în gând
îngenunchez
cum altfel
să-mi amintesc
de ce
oare
sau cine
sunt
acelaşi suflet
râzand şi plângând
în frânturi de vis
m-am născut
ploaie
absurdă
risipită stângaci
am fost
templu
între două lumi
închise

cuvintelor

rugăciune

târziu
picurând
  
am tăcut...

într-un colţ al cuvântului

prizonier 

te-ai lăsat pradă

ultimei măşti

nici măcar

culorii din asfinţit

nu-i întâlneşti zâmbetul



în vers



de-ai vrea

să-mi alungi viaţa

în albul palmelor

coborând aş fi om

reinventând lutul

în miresme s-aştept

braţele care au vrut sa plângă



dezmierdând



silabe te întâmpină

toate te simt brăzdând

cu uitare zăpezi …

să înec un tremurat

în văzduh de oţel

încremenit?

am încercat...



veşmintele

se-amestecau

cu albul pielii

în ploaie



se năşteau cuvinte

le-am decupat umerii

să nu simtă

greutatea tăcerilor



nedumerite

de-atunci cad

prin iertări

le-am regăsit sub degete



undeva

la marginea neştearsă a lacrimii

li s-a desprins vina

alunecand printre întrebări…

aparent

înflorind trandafiri 

din trupul nopţilor

m-am întors



singură



în pământ reavăn

curgând zăpada

în petale

boabe de rouă



risipite



pe umeri

aceleaşi anotimpuri

căzând în gol

nişte păsări



sângerează



din aripi

zborul curge

prin întuneric rănile

se-nchină



pietrelor calde



la căpătâi

le veghează…

destin? nu ştiu

doar alunec 

pe geana sculptată

de frig

lumina doare devorată de lacrimi

fără cuvânt

aşezată pe ultimul zâmbet

târziu



şoptesc



răspunsuri

căzute în torţe luminând nepăsarea

atârnă de tâmple

un munte de-ntuneric

se ofileşte

în floarea-de-colt

trupul acesta de lut

furat



din veşnicie



cresc acum

într-o salcie

pe malul…

am revărsat pajiştea cu flori
în cuvintele fluturilor din palme

le citeşti zborul

adânc în condei
le simţi tresărirea

de-ai fi ştiut să înclini seninul
ţi-ar fi căzut în suflet
nedumeriţi de-albastru

şi-au înmuiat aripile în privire

ştii?

acum ţi se sprijină de lacrimi...

desprins de pe buze

pământul

îmi alunecă prin braţe

rod copt de cuvinte

tresare

în firul ţesut

strigătul mâinilor

frământă lumina



singurului anotimp



îi sunt nume

cu acelaşi suflet îi dau sa bea apă

cum altfel aş putea

atinge ploaia

când nu mă vezi

în genunchi

rătăcesc

printre norii lumii tale



rostogolind seninul în picurii de viaţă…

frunzele curg prin inimi de paltini

spirite zăvorâte în muguri trezesc

gândul ramurilor spre cer îşi îndreaptă

nefirescul surâs înălţat printr-un gest



dezmorţind netimpul uitat prin unghere

şoptind ne'nţelesul în al iernilor sens

vremelnic se-aştern primăverile-n noapte

visele prind putere prin iubirea din vers



strecurat în privire timid e un verde

cenuşiu înserarea îl alungă-ngheţând

lumina la…

neexistând

în zâmbetul memoriei

căutând 

viața și-a pierdut pașii

în sufletul cuvintelor

mângâind

tăcerea nu știe

să își ia la revedere

poveștii i se închid pleoapele peste umerii tăi

înnegurați de povara ultimului dor plângând



ți-am lăsat mâinile amintire la marginea gândului

înveșmântate în mângâieri



căzute pe țărmul ultimului apus

luminează două lacrimi

râd de durere…