pe străzile urbei 

nimeni și nimicul se plimbă de mână 

în cartierele mărginașe latră la lună pustiul 

cel mai bun prieten al omului moartea șade pe scaun în camera mea 

cu glas de corb îmi recită poeziile lui Poe la ore târzii 

„nevermoriada” se încheie cu tuse seacă și bomboane de mentă 

grinda trosnește sub pașii celor ce umblă desculți prin viață 

concertul…

în anotimpul oamenilor fără oameni 

a început exodul 

frunze uriașe ca niște poduri ruginite scrâșneau pe ramuri de întuneric infiltrate precum cerneala în albia zilei de apoi 

în fugă ne măsuram unul altuia (radio)activitatea cerebrală 

purtătorii creierelor de uraniu îi urau pe toți ceilalți 

nocivitatea gândurilor se reflecta în unda de șoc a realității 

toxicitatea clipei se măsura în singurătate pe pas de locuitor 

pas cu pas…

fiecare contur fiecare trăire speranță sau vis ce îți aparține

te citesc cu buzele pline de dorință

când ne atingem sufletele ies scântei în noaptea artificială ce coboară tiptil din tavan

timpul trece iar literele tale încărcate de tușul amurgului

descriu fericirea în versuri demne de un Nobel

noaptea se scurge printre noi ca o eșarfă trasă de o mână invizibilă

în orașul adormit niciun zgomot

doar doamna pe tocuri de deasupra patrulează neliniștită în…

în toamnă se nasc revoluții 

Nero pândește din umbra azilului de nebuni 

străzile țipă prin gurile de canal la oameni 

aurolacii odihnesc pe caldarâmul încins de tălpile bocancilor unei generații noi de soldați 

marșul spre Valhalla începe odată cu trezirea speranței în frunzele amânate de la cădere încă o zi 

orașul asediat își păstrează echilibrul pe spinarea fiarei cu 9 capete 

între noi și abis…

prin orașul adormit cu 

balcoane ce se întind leneșe în arșița după-amiezii 

mă plimb în așteptarea apusului 

ora metamorfozelor 

când aerul vibrează în jurul neliniștii tale precum o libelulă împunsă cu acul 

în fiecare secundă ce trece o parte din mine dispare iremediabil 

o eclipsă a cărnii mă macină treptat 

sfera roșiatică a cerului topește bitumul…

s-a luat curentul 

mama spune că e ordin de la Ceaușescu 

pentru ca oamenii să adoarmă devreme 

să fie odihniți dimineața la 4 când se vor așeza cuminți la coadă la alimente 

dar oamenii se zbat în paturile lor de fier precum peștii pe uscat 

e greu să adormi într-un oraș înghețat ca un marfar uitat pe șine 

cu țurțuri la geamuri ca niște lănci gata să străpungă binele în orice…

am deschis ochii și întunericul a pătruns 

mi-am divulgat ultimul secret luminii iar ea m-a părăsit 

soarele s-a ascuns în burta planetei 

bezna mi-a cuprins retina 

precum un arbore de sequoia îmbrățișat de 1000 băștinași îndrăgostiți de lemn 

lumina intensă îmi curăța sângele de toxinele morții inoculate la naștere 

acum dializa s-a întrerupt 



când ești…

te îndepărtai prin ceața de moloz a clădirilor năruite 

silențioasă ca un zeppelin de război 

după cutremurul de vorbe de azi-noapte în liniștea pestilențială își făcuseră cuib păsări negre 

într-un târziu (abia) croncănitul lor m-a trezit de-a binelea 

o dimineață întreagă m-am zbătut sufocat de coșmaruri 

respirând izul de putrefacție al semenilor 

mucegaiul se așternea peste lume ca…

plouă peste prunii bunicului 

ograda părăsită se năruie sub pomii împovărați de ani 

zidul casei se cască printr-o crăpătură uriașă spre râpa din dreapta 

tinda păstrează în lemn urmele bătrânului 

la fântâna de peste drum cumpăna scârție în bătaia vântului molcom al serii 

razele apusului luminează o clipă orizontul 

apoi bezna se lasă ca o plapumă groasă peste…

ne-am tatuat limitele la nivelul epidermei 

nu reușim să trecem de bariera cărnii 

să contemplăm frumusețea profundă a sufletelor 

ne împodobim trupurile cu pietre prețioase 

iar spiritul zace dezvelit în iarna nepăsării 

suntem doar oameni 

fascinați de forme 

de pielea aproapelui acoperită cu însemne tribale 

ne desenăm zeii și ne închinăm lor 

de fapt suntem oameni în oameni în oameni în oameni în oglinzi 

ce reflectă…

am regăsit un album cu fotografii 

ale oamenilor din trecut 

unii bifați la categoria defuncți (pentru mine) 

