În piept se zbate,

parcă să se rupă,

o zare albastră

în mirare absolută,

privesc cum pe sub păsări

rămân brazde

în pomii toamnei agățate

și ploioase.

În suflet îmi miroase-

a mere coapte

și curge apusul, leneș,

către miazănoapte,

înoată greu privirea

printre păsări călătoare

și totul curge dens și leneș

spărgându-se în mii de chihlimbare.

Nici strigătul

nu vrea din urmă să mai prindă,

e atât de…

Quasi modo

Ca o vietate hăituită

sufletul meu caută întunericul,

pentru imensitatea necunoașterii

și lipsa simțurilor.

Singur am țesut pânza păianjenului,

care mă va consuma

în zbatere lentă

descompus în lichide primordiale.

Sunt eu,

înconjurat de geometria întâmplătoare

a puterii de creație

și încerc să sperii neființa,

nimic mai patetic

și mai trist,

precum…

Întruchipări de păsări mari,

nemăsurate, cu aripi de lumină

articulate-n flăcări

în foc și pară taie cerul

lovind în soare,

focul revărsând.

Erupe grav fiindul

neîncăput de vis,

în ardere se mișcă

lin înotând prin spații

și grația străină

mai mult decât un vis,

nu știm cuprinde totul

și nici nu ne-a fost dat.

În rațiunea pură

rămân doar linii albe

curbate după aștrii,

în calcule binare

și-n cunoștința noastră

sunt…

Ardere de aer
în flacără vie,
vânt dezlănțuit
în mângâiere aproape materială
și trup frumos
în lumină decadentă
pierdut printre rugii
unei existențe aproape împlinită,
dar mereu incendiată
de spectrul focului
puțin și fără lumină
adâncind himerica trăire.
Astfel păsările
tatuate în sângele piciorului
vor spulbera țărâna.

Și pe sub ceruri joase

și-ncărcate,

am pipăit cu raze lungi

lumina.

Sunt colț de stea

scăpat în libertate

ce m-am deprins

cu suferința și iubirea,

e grandioasă

starea mea de existență

cu tunet

se formează-n pieptul meu trăirea.

Mai invadez, din când în când,

cu minunate supernove

proximitatea,

cerul meu și fericirea.

Și în cuvinte

fac să sune simfonia

de revărsări subtile

și de insuportabile…

Sunt ochii mei
prea limpezi la vedere,
e trupul tău
prea luminos în sine?
Nu știu,
dar tu te pierzi
proximitatea toată
oglindindu-se în tine,
în trupul tău
de nichel șlefuit,
cu irizații fine.
Întunecat e gândul
ce te prinde
în formă pură
și teluric în asprime.
Tu, curgi frumos,
fără să lași
de bănuit vreo margine
și unduiește-te,
tu, răsfățata de lumină
din lumini.

S-a rupt din vreme timpul,

curge slut,

te-mbrățișez

căci pot îmbrățișarea,

fiind apartenența mea la lut.

Sunt bine, doamnă,

mă confund în codrii

cu respirarea vie aburind

și dor sălbatic,

mângâind prin piele

vibrarea fină

a dorinței fără fund.

Clădind mistere

la chemarea-mi

se vor strânge lighioane,

le voi iubi pe toate așa cum sunt,

mai ostoindu-le

cu hrana cărnii mele,

de umbre răcoroase și…

Și văd cum trece

lunecare peste aer,

din flacăre răsare

chip știut.

Misterios cum fizica suportă

explozie și gest într-un cuvânt

și vom rescrie teorema asta

cu reguli noi iscate din neant,

nu ne ajung doar gândurile noastre

ca să cuprindă

forța revărsării unui trup.

Atât de-aproape inundând mirarea,

mult prea sublim în existența-n sine,

insuportabil arde-nchipuirea

mai revărsându-se peste putința noastră

din umila…