am luat în dimineaţa asta

să văd,

să ştiu,

să-nvăţ

de ce când sufletul zboară

în albastru,

e egal cu doi. Le-am încercat

pe toate. Până la zece. Unu

îmi iese. Celelalte numere

nu contează,

nu există.

Zero e doar un cerc când eu m-aş afunda

în roşu, dar tot rămâne el, sufletul

în cerul meu.     

M-ai întrebat cândva dacă sunt bine

şi nu ţi-am dat răspunsul cuvenit,

creşteau atunci apusurile-n tine

de parcă n-ar fi fost odată răsărit.

Îmi ascundeam privirile-n oglindă

să nu mai lăcrimez prin veşnicii,

lăsând trecutul tău să mă cuprindă

când te visam prin lumea celor vii.

Nu simt nimic în toamna ce mă-ngână

şi nici răspunsul încă nu-l găsesc,

cu greu îmi duc amurgul într-o mână

spre viitorul trist şi-atât de…

ce coboară din nori

şi mă cheamă la el

la răscruci numai vânturi şi ploi

îndoieli şi nevoi

fel şi fel

se răsfiră clipe sub paşi

pietruiesc cu timp drumul greu

urc (sau cobor?) mă întreb

unde sunt unde merg

de ce merg

cine-s eu

în sus ar mai fi să alerg

şi drumul e-n ceaţă mereu

în urmă cresc flori de nu-mă-uita

şi maci cu sângele…

secundele secetei

s-au aşezat în carnea buzelor samară

nu-ţi cer drum pe culmile universului…

știu că se cocea fânul

gleznele mele atingeau roua inima zăbovea la parada luminii

un sculptor avea toate dălțile într-un sac

acolo-și desăvârșea opera

caii sălbatici mușcau merele căzute la marginea misterului

în turla unei duminici se certau norii

le schimbasem locul

eram în vacanță luasem cu mine creioanele

am mizat pe ele:

unei jumătăți de soare i s-a făcut foame trece prin ochii mei

cealaltă jumătate…

te privesc să-ţi culeg zâmbetul,

şuviţa rebelă căzută pe zbaterea pleoapelor,

păsări descătuşate îşi fac de cap

în cerul somnului tău.

Te adun în căuşul ochilor,

 să-ţi sorb răsuflarea.         

Pe geam o stea îşi întinde gâtul,

te acopăr cu privirea mea,

stelei nu-i este îngăduit

 să-ţi prindă visul,

e numai al meu.

Vreau să-ţi sărut gândurile negândite încă,

să înmugurească pe buzele mele,

să-mi…

joc pe ultima carte

ştanţată aprioric

cu picioarele aşezate la masa rotundă

învârt şamanic meandrele destinului

ţinând în mână un careu de aşi

plouă diluvian

în prăpăstiile săpate în asfalt

inerţii sau inepţii ale oraşului-catacombă

am nevoie de o aspiraţie profundă

a sinelui deconectat

se pare că şi-a înghiţit

refluxul din reflex

la masa de joc

scaunele tac brâncuşian mirosind a lemn ( încă) viu …

îngerii desenează  şotroane

(bicefale)

aruncă cu pietre plate

la nimereală

în visurile mele chele

doamna Dumnezeu

pune flori dimineaţa

tristă

la capătul constelaţiilor ucise

de singurătate

se întreabă speriată

unde i-a fugit iubitul

totul pare la fel ca ieri

ca alaltăieri

ca acum o veşnicie

doar tu îmi lipseşti

din ce în ce mai…

oglindă am luat să-mi privesc sufletul,

să te privesc

atunci

când nu eşti cu mine

să nu simt singurătatea,

să-mi străbată chipul

ridat de vremea fără tine  

în oaza albastră a ochilor cerului meu.      

Din lâna neliniștii plutitoare

se țes haine pe măsura vântului așteptat

să cearnă peste ridurile toamnei

simțăminte cântate la pianul agoniei.

Ascult aplauzele ploii lente

asemenea unei mașini de cusut

nervi putrezi

pe patrafirul cerului

tocat de moliile…

"La Iaşi sunt cele mai frumoase fete!

Teodoreanu râde azi şi-ar mai

Rescrie în romanul lui, cochete

Cuvinte pentru dulcea Lorelei;

În mine şi în tine, menuete

-ahhh...gand de scriitor din lumi, hai-hui-

Ne-ar pune azi sub tei, priviri de fete,

Ca simplu epitet, prin pana lui…"    Shanti…

ai aprins un foc şi mi-ai pus

clopoţei de fum la ceas de seară

eu hrăneam un lup nebun

ce nu îşi lăpădase sângele afară

undeva

între două secunde

colţii lui din colţii iernii sfâşiau

mângâieri de cald şi loc odihnitor

m-ai decorat cu clopoţei

să mă auzi când vin şi să-mi întâmpini buzele

uşor

nici zeii n-au ştiut câte forme mi-ai luat

te-am iubit într-o mie de clinchete

şi…

Cât de alb întristat este cearceaful gândurilor
în care ne învelim nopțile,
numai nesomnul valurilor de iubire
zvârcolindu-ne trupul singurătății
știe.
Trebuie să ni se lumineze de
largă împărăție
în miezul unei îmbrățișări cu clipa de miere.
Dacă mai locuim în castele făcute
din aura nevederii,
pământul sentimentelor noastre
se va dezintegra în biserici cu arhangheli
veniți să ne cunune crucile

imaginea zilei cu ochii închişi ai nopţii

în care cerul era plin doar de albastru.

Doream

visele să-mi picteze

roşul din lumina timpului

deschis

în poarta sufletului.    

întortochiate drepte rotunde hexagonale

pentru mine doar căi de parcurs distanțe probabile

ale domnului ale mele ale celui care-mi ține lumânarea

n-are importanță labirintul e al meu perete de umbre

când chipurile cioplite se adună la clacă nu știu unde să m-ascund

să nu-mi ciopârțesc masa rotundă unde carnea mai stă la odihnă

picură lumină din când în când  și întunericul se destramă 

mă lipesc de-un ochi de cer și-mi pare că donez oase…

Vedeam întunericul deşirându-se în oglindă

pe fereastră intrau umbrele pomilor împingând perdeaua

o linişte plăcută curgea din tavan

câteva tablouri vorbeau între ele de pictorul care le-a creat

era un concert al tăcerilor în dormitor

nu vroiam să clipesc

dincolo de suflet trecuse suferinţa zilei

pândeam momentul în care să pot respira

gândeam în şoaptă să păstrez întunericul în oglindă

dincolo de el lumea îşi pierduse din răutate

în palmele mele…

nu mă lăsa

 să-mi pierd speranța

 este

 ca și cum

 mi-aș pierde sufletul

 în marea asta de întuneric

 care pândește

 la colțurile cuvintelor

 nu-mi lua înapoi

 clipele

 când mă credeam zeiță

 numai pentru că tu

 îmi adorai trupul

 nici zâmbetul acela

 cu aromă de  cafea

 care ne-a colorat dimineața

 acolo…

 dincolo de nori…

m-am strecurat printre sentimente brute

jonglam cu ele ca-ntr-un circ sentimental

când m-ai călcat pe piciorul drept

ceva mai scurt

împiedicându-te de mine

cal troian

era să nu te recunosc călare pe rosinanta

te ştiam plecat în războiul de o mie de ani

mă îmbrăcasem în cuvinte funambuleşti

ca…