cerul și pământul

ieftin

piatra

iubire despărțind moartea

de moarte

bărbatul

mai înalt decât toate înalturile   

de pe celălalt mal…

trupul tău pe marginea patului

ochiul

un vampir rănit

bea și ultima picătură rotundă

iederă

dimineața se  cațără pe ferești

să-și taie venele

 …

cuvânt lângă cuvânt ca flutur

lângă flutur

și apa

apa aceasta ca o pisică sălbatică

se lipește de pietre

și se aprinde luna

tăcerile mele

s-au făcut paznici de noapte

stau

ca la un capăt de pod

pe umărul tău

și așteaptă în cutia milei

o vorbă

una

 …

jurnalul orei 5.00

e momentul la care și îngerul doarme

printre cuvintele

paralele

un om se

oprește

paralel cel ce va fi rămas fumează ultima țigară…

din ochii mei unde cădeai

te ridicai

din  fiecare ploaie

de pe fiecare bârnă atât de strâmb cioplită

ai vrut să schimbi lumea

pentru mine

și

eu a trebuit să înțeleg…

dimineața

sunt unii ce scot ziua de băut din fântâna-mi adusă de spate

cu ciutura plină

au la gât cravata secundei cu care se bate moneda 

distanței

din sânge de trandafir

plătesc

și sting…

când

s-au fumat toate țigările

ai rămas doar o fereastră prin care femeile frumoase

și-au privit dincolo de cui îi e frică mai tare

trupul atât de turistic

și s-au prelins pe sticla rece precum o apă lăsată să curgă

spre…

iubirea

un anotimp perfect

umplut echilateral cu diametrul isoscel

al dimineților

în cămașa cu nopțile scurte

dacă unghiul π al tâmplei sprijinită în iarba  glasului tău

ce se culcase lângă mine

este…

anul 2015 tocmai ne-a depășit mergea pe contrasens

avea manualul căii de mijloc sub orizontul primelor sale zile

probabil atinsese nirvana ediție limitată

și

s-a dus

avea cred peste 365 de zile pe secundă viteză ceea ce era interzis…

unghiurile acestui cuvânt sunt ascuțite se pot înfinge-n pământ ca să-l ari

sau să-l blestemi

sunt ascuțite ca ochiul lunetă de vultur nici frica nu se mai poate

rătăci

și roua cuvântului din cana cu care se scot diminețile din vârful copacilor și se udă…

când acopăr lumea cu pleoapa unui ochi

mereu uit pe cineva

dincolo

și plouă

de parcă aș avea un prieten ce a lăsat ușa la apă

deschisă

și uitarea se urcă pe funii la cer să scoată din fântână…

oricât de adâncă ți-au săpat ăștia groapa

tată

tu tot n-ai încăput

cu totul

ți-a rămas o mână  lăsată ușor

pe creștetul nepotului de dincolo de zarea

fumegândă

o sudalmă agățată în nucul cel…

am frecat podeaua până la ultimul nod

al sentimentului de copac încât

a venit o vreme

și pietrele tăceau în limba lor tânără

de femeie

„cum naiba poți să scrii asta” urmează semnul întrebării

și o tăcere…

între orbi numai ea era vederea

pe sub trestie de gând ea ducea lemnul ud al unui zâmbet

trecea

prin aer de păsări ea albastră era

frunză de mare

frumoasă în cămașa unei ploi…

niciodată cuvântul nu mi-a fost atât de prieten

ca atunci când am luat biciul

și l-am scos din cușcă

mi-a întins sângele

încât

au început oameni să mă înoate 

muzicantul tocmai coborâse din gutui un pui de bolero fără cămașa pe el și

pompierii visau cu vârful degetelor iubitele care  se scurgeau printre buze iar focul

era numai o apă care stătea la gura sobei și asculta

câinii…

pe o idee de drum

viitorul

împinge fiecare secundă să nu cadă în prăpastia numită

eu

până când devine praf cu ceafa groasă

de trecut

iar…

trebuie să fie preoți

printre îngeri

și vagabonzi

subsoluri pe unde lumina își scoate

coastele

când plânge o lumânare după un

suflet

tramvaie care își conduc gâfâind

fiarele vechi

pe ultimul drum

iar fabricile de betoane

trebuie că sunt mai verzi decât iarba

care

la noi a paralizat…

și

ai depărtat gratiile

dar te-ai…