Regăsire

[Marcel Vişa]

în anotimpul oamenilor fără oameni 
a început exodul 
frunze uriașe ca niște poduri ruginite scrâșneau pe ramuri de întuneric infiltrate precum cerneala în albia zilei de apoi 
în fugă ne măsuram unul altuia (radio)activitatea cerebrală 
purtătorii creierelor de uraniu îi urau pe toți ceilalți 
nocivitatea gândurilor se reflecta în unda de șoc a realității 
toxicitatea clipei se măsura în singurătate pe pas de locuitor 
pas cu pas s-a instalat și iarna nucleară 
cenușa crematoriilor era viscolită peste cadavrele iradiate de ură

în anotimpul oamenilor fără oameni 
am întâlnit pe unii care nu își mai aparțineau 
și pe aceasta culme a sărăciei de sine se așterneau calote glaciare 
în anotimpul oamenilor fără oameni 
m-am regăsit în sufletul tău 
care acum îți aparține 
și ce primăvară la poli 

[gina zaharia]

Prețuire pentru poezia ta, Marcel, în anotimpul oamenilor fără oameni, iarna ta nucleară face o piruetă primăvăratică :) 

[Vasilisia Lazăr]

O realitate dură, din păcate... O poezie minunată, din fericire.

[Marcel Vişa]

Vă mulțumesc, dragi prieteni!

[Ion Lazăr da Coza]

Crudă, coșmarească dar mai ales... reală omenire. Salvarea pare a fi sufletul iubitei.

Încântat!

da Coza

[Sofia Sincă]

O lume ireală de SF, o existenţă prin urme, prin risipire, negarea existenţei, de fapt pe motivul neînțelegerilor dintre oameni. Dacă o făceai astăzi, poezia, aș fi zis că este inspirată din evenimentele de la Paris. Dar... din păcate, astfel de fenomene există, ni s-au inoculat în minte.

Noroc că mai avem câte un suflet pereche.

Admir puterea poemului tău, tenta lui vizionară.

Sofy