în el. Dar și eu am tristeţi, deci am de toate!

 

[Stanescu Valentin]

Tudor, m-ai convins şi m-ai învins. Pot comenta pe scurt: mi-a plăcut poezia. Iluzia este greu de prins în braţe. Ea se joacă lejer cu minţile noastre. De vrei să pariezi pe iluzie, te poţi alege cu un glonţ de argint, dacă vei avea libertatea de a-l alege...

[Ada Nemescu]

Ce frumos! 

Citind, căutam glonțul

Și lebăda pe iaz

Metafore subtile 

N-au urmă de necaz

Ci doar argint pudrat

Din lună-martor viu

Cu soarta, rămăsag

E greu să pui...eu știu.

Superbă construcție! aDa