am poposit câteva clipe asupra lui 

fiecare pagină întoarsă deschidea o nouă rană 

oamenii sunt plăgi nevindecabile în timp dacă le oferi prea multă atenție

ieri am asistat la o decapitare 

călăul țipa întruna după ajutor 

a fost mușcat de un deget de către satârul înaripat 

capetele rânjeau sub eșafod 

am plecat aiurea prin orașul bombardat de liniște 

străbăteam străzile pline de gropi ale cartierului meu 

degetul călăului m-a urmărit până în somn 

arăta înspre mine amenințător 

iar capetele rânjeau sub eșafod 

atunci am dat cu…

o rană superficială 

se tratează cu indiferență sau 

se bandajează cu pleoapele unui fluture 

uriaș cât o catedrală 

o știi pe Ana 

Ana pansa florile rănite cu piele desprinsă de pe antebrațe 

în fâșii largi 

Ana nu suporta fluturii uriași sau șerpii cu aripi 

îi dădeau coșmaruri 

Ana iubea florile oamenii și cerul senin 

când fulgeră ea se ascunde în poala bunicii 

bunica…

afară e furtună și lipsă de pâine 

locuitorii urbei bântuie pe arterele prost luminate ca niște zombie apocaliptici

dormi în brațele mele visând cum orașul își încolăcește protector străzile în jurul nostru 

acest piton uriaș care se hrănește cu oameni ne strangulează nostalgia 

dincolo de geamul aburit al camerei o pasăre de metal își construiește cuibul din caroseria ruginită a unei dacii 1310 

își amână zborul până te vei…

scuipam sânge în ligheanul străveziu de sub pat

la căpătâi o umbră mă veghea de câteva zile

captiv în mijlocul acestui lan de singurătate

seceram snopii tăcerii de oameni

se înnopta

departe se auzea un urlet lugubru de câine

scuipasem ADN-ul tuturor viețuitoarelor din arca lui Noe

și totuși nimeni nu culegea sângele într-o eprubetă

cine să-l mai recreeze pe Adam din nimic

ligheanul crăpase

lichidul vieții era absorbit de glia însetată…

n-am părăsit pe nimeni 

au fost (poate) momente în care singurătatea m-a chemat deoparte 

să mi se șoptească la ureche 

m-am dezbrăcat de mine și am plecat în exil 

departe de locuri propice vieții 

o forțare a limitelor într-un mediu ostil 

am însetat pe culmile tăcerii sau m-am trezit sub o grindină de litere 

(cineva îmi scria numele în cartea vieții)

uneori auzeam pereții de lemn ai casei cum respiră târziul din…

privește calul acela care paște iarba primăverii 

din coama lui n-au căzut toate frunzele toamnei 

prin venele lui aleargă viforul iernii 

ascultă-l cum nechează spre ceruri iar norii fac loc ecoului 

privește cum plouă apoi cu verde peste sufletele noastre încolțite în hamace de dor

răsăritul nu ne face bine 

nehotărâți până în măduva oaselor 

pipăim pereții zilei orbiți de tristețe 

ne căutăm un culcuș în sufletul cuiva 

de unde să privim lumea 

suntem purtați ca niște somnambuli ai vieții 

de colo colo 

mai mult unde nu vrem decât unde ne este locul 

dar ziua are un sfârșit oricât de lungă pare 

la apus demonii zâmbesc eliberați de carnea aproapelui…

iarna mi-a viscolit amintirile printre blocurile turn ale orașului 

le-a purtat pe sus până au dispărut dincolo de nori 

tu încă tremuri în oglinda trecutului precum undele unui lac în care a căzut o pasăre rănită 

cheaguri de sânge umplu țărmul pe care am eșuat amândoi 

frânturi de culori adună pilitura viselor într-un pastel metalic de melancolie

dezgolită de lumina din aripile de fluturi mă bântui precum o fantomă de capelă 

cea mai…