(VI) Prozele participante la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția I, 2021

        37. O noapte de pomină 

 

          Noaptea cuprinsese tot satul. Nu îmi plăcea să stau singură în casa aceea plină de amintiri și mobile vechi ce parcă începeau să geamă și să se vaiete imediat ce se lăsa întunericul. De obicei, dormeam cu lumina aprinsă, dar chipurile severe ale bunicilor, din tablourile care umpleau pereții, erau îndreptate către mine și mă fixau cu o privire ce parcă mă mustra pentru cine știe ce vină. E drept că nu aveam conștiința prea curată, îi cam necăjisem în copilărie. Dar, de multe, mă răsteam la cei din tablouri și le spuneam că nu e drept să terorizeze o tânără ca mine, pentru vina de a fi fost obraznică în copilărie! Ce știam eu atunci? „Dacă știți voi un secret, să întoarceți Timpul, să știți că m-aș purta altfel” Apoi regretam că am spus sau doar am gândit asta, pentru că de fiecare data îmi aminteam de o piesă de teatru pe care o văzusem când eram mică sau mă rog… mai tânără, era o reluare cu Ștefan Iordache în rolul lui Don Juan, care sfida statuia unui comandor și-l invita la masa… deși, chiar el îl omorâse… și… seara? Ghici, cine a venit la cină?!

          Ce idee avuseseră părinții, să mă lase pe post de supraveghetor al lucrărilor de consolidare! Ziua mai era cum era… dar noaptea… dormeam iepurește, tresărind la orice zgomot sau fâșâit. Bănuisem că așa va fi, dar nu știu ce imbold mă împinsese să accept, poate în subconștient dorisem să mă cofrunt cu propriile-mi spaime.

          Nu era deloc ușor. Dar mă străduiam să mă culc târziu, ca să nu trebuiască să înfrunt întunericul cu ochii închiși. Mă lipeam cu spatele de perete și treceam cearceaful peste urechi, nu știu de ce, tot o reminiscență de când fusesem mică și eram convinsă că dacă am urecile și vârfurile picioarelor acoperite, umbrele răuvoitoare ar avea mai puțină putere asupra mea.

          Pădurea care începea peste strada din fața casei foșnea și se văita. Ba chiar mi se părea că ceva sau cineva scâncește a jale. Chiar și Hani, cățelușa care de când rămăsesem singură în pustietatea asta, avea privilegiul de a dormi cu mine în cameră, ciulise urechile. „Ce o fi afară, Hani? Ei, uite asta ne mai trebuie, să se preumble cine știe ce jivină pe aici!”

          Hani m-a privit lung. „Jivină?” parcă spuneau ochii ei.

          Am înghețat. Da, avea dreptate. Dacă nu era o jivină a pădurii, ci una sălbatecă, umană?! Ei… uite, la asta nu se gândiseră ai mei.

          Am pus mâna pe telefon, gata să sun la 112, dar gândindu-mă că dacă e vreun pericol, până ajunge poliția în  vârful acela de deal, se pot întâmpla multe…

          M-am strecurat la bucătărie și am luat un cuțit, cel mai mare pe care l-am găsit. Deși imediat m-a pufnit râsul. Nu eram în stare să omor un gândăcel sau un păianjen, ce voiam eu să fac cu un cuțit? M-am dus la baie și am început să mă strâmb în oglindă, căutându-mi o figură cât mai fioroasă. Nu prea-mi ieșea…

          Am încetat cu strâmbăturile pentru că s-au auzit foarte clar pași afară, pe prispă. Hani a început să latre fioros iar eu m-am bucurat că e lângă mine. După cum lătra, părea un ditamai dulăul, nu o biată cățelușă piticuță. Dar cred că spaima îi îngroșase glasul, pentru că niciodată nu o auzisem lătrând așa gros și așa furios.

          „Alo! Hei, e cineva acasă?”

          Am pus mâna pe Hani. Tremura și ea, ca și mine. „Hani, spune-mi că un răufăcător nu ciocăne la ușă…”

          „Alo! Văd că e lumină, hai, vecină, că am nevoie de ajutor. Sunt Titel, de alături! Hai, răspunde, am nevoie de mata!”

          Titel? Habar nu aveam cine e. Prima casă era la vreo două-trei sute de metri, spre sat. Apoi, după ea nu mai era nici o casă. Nu cumva muncitorii care lucrau la renovare și pe care mama îi cunoștea bine, scăpaseră vreo informație la birtul din sat, cum că stăteam singură acolo? Că  mai auzisem eu de o boacănă de-asta, cu țiganul (auăleu… am făcut-o! nu am voie să folosesc acest cuvânt!) care o ajuta pe tanti Ioana la treaba din grădină și s-a trezit femeia cu casa spartă! Că ei erau din București și casa de la „țară” o aveau pe la Gostinari, făceau cam o juma de oră pân-acolo… Au găsit casa vraiște… Țiganu lor, om cumsecade, dar cam băutor, se lăudase la birt cu oamenii la care lucra, de treabă oamenii și de condiție bună, ea medic, el aviator… să vezi ce au ăștia în casă, te minunezi… da, cumsecade oameni, da au și de unde… și, uite așa, s-a trezit Tante Ioana cu casa goală… au găsit până la urmă o parte din lucruri, că furaseră și toate ustensilele de grădină, dar ce să vezi… unde le-au găsit? Fir-ar ei de hoți, măcar de le-ar fi folosit, dar ei le luaseră să le vândă, le îngropaseră până găseau mușterii… „Taci, Hani, nu vezi că mă gândesc?! Da, da, vin acum, nu mai bateți așa! Să știți că am și o pușcă pe aici, dacă aveți gânduri rele, și dulăul meu vă face praf!” „Ce gânduri, domniță, îmi naște nevasta, moare până deschizi mata!”

          Asta m-a hotărât. Fără să mai stau pe gânduri, am deschis ușa.

          În fața mea stătea un pișpirel de bărbat, îmbrăcat într-un trening pe care l-am bănuit a fi de fapt un fel de pajama. Avea părul vâlvoi, părea speriat sau chiar disperat. Era cam de vârsta mea. Am ascuns cuțitul la spate.

          „Unde stai?”

          „Haide, coniță dragă, unde să stau, ce, nu mă cunoști, că doară luăm apă de la aceeași fântână… hai, nu mai sta, vino cu mine, că nu mă pricep deloc… și o fi și născut deja!…”

          De parcă eu mă pricepeam! Am aruncat un capot pe mine, am luat în grabă trusa medicală care din fericire era la îndemână, cu spirt, feșe, dezinfectante și alte alea, i-am făcut semn lui Hani să rămână să păzească pe-acolo și l-am urmat. Hani nu m-a ascultat, cred că a considerat că e mai bine să mă păzească pe mine decât casa.

          Ce a urmat… cum să descriu? Femeia era o tinerică de seama mea, plângea și se văita de ceasul morții. L-am pus pe omul ei să-mi aducă niște apă fierbinte și cearșafuri curate… că așa văzusem și eu prin filme, am pus-o pe femeie să stea pe spate și mi-am făcut curaj să privesc minunea… capul copilului tocmai se ițea spre Lume. Doamne, Dumnezeule, ce să fac? Păi… ce făceau și femeile acu o mie de ani! Instinctul e mai puternic decât orice! Nu știam nimic despre nașteri, singurele mele idei erau legate de igiena momentului. Nu știu ce am făcut, nu știu ce am vorbit, îmi amintesc doar că bărbatul se învârtea pe lângă mine și executa fără crâcnire orice ordin primea de la mine, dar habar nu am de unde îmi veneau toate acele ordine… mi-a zis după aia că eram foarte hotărâtă, că păream extrem de pricepută și a avut o încredere deplină în mine.

          Când am auzit copilul cum plânge, am răsuflat ușurată. L-am luat de piciorușe și l-am bătut ușor pe spate (filmele să trăiască!) și în acel moment am auzit sirena salvării care tocmai oprea în față. Norocul meu, că habar nu aveam ce să fac cu buricuțul minunii din mâna mea…

          Mai mult nu pot spune. Pentru că, spre rușinea mea, pentru prima oară în viață, am leșinat.

          Pe fetiță, au botezat-o cu numele meu.

          Dar, de atunci, nu știu cum s-a întâmplat, dar mi-a pierit frica de întuneric și de singurătate…

.

.

.

        38. Dragoste amară

 

          Simțise ea ceva, că brigadierul acela înalt, arătos, îi pusese „gând rău’’.

          Dar nu punea la inimă, că el era un bărbat bătrân iar ei, care abia împlinea șaptesprezece la iarnă, nu-i sta mintea la măritiș. Și de i-ar fi stat, parcă i-ar fi plăcut Ion al Noanii, de la vale, care se tot ținea scai după ea, la horă. Maica, așa cum îi spunea maică-sii de-al doilea, o tot sfătuia să se uite și ea la unul cu vreun pogon de pământ. Nici nu știa dacă Ion avea vreun pogon! Că, pe lângă pogonul pe care l-ar fi avut și ea de zestre, ar fi putut să-și ducă traiul. Și, nici nu ar fi vrut să se mărite de pe-acum! Că, de când apăruse difuzorul în sat, se furișa cu Leana până la căminul cultural, intrau în odaia care era „sediul radiodifuziunii locale”. Odată, chiar a cântat o melodie! Dar, când a auzit-o maica la difuzor – și, unde mai pui, că tot satul a auzit-o – a primit o păruială zdravănă de la maica: zicea că s-a făcut de râs în sat!

          Bine că a apărut ferma, unde mergea cu Leana și Tita, și mai câștigau un ban! Acolo era brigadierul. La difuzor nu a mai călcat!

          – Vezi, că Nae, brigadierul, vrea să te ia!

          – Cum, să mă ia?

          – Să te ia de nevastă!

          – Păi, cum? Că eu nici nu îl cunosc, nici nu îmi place de el?! Decât ce l-am văzut de vreo două ori, la fermă!

          – Să zici bogdaproste, dacă o vrea! Că, bărbat frumos, este, ‘nalt și bine făcut! Și salariat! Unde mai vezi tu salariați, să bage în seamă sărace, ca tine? Că nu ai decât un pogon! Că, bietul tac’tu, atât mi-a lăsat, mie, un pogon, și unul, ție. Și pe frate’tu ăsta, de nu se deslipește de fusta mea, cât e ziua de mare! Căsuța, o să cadă pe noi! Și eu n-oi mai duce-o mult, bolnavă, cum sunt! Așa, măcar știu că nu rămâneți pe drumuri, și pot închide ochii liniștită...

          Eee, dar nici maica nu se gândea că nici fata nu era ,,de lepădat”: înaltă, zveltă, cu două cozi groase, arămii, curgându-i pe spate. Așa cum chiar zisese și brigadierul ,,cea mai frumoasă fată din toată Poiana Mare!”

          Deși ca prin vis, își amintește azi că se trezise cu Nae în curte, cu soră-sa, Genica. El vorbise cu maica, și ea, cu Genica. Pricepuse și ea că, da, Naie vrea să o ia de nevastă! Uluită, la început, nici nu știe când, nici măcar dacă, a spus vreun ,,da”. Știa doar că Genica venea câteodată, cu un batic, de cadou. Altă dată i-a adus un cupon de mătase frumoasă, înflorată, să-și facă o rochiță. Când a venit să „o ia”, ea nici nu a mai vrut să se ducă! A început să plângă și i-a zis să o ia pe Leana, prietena ei cea mai bună, că era mai mare! Dar maica și mătușa au dat-o la cale: că el era om la locul lui și, mai ales, salariat, și că ea va scăpa de sărăcie și greutăți.

          Și a fost nevoită să intre parcă într-un vis în care era și nu era ea. Uneori, părea că privește de departe o viață care nu a ei era, și de care se temea în fiecare zi.

          Își mai amintește cum, după nașterea, după nici un an, a băiatului, s-au mutat la ferma de lângă Poiana Mare. Acolo au trăit câțiva ani. Că el așa îi promisese, că nu o va lua din satul ei, de lângă maica. După ce a avut și fetița, la vreo șase ani după băiat, maica s-a stins.

          Și atunci au plecat.

          Au vândut căsuța dărăpănată, el s-a mutat la o fermă de lângă satul lui, și a luat-o din satul natal. Cu bruma pe care o aveau, cu copiii, dar și cu fratele ei mai mic, s-au mutat…

          A plâns mult atunci, semăna cu maica dintâi, plângea din fiește ce. Nu a avut altă alinare, înafară de copii și de șiroaiele acelea de lacrimi care adunau toată tristețea, venite din țărâna locului natal, îi pătrundeau parcă prin tot corpul, prin picioare, urcau, se adunau în copăile ochilor, apoi își dădeau drumul la vale, ca într-un vârtej, brăzdându-i fața. Lacrimile acelea au curs, în timp, cu o din ce în ce mai mare ușurință fiindcă au reușit să-i brăzdeze chipul, să-și facă șanțuri, din ce în ce mai adânci, prin care să curgă și să tot curgă...

          Era un ger cumplit când au intrat în casa cu trei odăi și cu pământ pe jos. În fața sobei cu plită se afla un morman de paie din care din cere se alimenta focul.

          „Doamne, și ai mei au fost săraci, dar oamenii ăștia sunt mai săraci decât noi!”

          Că la ei, la Poiana Mare, era aproape pădurea, și își aduceau lemne pentru sobă.

          I-a cunoscut mai bine pe cumnați, șase la număr. Avea și cumnate, vreo trei, nevestele băieților „rostuiți”. Aceștia locuiau la casele lor. Ceilalți trei, și Genica, singura soră între atâția frați, locuiau tot aici, în casa cu două odăi și sală mică, între ele.

          Când a venit „rândul”, adică peste vreun an, și-au cumpărat casa. Doar a lor!

          „Rândul” era sfânt, în familie. După ce Ion al lui Țuinea a murit, Stana, rămasă cu cei opt copii, șapte băieți și o fată, Genica, au ținut rândul, așa cum le-a lăsat ,,poruncă” tatăl lor: când unul dintre copii ajungea să câștige, o parte din venit se punea în casă, după icoană, pentru ,,rostul” celui care își întemeia familie. A găsit ea o scrisoare, pe care bărbatul ei o primise de acasă, când era la armată: ,,să știi că solda pe care ai trimis-o am pus-o după icoană. Dacă nu te însori tu, luăm loc de vatră pentru Pătru, că și-a găsit nevastă. Pe urmă, trebuie să căutăm vatră pentru Dumitru, că s-a ridicat și el, binișor, și trebuie să mai punem câte ceva și în lacra Genicăi, că a pețit-o un tractorist, băiat bun, și cred că se duce după el. Pe Văsîle îl oprim aici, cu noi, iar pentru Mircea, ne-am gândit că avem destul loc aci, în bătătură, să-i facem casă, alături de noi”.

          În primăvară s-au mutat în casa cea nouă. Casa era mare, frumoasă și goală. Dar era casa ei, a copiilor ei! Acolo și i-a crescut, acolo a muncit și a pâns.

          În satul ei a mai ajuns în doar câteva rânduri. Nu mai erau demult părinții, nu mai erau demult nici neamurile. Nici măcar rânduielile creștinești nu le-a putut face părinților duși. A apăsat-o asta, toată viața! Degeaba a încercat acum, încurajată de copii, să le afle mormintele. Nu le mai poate afla, nu are la cine să mai întrebe. Că, ea, tânără, cu copiii prinși ciorchine de poale, nu a mai putut pleca prin cimitirul din Poiană, să-i afle, să le aprindă o lumânare la căpătîi.

          Vremurile au trecut pe lângă ea. A avut un bărbat bun și cuminte, blând și iubitor. Doar că ea nu a știut ce este iubirea. Căci el i-a fost și părinte, și prieten, și bărbat. I-ar fi îndeplinit orice dorință, de i-ar fi stat în puteri! Nici la ceapeu ea nu s-a dus, ca toate celeleate femei, și-a crescut copii acasă, nu pe drumuri sau pe cîmpuri. Dar ea, în toată viața, nu i-a putut spune nici măcar pe nume! Toată viața a fost  el, pentru ea, al meu, numai Nae, nu. Era destul și atâta fiindcă multă vreme i se adresase cu „nene”, ea așa îl cunoscuse, „nenea brigadierul”.

          El s-a stins, într-o zi. Și ea, uluită, a intrat dintr-un vis, în care avusese timp mult să se obișnuiască, într-un altul, care a zăpăcit-o de tot! Nici măcar nu știuse, până atunci, ce mult l-a iubit! Nici nu știuse ea ceva despre iubire!

          Trei ani de zile a agonisit din bruma de pensie, pentru parastasul lui, de șapte ani, așa cum cer rânduielile din satul acesta. Și a reușit chiar să facă și câte un colac pentru ai ei, pierduți demult, prin cimitire neștiute, de ea neaflate vreodată. Este atât de împăcată cu această realizare!

