şi-ţi voi fi
îmi voi fi
nu-ţi închide pleoapa uitării
peste neputinţele mele încă vii
chiar dacă ai obosit să mă vezi
chinuindu-mă să urc bolovanul
şi câtă risipă aduc cerului
balansând
luminează-mi Ochiule ruga
de-atâta noapte în mine
nu mai zăresc vârful muntelui
nici nu mai ştiu dacă urc
sau cobor
lumea toată îmi pare
de-a-ndoaselea
stele cad
în sângele meu
risipit prin noroi
pot zbura când vântul tace?
luminează-mă Ochi al meu
şi-ţi voi fi voitul
şi-mi voi fi înţeleptul
mutat în Liniştea ta
Adaugă un comentariu
.... am luat lumină................
poem cald, ca o rugăciune
admirație!
foarte frumos
Prozaic cum sunt, gândul m-a dus la bancnota de un dolar, unde acel ochi formează vârful piramidei... Ultima strofă a salvat aparențele.
da Coza
Drag, drag popasul!
Admirație!
multumesc
Apel la ochiul munții, cel care are menirea să mijlocească confuzii sufletești. Poem rugă pentru a descurca complicațiile din urzeala relațiilor vieții.
stelele cad/în sângele meu - eu aș zice, cel puțin, stele cad/în sângele meu. ȘI așa sunt destui de le, de e.
Am citit și am apreciat,
Sofy
da Coza: Sofia, ochiul munții???
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE