Și dacă cerul se răstoarnă

Și-mi lasă-n buze gust de toamnă,

Să-mi vii din nou în miez de noapte

Cu ochi de gheață pe sub moarte.

Să vii când se dechid izvoare,

Când urșii nu mai au hotare,

Când văile urlă-a durere

Și eu mă rog a reînviere.

Și rup altarele pictate,…

Mă doare cerul când respir lumină,

Când se-ntretaie stelele sub mine,

De talpa-mi goală, licurici se-anină

Să nu mai uit cărarea către tine.

Mă-nchid în sânul alb al dimineții

Vorbele cad, sunt pietre pe trotuar,

Domol pășesc în raiul tinereții

Cu pașii mici ca într-un  sanctuar.

Și  clipe număr pe-un bătrân abac,

Nisipul…

Când macii roșii

se vor deschide petru a treia oară,

voi auzi sunetul divin al culorilor.

Când inima mea

va bate în ritmul Bolerou-lui

și ecoul ei va răstigni simțurile 

dezlănțuite fără voie,

când limitările conștiente 

se vor îneca în spuma aspră 

a gândurilor blocate,

atunci voi începe să trăiesc…

Trăiesc în cercul timpului meu,

Din acest univers intangibil,

Mă doare clipa, sufletu-i greu,

Aripi se frâng, invizibil.

Cuvintele zac, risipite pe câmp

Inutile și seci, fără soare,

Arse demult, în creierul tâmp,

Ostenit de lungă-așteptare

Și nu mă găsesc nici îngerii mei,

Strig din plămâni pe tăcute,

Nebună  coasă, vrei să mă iei

Dar zilele nu-mi sunt trecute.

Anii rămași erup…

Spune-mi că nu ai plecat, agitând norii de gheață,

Spune-mi și că m-ai iertat într-o altă dimineață,

Spune-mi azi ce va fi mâine,  dacă ne vom întâlni,

Ca un abur cald de pâine te-oi chema și-ademeni.

Paradisul  înspre  care mă îndrept adeseori,

Nu-i al meu, mereu dispare, mă îmbracă în fiori.

Mă condamnă la uitare  tot ce nu am spus cândva,

Somnul pleacă, nu am stare, de-aș mărturisi cuiva.

M-ai legat cu funii…

Într-un colț de lume, de îngeri uitat,

Departe, pe-o culme, sub un cer rotat,

Săvârșindu-și anii, un bătrân călugăr

Frate cu vulcanii, nu le găsea număr.

Pietrele  din juru-i, crăpaseră toate,

Bătrânul, cu leacuri și frunze uscate,

Cu pânză de rouă, culeasă  pe  zori,

Descânta copacii străbătuți de nori.

Nu-și spunea povestea nimănui, de fel,

Era aspru-n sine, se-ngropase-n el

Vocea-i de metal…

Când m-a trimis pe pământ,

Sursa Supremă mi-a încredințat

o misiune năucitoare.

Fiecărui suflet întâlnit să-i dau

o bucată din sufletul meu.

Păi cum, Doamne, așa, degeaba ?

Da, așa.

Și eu cu ce rămân, Doamne ?

Asta ți-e misiunea. Să găsești calea

prin care să dai și totuși, să ai.

. . . Și plecă în infinit.

Așa, deci.

Sursa mă vrea zdrențuită,

măcar ca lecție.

Dar, daca nu…