          O sun în fiecare seară, și de fiecare dată îmi povestește cât de tare o dor picioarele, și cât de mulțumită este că a reușit ea, iată, să facă parastasul ăsta! Și fiecare seară este însoțită de o poveste despre „ta‘tău”. Și în fiecare seară îmi spune că ar fi timpul să se ducă, să treacă în ultimul ei vis.

          Prea rar ajung să o văd. Așezată pe băncuța de la poartă, pare că privește undeva, în trecut. Pare că este în vis. Deși privește înspre mine, nu mă recunoaște decât după voce. Atunci, din ochii stinși, șiraguri de perle se revarsă pe obrajii brăzdați și picură peste mâinile încrucișate în poală, stângând capătul bastonului fără de care nu se poate clinti. Inima mi se strânge cîrlig și îi vorbesc ferm și apăsat. Îi vorbesc tare, hotărât, fără urmă de duioșie. Îi vorbesc cu vorbe reci, mă tem să o fac cu duioșie, să nu intru, cumva, în visul ei. Simt că nu aș mai reuși să ies.

          Doar în suflet păstrez clipa și o prețuiesc atâta timp cât mai există.

          Plecând, o las pe aceeași băncuță, numărându-mi pașii.

          Lacrimile o iau la vale, reușind să-mi brăzdeze chipul, să-și facă șanțuri, din ce în ce mai adânci, prin care să curgă și să tot curgă...

.

.

.

        39. Ieșit din muguri 

 

          Turma ninsă de cuvinte se coboară pătimașă Ca o dulce evlavie peste trup de trecător, Și din toată decăderea nu găsesc nici-o cravașă Care duhul să-mi trezească, să fiu iarăși răbdător.

 

          În oceanul fără margini de penițe si condeie Aveam baciul de cuvinte ca un far cu fruntea sus, Valuri albe de speranțe se urneau dintr-o scânteie Când primeam un sfat de bine, ca un cer în palmă pus.

 

          Uneori trăznea ironic, sau acid, pe-acela care Ducea limba românească în ținutul greu, mizer, De venea cu-mbărbătare, ce frumoasă sărbătoare Punea-n sufletul de floare cu privirea către cer.

 

          Orice spirit plin de-nalturi căuta dulcea-i lumină Ca o sfântă izbăvire că-i pe drumul cel mai bun, Dar și de-l rănea cuvântul nici în fund de vizuină Nu scăpai de pana-i rece furișată-n glas de tun.

 

          De prin crânguri de lumină vin izvoarele la poartă Pregătite să erupă ca vulcanii-n scoarța grea Nu i-am fost nicicând tovarăș, nici măcar părtaș de ceartă, Dar în ochii lui sta cerul ațintit asupra mea.

 

          Din văzduhul ființei sale mierla și privighetoarea, Fâstâcite, sorb cerneala cuibărită sub condei Și fântânile uitării căutau întrânsul marea Cu tot focul de cuvinte adormit pe fruntea ei.

 

          Veneau zorii dimineții fericiți în palma-i fină  Și tot farmecul trăirii urca-n fagurii de gust, Trandafirii beți de soare dansau veseli în grădină Și tot Raiul din cuvinte umple cupele-i de must.

 

          Din pădurea lui de gânduri, luna, ce i-a fost surată, Se pitește melancolic după nori de catifea, Slovele nevinovate vin la crucea lui să bată Cum la jgheabul de lumină vin luceferii să bea.

 

          Chiar din piept un cerb carpatic vine țanțoș peste vatră Și tot satul râde-n soare lângă lanul plin de maci, Din volumele-nvechite urcă liniștea de piatră Pe când astrul vorbei toarce în aluat de cozonaci.

 

          „Labirintul din zăpadă” rupe puritatea-n două  Pe când Ana-și pune visul în pântec de monastiri, Crucea umbrelor” se nalță sub cupole noi de rouă Lăsănd baciului lumina din ceasloave și psaltiri.

 

          Îngerii de grijă-și poartă prin apusul viu, de ceară * Și-n tipar La Ghizunie” fierbe satu-n matca lui, Urcă Gloanțele fractale” în același turn de vară Care doarme plin de vrajă „La umbra Vezuviului”.

