Fata pădurii

[Chris]

Bătrânul privea gânditor focul. Lumina flăcărilor îi desena umbre jucăuşe pe faţa ridată. Din când în când, din motive numai de el ştiute, îşi mângâia barba. Pe lângă el se adunară nepoţii, trei năzdrăvani care îi erau prin preajmă în acea seară.

- Ne spui o poveste bunicule? îl trezi din reverie bălaia Cătălina.

Nu încercă să se opună, ştia că nu are scăpare.

- Hmm, o să vă spun o poveste despre fata pădurii!

Toţi ochii se îndreptară cuminţi către bătrân.

Se întâmpla pe vremea când eram flăcăiaş cam ca tine Mihnea, începu să depene firul poveştii. Cum eram vânjos, taica m-a trimis în pădure să aduc o legătură de vreascuri. N-a putut să meargă nimeni cu mine în ziua aceea, aşa a fost să fie. Când am intrat în pădure parcă se înserase deşi era la amiază. M-am apucat să caut vreascuri. Ştiam că nu trebuie să mă afund, puteam să mă pierd. În plus mai erau tot felul de jivine de care tare mă temeam. În timp ce-mi vedeam de treabă, zăresc un iepure mare cât un câine, care păştea iarbă. Nu s-a speriat de mine şi am crezut că pot să-l prind. Eu mă apropiam încetişor, el se depărta! Am ţinut-o aşa o bună bucată de timp. Nu mi-am dat seama cât de mult m-am îndepărtat. Ca să nu mă pierd, din când în când rupeam câte o rămurea să-mi semnez drumul. Când să-l apuc de urechi, afurisitul acela s-a speriat şi a rupt-o la fugă. Aşa m-am trezit singur într-un loc necunoscut. În zadar am căutat rămurelele rupte. Ori nu le  găseam, ori erau rupte câte trei - patru şi nu mai ştiam în ce parte s-o apuc. Obosit şi înfometat am văzut o tufă cu nişte ciorchini de bobiţe negre şi lucioase ce aduceau a coacăze. Dau să rup un ciorchine când aud o voce:

- Dacă mănânci, o să mori!

Mă uit să văd de unde venea vocea. Lângă un copac puţin mai încolo, stătea o fetişcană cam de vârsta mea. Eram sigur că sunt năluciri de la foame ori vreun duh al pădurii preschimbat în femeie, cum mai auzisem pe la bătrâni. De duhuri trebuia să te temi, aşa că inima începu să-mi bată cu putere. Mă uitam în toate părţile neştiind pe unde s-o apuc sau cum să mă apăr. Ea nu se mişca, doar se uita la mine.

- Te ... te rog să nu-mi faci rău duhule! am îngăimat.

A început să râdă şi s-a apropiat. Nu părea un duh, nu că eu văzusem vreunul.

- Mi-e foarte foame, am zis.

- Vino, îmi porunci scurt.

- Tu ... tu cine eşti? am întrebat făcându-mi curaj. Încă nu îmi venea să cred că în faţa mea stătea o fiinţă în carne şi oase.

- Sunt Arina, răspunde scurt.

- Mie îmi zice Petru.

- Eşti cam departe de sat, Petru.

- Am venit după vreascuri, am urmărit un iepure şi m-am rătăcit.

S-a întors şi m-a privit cam într-o dungă.

- Ori era un iepure şchiop, ori tu alergi foarte repede!

- Nici una, nici alta, pur şi simplu nu i-a fost frică de mine. M-am ţinut după el până când i s-a părut ceva şi a fugit.

- Aha, atunci era un iepure viclean! începu să râdă. Nu ştiam dacă vorbeşte serios sau în zeflemea. Se uită spre cer.

- Curând se întunecă şi nu e înţelept să te întorci, te prinde întunericul înainte să ieşi din pădure. Vrei, nu vrei, eşti oaspetele meu. Mâine de dimineaţă o să te duc până la lizieră.

- Da’ce-o să zică ai mei când n-o să mă întorc? Or să creadă că m-au mâncat fiarele pădurii. Maica mea o să plângă de durere toată noaptea! am încercat disperat să o conving. Parcă îi şi auzeam bocetul mamii.

- Mai bine să plângă o noapte, decât o viaţă! avea dreptate. Am tăcut şi am urmat-o.

 Am ajuns la o tufă de afine.

