Mai sunt așa puține primăveri
În viața cu petale ofilite.
Să le sorbim cu ochi închiși, iubite.
Să respirăm speranțele de ieri.
Să ne-mbăiem cuminți în verde crud,
Iar cerul să ne spele de păcate.
De ne-am greșit, uitate fie toate.
Nu vreau să știu și nu vreau să aud.
Curând ne-or viscoli numai ninsori
Și nicio primăvară, peste tâmple.
Dacă-am putea să nu se mai întâmple …
Dar știi, chiar se întâmplă uneori.
Adaugă un comentariu
Va multumesc!
Un eu liric obosit, resemnat, uşor nostalgic dar şi pesimist.
Poezia e caldă, însă nu uimește prin nicio metaforă nouă.
Remarc discretul calambur din ultimele două versuri.
da Coza
O poezie cuminte, cumințică de iubire, plină de imperative, dar, fără semnele de exclamare.
Orice semn de punctuație se pune imediat după cuvânt, fără pauză între ele.
Am citit cu plăcere.
Sofy
Ce-mi place...! Frumoase versuri, felicitări!
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE