Se unduiau în voie macii sub cerul fără niciun nor:

Dorința se-ntrecea pe sine într-un îndemn stăruitor!

Alăturea, salcâmul tânăr povestea verii plămădea:

Mânat de setea așteptării, simțeam cum vii în calea mea!

O vrabie zorise zborul spre puișorii ei vioi:

În cânt se-nveșmânta câmpia, în dor nestins de amândoi!

Amurgul trimitea în taină timide raze-n roș'-aprins:

Urma să știm doar împreună că…

Un martie confuz avea să vină
Și un dezgheț lugubru pe morminte.
Un cârd de ciori ne-o luase înainte,
Cu ochii sfidători, ca de jivină.

Privim, în timp, răpuși de neputință,
Cum îngerii din cer în cor suspină,
Simțind a omului nesocotință.

Spășiți de grele patimi, fi-vom, oare,
În lumea-n care ne-ncetat se moare?

Veniți, să ne unim întru credință!!

O fărâmă de-mpăcare cu destinul mai există:
Haideți, să excludem ceața de pe fața lumii tristă!

O fărâmă de speranță n-are cum să se deșire:
Haideți, să-mpletim iubirea până dincolo de fire!

O fărâmă de neșansă e o mică încercare:
Haideți, să nu ne mai punem înc-un semn de întrebare!

O fărâmă de lumină, căi de suflete străbate:
Anul Nou ce stă să vină, să v-aducă sănătate!

sonet

Apăsătoare, ceața ne-nconjoară.

Își face loc prin cele slabe oase,

Din firu-i gros tot coase și descoase

Și-o ține-așa, din zori și până-n seară.

În suflete, cu storurile trase,

Orbecăim, pentru a câta oară? 

Prin teama care zilnic ne-mpresoară,

Sleiți de-amar, de frig și de grimase.

Ne plângem morții, cu durere-n glas,

Dar stăruim în lene și minciună,

Trăim din amintirea ce-a…

Trece iunie în pripă, cu blestem de vreme rea:
Ca nicicând mocnesc de grija că-mi lipsești de la cafea!

Trece iunie în pripă, plouă-ntruna fără rost:
Ca nicicând resimt durerea clipei în care ne-am fost!

Trece iunie în pripă, cerul pare tot mai fad:
Ca nicicând nutresc speranța că vom coborî la vad!

Trece iunie în pripă, năpădit de picuri reci:
Ca nicicând croiesc iubirii neatinse, noi poteci!

De un albastru nesfârșit

Sunt ochii ce-mi zâmbesc din ramă.

De-atâtea ori m-a copleșit

Priverea ta senină, mamă!

Sunt ochii, ce-mi zâmbesc din ramă,

Cei mai frumoși de pe pământ.

Priverea ta senină, mamă,

O port în inimă și-o cânt.

Cei mai frumoși de pe pământ.

Se-aprind în noapte două stele.

Îi port în inimă și-i cânt

În toate păsurile mele.

Se-aprind în noapte două…

Zile, nopți și săptămâni se duc,

Tot la fel trec anii, pe furate.

Te trezești în toamnă singur cuc,

Trupul ofilit pe jumătate.

Tot la fel trec anii, pe furate,

Rare frunzele-n bătrânul nuc.

Trupul ofilit pe jumătate,

Umblă gândul sterp și hăbăuc.

Rare frunzele-n bătrânul nuc,

Înserarea nu-i o noutate.

Umblă gândul sterp și hăbăuc,

Orele de somn se vor scurtate.

Înserarea nu-i o…

Am uitat de mine, parcă n-aș fi fost.

Iarna-i pe sfârșite. Sufletu-mi de gheață.

Împrejur același anotimp anost,

Doar singurătatea încă mă răsfață.

Am uitat de mine, de al mării glas,

Nu privesc uimită când răsare luna,

Oful ce apasă - el mi-a mai rămas

Și melancolia care țipă-ntruna.

Am uitat de mine, de plimbări cu rost,

Peste chipul zilei ceața zăbovește,

Nouri la grămadă stau în avanpost,

Bântuie…

Doare despărțirea. Strigătul e mut.

Glasul cucuvelei mișună pe-aproape.

Port singurătatea ca pe un tumult.

Înnoptarea vine cu priviri mioape.

Glasul cucuvelei mișună pe-aproape.

Șuierul salvării, și el a tăcut.

Înnoptarea vine cu priviri mioape.

Somnul mă așteaptă cu ochi prefăcut.

Șuierul salvării, și el a tăcut.

A rămas doar luna - oglindă pe ape.

Somnul mă așteaptă cu ochi prefăcut.

Nesfârșite…

Se mlădie și azi în voie macii,
Asupră-le a soarelui trezvie –
Câmpia când se-ncinge, când îmbie,
În lutul reavăn adunând ortacii.

Acum, ca și atunci a ta povață
Punea pe gânduri pe mai toți tălmacii
Și tot ce mi-ai lăsat… azi mă răsfață.

Îmi prind o salbă de petale-n plete
Și beau nectarul strâns pe îndelete,

În tâmple-aud refrenul: „dii, viață...”.

S-a subțiat cărarea înspre casă,
În locul merilor e-un tufăriș,
Nici vulpea nu mai cată pe furiș…
Ea vine cum o știți: o ticăloasă!

Pe dealul ce-l urcam cândva grăbită
Să strâng la piept cereștile comori,
Doar mărăcini și iarbă pârjolită.

Nici locul drag de scaldă nu mai este,
Nici salcia cu-ntreaga ei poveste…

Sătucul meu, vremelnică ispită!

Omătul rece se întinde pe lacrima de dor, pe flori,

Coboară negura în valuri, mi-ngheață sângele în vine

Și în tăcerea ce m-apasă, urc treptele s-ajung la tine,

Răceala mă pătrunde-n oase, în chip aceiași reci fiori.

Am bănuit ce greu îți este, de-aceea am venit în grabă

Să-ți spun cum doare răsăritul, ce negri sunt ai zilei zori,

Că oamenii sunt puși pe glume, mereu de tine mă întreabă…

Eu nu le spun decât durerea, ce-mi ține dârză…

M-ai înhățat, singurătate!

Și te înfrupți cu sârg din mine;

Ai ochi sticloși, ca de jivine,

Ai mâini schiloade și pătate.

Mi-ai dat să beau, pe săturate,

Veninul ce îți curge-n vine.

M-ai înhățat, singurătate,

Și te înfrupți cu sârg din mine.

Voi cere vântului, când bate,

Să mi te poarte prin ruine…

Să scap din ghearele-ți haine,

Iar câinii-n cor să mi te latre!

M-ai înhățat,…

Ce aproape e Crăciunul, cuibărit în al meu gând!
Cerul porțile deschide, stele se aprind pe rând.

Ce aproape e Mesia! Ce departe mi te-ai dus!
Stau mereu în așteptare, cu privirea spre apus.

Ce aproape-i bucuria Pruncului născut din har,
Umbra-mi bântuie prin stele, sub un tainic lampadar.

Ce aproape e Crăciunul! Câtă tristețe am strâns!
Ochii ce-i iubeai atâta, astăzi s-au pornit pe plâns.

De ai vedea cum înserarea se-nghesuie la poarta mea,

Ai cere un bilet de voie și mi-ai aduce-n dar o stea.

De-ai ști cum bântuie tăcerea, necontenit și-apăsător,

Ai cere inimii să cânte și mi-ai trimite-n dar un dor.

De-ai ști cum nopțile se-nșiră cu dușmănie și nonsens,

Ai cere lunii socoteală și mi-ai trimite-un drag imens.

De ai vedea măcar o parte, din toate câte-mi trec prin minte,

Aș cere ofului să plece,…

Se scaldă brumărel în soare, cu ochi hulpav de ametist.

Uscat îmi este cerul gurii; amurgul pare tot mai trist.

Se-nșiră brumărel pe vale, când salcia se pleacă lin,

Mi-e cerul depărtare sumbră, culcușul frunză de pelin.

Se-nalță brumărel pe vârfuri, te amăgește spre zenit,

Tânjesc la nopțile în care nu te mai saturi de dormit.

Se duce brumărel… se duce! Așa ai mers și tu discret,…

Îngălbenită-i frunza, mi-e pasul ostenit,
Un scâncet pare ziua sub cerul de granit.

O vrabie își cată culcuș în pomul trist,
Un soare în derivă mai dă un acatist.

În grabă, înserarea îmi macină dureri,
Un înger se așază pe-același veșnic ieri.

Îngălbenită-i frunza, se-așterne-n pături moi,
Pomadă pentru suflet și răsărit în doi.

(sonet)

Septembrie, focar de insomnie!

O frunză, în cădere, stă să plângă,

Iar vrerea mea se tânguie nătângă

Sub soarele ce arde-n veselie.

Durerea s-a mutat în mâna stângă,

Mi-e inima captivă-n colivie.

Un anotimp lipsit de poezie…

Doar doruri ce sunt gata să se frângă.

Povara nopții sterpe și năuce

Apasă greu pe umeri și la tâmple,

Culcușul tău e răvășit sub cruce

Și nu știu mâine…

Să mi se-arate zorii, acum ca și atunci,
Să iau tot ceru'-n brațe, să îl răsfir pe lunci.

Să umblu iar desculță prin lanul cu trifoi,
Să simt cum crește iarba, mai mare decât noi.

Să suflu-n lumânare, să-mi pun dorințe mii,
Să mișune alături mulțime de copii.

Să dorm sub cerul liber, la umbra unui tei,
Să mă trezesc degrabă din visul cu ponei.

Te-am ales pe tine dintre toate,

Să îmi fii balsam pe răni deschise,

Să îmi spui că încă se mai poate

Să mă-nalț pe vârfuri, printre vise.

Te-am ales pe tine, cer cu stele,

Să m-aduni când rătăcesc aiurea,

Cânt să-mi fie grijile rebele

Și descânt, pe timp frumos, pădurea.

Te-m ales pe tine, primăvară,

Chip flămând de patimi și iubire,

Când mă-mbată liliacul iară

Și adorm, și n-am de mine…