- Uite, îmi zice luând o boabă şi zdrobindu-mi-o pe piele, aşa încerci dacă ceva e bun de mâncare. Aştepţi puţin şi dacă vezi că pielea se roşeşte, te ia cu mâncărime, poate chiar îţi ies băşici sau simţi înţepături, înseamnă că-i otravă şi nu bagi în gură. Da’tu, mai bine să nu mănânci nimic.

- Muream de foame, încerc să mă apăr.

- Dacă stai nemâncat o zi nu mori de foame, dacă mănânci ceva otrăvit eşti gata în câteva ceasuri, iar agonia este mult mai dureroasă. Stai aici şi mănâncă! îmi zice în timp ce se îndeparta.

S-a întors ţinând în mâini o frunză de brusture pe care era zmeură. Am mâncat lacom tot ce mi-a dat. Mi-am mai revenit şi am continuat să mergem. Curând am auzit un susurat de apă. Am ajuns la un izvor.

- Ssst! Îmi puse o mână în faţă semn să stau potolit. Îmi arătă cu degetul un lup care bea apă.

- Nu ne-a mirosit, îmi spune în şoaptă.

 Lupul ne-a simţit şi a ridicat capul. Arina îl privea fără să se mişte şi fără să se teamă. S-au privit un timp, după care lupul a lăsat din nou capul şi a continuat să bea. Eu eram încremenit de frică. Lupul se satură şi pleacă.

- Sa bem şi noi! mă îndeamnă.

Apa limpede şerpuia printre pietre. M-am aplecat şi mi-am facut palmele căuş. Am băut mult, parcă niciodată nu-mi mai fusese aşa sete. Mi se părea cea mai bună apă.

- Tu farmeci animalele? am întrebat-o încă nedumerit de ceea ce se întâmplase.

- Nu sunt duh, aşa că nu pot să farmec animalele! a început să râdă. Râsul acela mă făcea să-mi dau seama ce neştiutor eram.

- Lupul mă cunoaşte, continuă.  L-am văzut mereu singur pe aici. Lupii stau mai sus în pădure. Cred că nici pe el nu-l vor ai lui. Oftă. Suntem aceleaşi suflete, nu mi-ar face niciodată rău.

- Cum adică sunteţi aceleaşi suflete? Ce, tu ai suflet de lup? încercai să fac pe deşteptul.

- Ce? Da, am suflet de lup! se prinse în joc Arina.

- Şi cum ştii tu ce fel de suflet ai? am întrebat convins că vorbeşte adevărat.

- L-am văzut într-un vis. Toţi avem un suflet de animal.

- Nu am mai auzit aşa ceva. Eu de ce nu l-am visat pe al meu?

- Pentru că tu te temi.

- Mă tem? De ce să mă tem?

- Păi, poate afli că eşti un iepure fricos. Începu să râdă cu râsul acela care mă scotea din minţi.

- Şi tu ... tu eşti urâtă Arina, i-am zis când am văzut că vorbea în zeflemea. Cu părul tău roşcovan şi nasul tău pistruiat n-o să te placă nimeni, o să rămâi nemăritată. Na că i-o zisesem şi eu!

- Şi tu Petrule eşti tare prostuţ. Râdea şi dintr-o dată a fugit şi s-a ascuns.

M-am trezit iar singur. Am început să o chem, să o implor, să-mi cer iertare. Nu mai ieşisem niciodată din sat, nu mai ajunsesem niciodată aşa departe în pădure, ce ştiam eu de suflete şi duhuri decât ce auzeam pe la bătrâni?! I s-a facut milă de mine şi a ieşit.

Era pe înserat iar în padure era mai întuneric. Mi-a arătat câteva cuiburi de ciuperci, pe care le-am adunat împreună. Curând am ajuns la un fel de colibă făcută din lemne şi crengi. Înăuntru avea rânduit un culcuş din ierburi uscate şi frunze, într-o parte am zărit parcă niste ţoale, un ulcior, un ceaunaş şi vreascuri. Tigve de diferite mărimi erau aşezate lângă ulcior. Mi-a făcut semn cu capul să stau în culcuş. A dat la o parte nişte frunze verzi şi dedesubt s-a zărit o groapă mică cu urme de cenuşă semn că acolo se făcea foc. A pus în groapă vreascuri şi iarbă uscată şi a pocnit cremenea cu care a aprins un foc. Frigea ciupercile cu o dibăcie pe care nu o mai văzusem. Mi-a întins să mănânc. Erau bune, cele mai bune pe care le mâncasem. Văzând că nu mai vine nimeni la colibă, am întrebat-o dacă nu cumva era cu taică-său, ma gândeam ca poate punea capcane acolo şi o lăsa să-l aştepte.

