mi-am îmbarcat  cuvintele

 în trenul acela

 plin cu singurătate

 peronul era pustiu

 doar câteva amintiri

 treceau fugar

 aburind lentilele

 nu mi-a cerut nimeni bilet

 controlorul lipsea

 se rătăcise și el

 printre atâtea tăceri

 roșul dintre ziduri

 îngheață retina

 un aer rece

 peste alt aer

 trecut prin toți plămânii

 ne înghesuim sufletele

 ne amestecăm gândurile

 și respirațiile

 au pus un vagon nou, mă gândesc

 aerul condiționat

 mai spulberă angoasele

 urmează stația

 cu peronul pe partea dreaptă

 cobor

 încă mai port gândurile altora

 și aerul respirat de ei 

abia îți adusesem 

 liniștea

 la picioare

 mă străduiam să o așez frumos

 precum faldurile unei trene

 la rochia de bal a iubirii

 scepticismul tău

 mă asigurase totuși

 că vei fi acolo

 dar ai aruncat cuvintele

 în marea moartă

 legate ghem

 cu pietroiul neîncrederii

 le-am abandonat acolo

 silabe

 descompuse

 în mlaștina…

 se spune că

 Dumnezeu îți dă

 cât poți duce

 dă-mi Doamne

 un gram în plus

 poate că

 dacă mă târăsc

 voi înțelege

 cum merge lumea

 arată-mi ploaia

 de iubire

 când norii

 își revarsă cascadele 

 arată-mi zborul clipelor

 ce trec  îngemănate

 odată cu noi

când

umplem zenitul

cu iubire

s-a stins o rimă

când am îmbrățișat-o

ieri

părea ostenită

am lăsat-o

să se odihnească

la o margine de vers

 azi

a murit

 și odată cu ea

o bucată din sufletul meu