tu ai un ochi albastru

și unul verde

sau poate invers

lumea nu știe asta

deși culori ar mai fi fost

lumea te iubește și gata

tare

tare o face

îți trimite inimoare

fluturași

buzițe

pupici

mulți pupici

nici inima

tu nu o ai roșie

nici măcar nu e pe stânga

singurătatea ți-a făcut-o albastră

dar nici asta nu se vede

uneori se oprește

ea

inima

să se uite pe geam

în sufletul…

copilul meu

cine m-a uitat în trupul acesta

obosit

şi bătrân?

sunt o păsăre fără cer

fără aripi

priveşte

toate străzile 

pe care le cutreier inutil

sunt pline de tine

puştiul blond 

puţin creţ eşti tu

te purtam la grădiniţă pe umeri

iar tu râdeai 

râdeai

cântam amândoi ceva despre elefanţi

şi lumea se adăpa cu iubire privindu-ne

poate puţin…

şi-ţi voi fi

îmi voi fi

nu-ţi închide pleoapa uitării

peste neputinţele mele încă vii

chiar dacă ai obosit să mă vezi

chinuindu-mă să urc bolovanul

şi câtă risipă aduc cerului

balansând

luminează-mi Ochiule ruga

de-atâta noapte în mine

nu mai zăresc vârful muntelui

nici nu mai ştiu dacă urc

sau cobor

lumea toată îmi…

tu m-ai închis în gândul tău

și-ai pus zăbrele, una câte una...

“din dragoste, să nu îți faci vreun rău”,

iar eu am acceptat, cumva, minciuna.

“cât te iubesc, o dragul meu”,

repeți mereu, ca mantră,

dar pui un lacăt și mai greu

în mintea ta, la poartă...

eu te privesc și nu-nțeleg

de ce ți-e frică de lumină,

iar clipa ce-am să evadez

te va împovăra c-o altă…

te risipeşti haotic

fărâmă divină

prin hotarele minţii

cine eşti

ce alegi să fii azi

în visul cui

îţi petreci eternitatea?

sămânţă de muştar

te prefaci

şi muţi munţii

munte eşti

iarbă albastră alergată

de mustangi în preerie

fluture pictat de dali

vultur

şarpele primordial

la sânul evei

îţi asculţi tăcerea…

din camera spitalului

lumea pare c-a amuțit

s-a oprit la o intersecție

mai jos puțin de inima mea

clipa  a încremenit

între două resuscitări voltaice

de ce poartă medici măști?

oricum nu i-aș recunoaște

dacă aș vrea să-i denunț

pentru uz de minuni

cică și eu aș fi un fel de minune

mai mică

pentru că  # rezist

rezist

din cerul…

dar cât de mare să fi fost

uterul domnului să îmi nască mie

atâtea gemene?

              ***

mintea e un balaur

m-a încuiat în rutina nimicului

îmi aruncă gânduri ciosvârte

să mă îngraș pentru tăiere

postesc

mi-e dor de mine

       ***

aștept ora trezirii

aștept

nu am nevoie de timp

să știu când a sosit vremea

nici de…

mai bătrâni

decât timpul

și-n primele lor lacrimi

deplâng

înțelepciunea pierdută

a eternității

oamenii-copii

se nasc morți

pentru că din moarte

ei vin dumnezei

de dorul iubirii

oamenii- copii

mereu mor

și mereu se nasc

oamenii-copii

sunt doar o iluzie

abracadabrantă

în care

ne-ascundem

scheletul…

 fără tine

cutreier cercul gol

de prejudecăți

 aștept un pi altfel

ridicat din pătratul

 minții supreme

ceva neinventat

care să amestece lumile

vibrațiile

frecvențele

ceva care ar putea

 să mă facă tangențial

cu elipsa ecliptică

și nemărginita ta dragoste

mereu asincronă

cu orbita în care bezmeticesc

printre vieți

pierdute…

mi-e nouă fără un sfert sufletul 

mi-a rămas iar în urma pașilor tăi

cu amortizor de suferință