- Taica ne-a părăsit când eram mică. Nu mi-l amintesc şi mama nu mi-a vorbit niciodată de el, nu-l cunosc.  De afară se auzeau tot felul de sunete de jivine. Am întrebat-o cum de nu-i e frică?

- Cum ţi-e ţie frică de ele şi lor le e frică de tine. În plus, nici o fiară sălbatică nu riscă să-şi pună blana pe foc.

Mi-am adus aminte ce făcuse cu lupul şi m-am mai liniştit.

- De unde ştii atâtea lucruri despre pădure? am întrebat văzând că se opreşte din povestit.

- De la maica mea. Mă lua cu ea când aduna ierburi de leac.

- Şi ea unde este?

- A fost arsă pe rug, îmi zise privind pierdută focul fără să ridice ochii.

- Aşa deci, era o vrăjitoare.

- Nu era vrăjitoare, se răsti. Nu era vrăjitoare, repetă cu vocea domoală. Era frumoasă, singura ei vină. S-a întâmplat ceva, la vremea aceea nu am înţeles despre ce era vorba poate aş fi putut să o salvez. Într-o zi, când m-am dus în spate la şopron, am văzut-o pe mama care se certa cu un vecin. Acesta a tras-o de mâna şi i-a rupt cămaşa. Mama îi tot spunea că nu vrea, să o lase în pace. Apoi au venit oamenii judecătorului şi au luat-o să o judece pentru vrăji. Nevasta vecinului împreună cu alte femei din sat s-au jurat că au văzut-o schimbându-se în căţea şi că le-a luat minţile bărbaţilor. A fost găsită vinovată şi arsă pe rug. Atunci am înţeles şi care era soarta mea. Am strâns câteva lucruri de trebuinţă, am aşteptat un ceas din noapte când nu putea să mă vadă nimeni şi am plecat.

- Şi acum ai rămas singură pe lume? Nu e nimeni să aibe grijă de tine?

- Îmi port singură de grijă, nu mai sunt o copilă. Şi apoi pădurea are grijă de mine!

Am rămas amândoi în tăcere. La vremea aceea, mi se întâmpla să-mi vină câteodată  aşa ... ca un fel de ghiară la burtă. De durere mă strangeam covrig. Aceea a fost una din serile când mi-a venit ghiara. Arina mi-a pus mâna pe frunte, apoi a pus ceaunuşul pe foc şi a facut o fiertură din care mi-a dat să beau.

- Tu eşti o vrăjitoare? am întrebat-o văzând cum alege ierburile.

- Cunosc ierburile care fac rău şi pe cele care fac bine. De ce trebuie să mor pentru asta?

Fiertura m-a liniştit şi am adormit. Am avut un somn agitat cu tot felul de vise. Într-un vis se făcea că rătăceam prin pădure fără să găsesc ieşirea şi îmi crescuse o barbă albă, cam ca asta pe care o am acuma, ha, ha! În alt vis se făcea că mergeam pe un drum alături de un lup alb. Era un lup frumos de care nu-mi era frică, iar el mergea de bună voie alături de mine. Mergeam, mergeam, iar la un moment dat nu mai era lupul, era Arina. Apoi trebuie să fi avut un vis negru ca smoala pentru că nu am mai ştiut de mine până dimineaţa. M-a trezit o mână care mă scutura de-mi tremura tot corpul.

- Hai trezeşte-te leneşule că soarele a urcat de mult pe cer! Arina vioaie, îmi băgă sub nas o coajă de copac pe care erau câteva ciuperci rămase de seara, doua ouă mici de pasăre fierte şi fructe proaspete. După ce am mâncat, mi-a dat să beau fiertura care mai rămăsese. Dacă mă gandesc bine, de atunci nu am mai avut ghiara la burtă. Apoi am plecat către lizieră. Mergeam tăcuţi unul lângă altul. Drumul de întoarcere părea mai scurt. Când m-am mai copt la minte, mi-am dat seama că drumul fusese într-adevăr mai scurt şi că în acea seară Arina vrusese să ştie un suflet lângă ea.

- Uite, de aici drept este drumul către satul tău, mi-a arătat cu mâna.

