motto:nu exist... 

            dincolo de oglindă

            rămân un fior înghețat

            poate ochi așezând zâmbetul la poarta cerului

            sau poveste alunecând printre rânduri

            zadarnic

            agăț poezia de colțul lunii 

            soarta își strânge ghearele

            pe cumpăna ceții se leagănă lanțul fântânii...

se prăvălesc în suflet aripi

foșnetul negru al secundelor îmbracă privirea

în căderea îngerilor

zidurile aleargă spre lumina tăiată în două

respirația strigă

trăgând după ea nori cu colți albi

rănind cu nepăsare 

inimi bătând într-o scânteie

încep numărătoarea inversă

cu tâmpla lipită de genunchii încă verzi

la sfârșit

te mai privesc din brațele întinse

dar nu vezi decât jumătatea…

sub clopote grele de linişte
în tremurat văzduh
ochii deschid ferestrele
mâinilor care plâng

la ceasul rugăciunii

îmbobocită pe buze
e rana unei tristeţi

cicatrizate ramuri 



unduiesc nefiresc albastrul



înălțimimilor ude



le alunecă lumina în pocalul mugurilor



rătăcitoare prin frunze



taina rădăcinilor amare



dăruind cuvinte



zidesc cetatea degetelor albe



în iarba ce ți-a ascultat pașii



desfrunzind dorul în rana ochilor



deasupra pădurii



e ora când privighetoarea sfâșie lumina lunii …

inima

o stradă cu sens unic 

la ora de vârf când disperarea circulă în voie

fără lacrimi

am plecat

doar duhul tristeții e călăuza

ce știe (nu-i așa?)

că sub arcadele timpului

înfloresc fântâni

cu degete mângâietoare izvorând cuvinte

ai putea poposi între două bătăi

mi-a spus

între un tic și un tac e liniște

când o să îți tragi sufletul

pe umerii ei

spinii crucilor îți vor…

împrejmuită
făclia sângerează cu lumină
la porțile nopții

Tu, ce cuprinzi cu gândul nedefinitul suflet

ce-atât de greu şi-amarnic e judecat de toţi

şi cerul pentru-o clipă îl laşi să îl atingă

chiar dacă niciodată mai mult nu o sa poţi,



când raza lui timidă-ţi va încălzi destinul

iar vântul toamnei blande-ţi va dărui plutiri

să laşi pentru o clipă cuvintele să-i ţeasă

din sentimente calde un strai cu amintiri.



Chiar de va şti că iarna îi va aduce vifor

iar…

 Pe tâmplă, înmiresmat, un semn că mai exist

 când buzele-ţi mi-ating tăcutul gând rămâne;

 rătăcitoarea şoaptă mă doare înfiorând

 tăceri sculptate-n clipe cu mângâieri divine.

 Apusul e în paşi ademeniţi cu-ntoarceri,

 la hanul vechi din suflet e veşnicul popas

 al celor ce hotare le curg de-un veac prin sânge,

 limanuri nevăzute ce-atinse-s doar c-un pas.

 În armonii sclipirea şiragului de gânduri

 împrăştia-va dorul în vers…