Dacă într-o zi

 Simți că tac

 Scrie-mi

 Amintește-mi să gust

 Albastrul

 Acolo unde zenitul

 Cunună cerul

 Și marea

 Numără clipe

 Sau valuri

 Când se sparg la țărm

 În lipsa mea

 Și pescăruși

 Cu aripi înroșite de zbor

 Sau de soare

 Scrie-mi

 Unde se duc norii

 Să-și verse ploile

 Peste ce muguri însetați

 Se revarsă…

Nu-mi găsesc locul nicăieri

 Copil

 Încrustat în vraja ierbii

 Aromind visări cu astre

 Ochi de opal în căutarea stelei-pereche

 Nestăvilitul dor care mă ridica din iarbă nopți la rând

 Acolo undeva  eram acasă

 Aici  doar  fir de rouă

 În cupa însetatei flori

 Și mulțumeam pământului

 Că m-a primit

 Cum neastâmpăr gândul n-are

 Prin vremuri am umblat din…

 Vin picuri de tristețe, din larg, să se-mpreune

 Cu alb nisipul mării, pe țărmul fără viață.

 Un val sărută malul, vrând parcă să-l cunune

 Cu-albastra depărtare învăluită-n ceață.

 Un pescăruș coboară, planând în albu-i zbor,

 O pată de culoare pe cerul albăstriu.

 E-atât de-albastră marea, cu tristul ei decor.

 Atâta viață-n mare și-n jur atât  pustiu…

 Pe marea în furtună

 Fragilul vas

 Izbit perpetuu

 De valul îndoielii

 În ce mai crezi?

 Busola e-n adâncuri

 Și cerul plin de nori

 Nu-ți mai arată nordul

 E ceață-n jur

 Marea își fierbe-n…

Ne-am rătăcit 

Pe țărmul acela 

  

Tu 

Absent 

Căutând clipe 

În cochiliile scoicilor 

Alungate de maree 

  

Eu 

Cerând îmbrățișări 

Algelor 

  

Să nu ne spunem 

Pe nume 

Mi-ai zis 

  

Lasă marea să-ți strige iubirile 

Ea are patru zări 

Nisipul de sub pașii tăi 

E plin de amăgiri 

Și prea fierbinte 

Să păstreze 

Gândul 



  

N-ai ascultat niciodată marea 

Prin…

Când ne părăsesc 

 Cuvintele

 Desenăm

 Tăceri

 Eu nu prea am talent

 Desenul meu 

 Seamănă mai mult

 Cu  o renunțare

 Oricum…

 La ce bun să mă mai străduiesc?

 Acum

 Ești rimă

 Într-un alt poem 

 Viața mea 

 Se împarte

 Între cer și pământ

 Uneori cerul e la mansardă

 Acolo

 Cucii își părăsesc cuiburile

 Se duc să amestece silabe

 Alături de pescăruși

 În limba…

 Ai să-mi spui că mă vrei

 Și va fi prea târziu.

 Cornul lunii, pustiu,

 Ne va ține temei.

 Ai să-mi spui că ne-am fost

 Două rime-n poem.

 Nu de asta mă tem,

 Ci de vieți, fără rost!

 Am să-ți spun că mai sper

 Să ne naștem din nou.

 Al iubirii ecou

 Este veșnic mister.

 Nu-i sonet, n-aș putea

 Să mai mângâi o stea. 

 Mai sunt așa puține primăveri

 În viața cu petale ofilite.

 Să le sorbim cu ochi închiși, iubite.

 Să respirăm speranțele de ieri.

 Să ne-mbăiem cuminți în verde crud,

 Iar cerul să ne spele de păcate.

 De ne-am greșit, uitate fie toate.

 Nu vreau să știu și nu vreau să aud.

 Curând ne-or viscoli numai ninsori

 Și nicio primăvară,  peste tâmple.

 Dacă-am putea să nu se mai întâmple …

Dar…

Copac desfrunzit

 Sufletul

 Viscolul neiubirii

 Modelând stalactite

 Frig

 Au înghețat cuvintele

 În poemul acela

 Irespirabil

 Aștept primăvara

 Înmugurind

 Speranță

  Pune-mi soare, raze verzi

 În copacul fără viață.

 Crengile mustesc a ceață,

 Nu mai sunt, nu mă mai vezi.

 Pune-mi soare, o lumină

 Peste aripile-ntinse.

 Nu căta că-s mult prea ninse,

 Crucea lumii s-o mai țină.

 Pune-mi soare, viață nouă,

 Strop de cer, în bob de rouă. 

 ți-am adus

 câteva stele

 mi-ai spus că ți-e întuneric

 în  lipsa mea

 le-am cules cu grijă

 să nu le ciobesc

 splendoarea

 apoi

 le-am potrivit

 pe cerul sufletului tău

 am  umplut  cicatricile

 cu Lumină 

 iubite

 grăbește-te

 trebuie să adunăm culori

 se anunță o iarnă albă

 ne vor lipsi 

  frunzele

 și crudul firului  de iarbă

 prea încăpățânat

 să învețe 

 numărătoarea inversă

 cămara noastră e goală

 voi face provizii

 de culori

 pentru zile

 albe

 și nopți

 lungi

 tu

 doar iubește-mă

nu ți-am mai scris de mult o poezie,

 pictând cuvântul în silabe-albastre

 culese-n zbor de dincolo de astre,

 la  ceas târziu, când ora este vie

 te las  să zbori, deși mi-e greu, iubite

 mi-s  pașii-mpiedicati în clipa-aceea

 când începutul scris-a epopeea,

 ce ne-a purtat pe căi nebănuite 

 să nu mă-ntrebi  de ce mă cheamă norii,

 de ce-mi ridic privirea către cer,

 de ce te chem și în zadar…

ți-aduc
un strop din vraja mării
să spele gândurile ninse
iubite

fiori de cer
îți las în piept
când neaducerile-aminte
ne prefac
în stele căzătoare

ne mor cuvintele
iubite
le smulgem din suflet
precum foile unui calendar
de anul trecut
pe care nu-l mai folosește nimeni

e toamnă

și mi-e brumă
fără tine