Îmi dădusem seama şi eu, recunoscusem locurile.

- Şi de ce eşti aşa sigură că n-o să spun la nimeni de tine, Arina fata din pădure?

- Te-am salvat de la moarte, Petru suflet de iepure, îmi eşti dator. Dacă nu, după ce voi fi arsă pe rug, mă voi întoarce ca un strigoi şi te voi bântui până la sfârşitul zilelor tale. Începu să râdă. Acum râsul ei nu mă mai supăra, chiar îl găseam plăcut. Am râs şi eu. În timp ce mă îndepărtam, întorceam capul din când în când şi zăream părul roşu lângă copac, apoi a dispărut ... Eu, în sufletul meu, mă simţeam schimbat.

Slavă Domnului că în anul ăla a venit decret de la stăpânire şi goana după vrăjitoare s-a terminat.

- Şi ... a plăcut-o cineva? întrebă Mihnea. Pe bătrân nu-l miră că pusese o asemenea întrebare – de la un timp începuse să o privească altfel pe vecina ce până mai ieri o trăgea de cozi.

- Plăcut-o! răspunse şi îi făcu cu ochiul bunicii care venea să-i ia pe năzdrăvani la culcare.

- Of ... Petrule iar inventezi poveşti? Sperii copiii de nu mai dorm noaptea!

- Nu se sperie ei aşa usor, zise bunicul pentru sine, se trag din sămânţă de lup alb ...

 

[Sofia Sincă]

Foarte frumoasă povestea... mai ales finalul. Şugubăţ bunicul şi ce poveşti minunate ştie. Le inventează pe loc, precis... Povestea conţine învăţăminte, aventură, călătorie prin locuri necunoscute, exact ceea ce place copiilor.

şi s-a asuns. - ascuns, şi mai ai de pus nişte semne diacritice, mai ales la ''ă''.

Am citit şi m-am relaxat, Sofy!

[Corina Militaru]

Text cursiv, curat si o poveste parfumata. Mi-a placut.

Cu prietenie,

[Chris]

Vă mulţumesc pentru popas!

Mulţumesc pentru corecturi ... :)))

[Vasilisia Lazăr]

Încântată, Chris, de povestea ta! Un scris curat, cursiv, îngrijit. Aș avea un singur lucru de cârcotit: niciodată nu am agreat cuvinte precum: ăla, aia. Prefer acela, aceea.

Cu drag, Vasilisia

[Chris]

Am corectat! Mulţumesc de vizită, vă mai aştept!

[Mihaela Roxana Boboc]

Ce frumoasă poveste. Am rămas captivată. Finalul este un deliciu!

[Chris]

Mulţumesc Mihaela pentru lectură şi aprecieri :))

[Chris]

Mulţumesc Elisabeta pentru trecere şi lectură. Ar fi interesant de ştiut despre fata pădurii despre care îmi vorbeşti, cea care vine din credinţele populare. Fata pădurii desre care am scris eu a fost inspirată dintr-un articol despre vrăjitoarele de pe teritoriul României. :))

[Chris]

Ce surpriză. Mulţumesc Ada pentru semnul lăsat :))

[Ionel Mony Constantin]

Lupul ne-a simţit şi a ridicat capul. Arina îl privea fără să se mişte şi fără să se teamă. S-au privit un timp, după care lupul a lăsat din nou capul şi a continuat să bea. Eu eram încremenit de frică. Lupul se satură şi pleacă.

- Sa bem şi noi! mă îndeamnă.

Aici este necesar sa fie puse in acord timpurile verbelor

Nu mai ieşisem niciodată din sat, nu mai ajunsesem niciodată aşa departe în pădure,  /ce ştiam eu de suflete şi duhuri decât ce auzeam pe la bătrâni?!

Fraza e putin cam lunga , ar putea fi segmentată in doua propozitii. La fel si aici:

Văzând că nu mai vine nimeni la colibă, am întrebat-o dacă nu cumva era cu taică-său, /ma gândeam ca poate punea capcane acolo şi o lăsa să-l aştepte.

Lipsa unor diacritice o las pe seama specialiştilor. E un text bun, a fost bine intuită navitatea  copilului aflat la graniţa dintre basm şi realitate.

[Ana Ardeleanu]

O amplă desfăşurare a forţei de creaţie... Am citit cu plăcere! 

[Chris]

Mulţumesc de trecere domnule Mony, voi corecta!