 

          Totdeauna cu blândețe prințul vesel, de pe „Însemne” Punea aripi de lumină visului crescut în noi, Dar tăria lui din slove nici de piatră sau de lemne Nu putea să fie-nfrântă când e vorba de eroi.

 

          Peste toate ce trecură, ca o liniște de seară, Ne-am trezit fără de țintă într-un ruginit apus Tocmai când visa în ceruri buna Maică, întâia oară, Lupii răi au dat năvală și din turmă...ne-a fost dus.

 

          Oare nu erau, în ceruri, magi cu stelele pe frunte? Oare nu mai sunt, de-a dreapta, snopuri mari de cavaleri? Dacă ar fi prin forța slovei cineva să-l mai înfrunte Eu m-aș duce după dânsul să-i duc sacul cu poveri.

 

          Plâng luminile tăcerii prin livezi de simfonie, Plânge codrul cu verdeață sub dulăii răi, de ger, Cui să mă rog, Preamărite, să-l trimiți iar în câmpie Lângă turma de condeie adormite-n somn stingher?

 

          Hai, mai lasă-ni-l o vară, să ne ducă-n ceruri visul, Ca un clopoțel de aur cu glas bun și parfumat, Să ne fie veșnic baciul cu harmonica si scrisul, Precum slovelor rămas-a cel mai devotat soldat!

 

          Nu te rog doar eu, Mărite, ci te roagă Vrancea toată, Nu ți-e milă de pârâul ce plânge numele lui? De ce-mparti în două luna peste zarea-ntunecată Și lași câmpul de visare sub fum rece și gălbui?

 

          Se-mpletesc sub grea povară și trei râuri de lumină Care vin să mi te roage: lasă-l, Doamne, înapoi! Dă-ne baciul turmei noastre, prin poeme să revină, Și-ți dăm veșnic de pomană chiar și sufletul din noi.

 

          Ieși din groapa nemuririi în cămașa-ți de cuvinte Și vom lua cu pana noastră piatra de pe umbra ta! „Ieși, Lazăre!”, la lumină cu-al tău spirit preacuminte Că din grota de-ntuneric, prinde Domnu-a te chema!

 

          Plânge Coza pe coline și prin Tulnici vântul zboară, Miorița prinde viață lângă Ungureanul baci, Floarea toamnei fără nume, coborâtă-n primăvară, Pune focul din cuvinte în destinu-n care taci.

 

          Se-nfioară vântul toamnei peste harta de durere, Cârjele-nverzesc sub scaun și coboară-n codru iar, Pânza-ntinsă de-ntuneric ca o ceață tristă piere Și la geamul casei tale ard cuvinte-n felinar.

 

          Piatra ce-a pitit vremelnic trupul rece și destinul, Brusc, a fost înlăturată  prin chemarea din nevoi, Să ne lumineze calea, să ne-aducă-n ochi seninul, Chiar da Coza, plin de farmec, se reîntoarce printre noi.

 

          Ne uităm, ca la icoană, cum se-așează iar în frunte, Luăm cina împreună, ca o taină sfântă, grea, Nimeni nu mai îndrăznește cu-a lui umbră să se-nfrupte Că Iisus, ieșit din muguri, a-nflorit din carnea sa.

 

          *este vorba de Apusul îngerilor. Povestiri ” – Lucrare de același autor

.

.

.

        40. Din negura vremurilor mele 

 

          Era luni într-o dimineață de decembrie a anului 1950, la maternitatea Filantropia, când am deschis ochii pe această lume. Habar n-aveam ce copilărie mă așteaptă și nici ce meandre întortochiate urma să aibă viața mea, din acel moment.

          Prima imagine pe care am conștientizat-o la ceva timp  după ce-am fost adusă acasă, n-a fost nici chipul mamei nici al altcuiva dintre cei pe care-i simțeam învârtindu-se necontenit cu un murmur călduț si pufos in jurul meu, ci a unui înger alb din faianță, ce ieșea dintre ornamentele unei sobe impozante, lângă care fusese așezat pătuțul meu.

          Soba aceea albă și maiestuoasă, cu îngerul ei diafan ce mă privirea senin și melancolic de fiecare data când mă trezeam, mi-a rămas întipărită in memorie ca un personaj  special si drag, sufletul casei în care creșteam. Nu știu cum au perceput alții momentul întâlnirii lor cu lumea în care au fost aduși, dar eu, in mod sigur am purtat cu mine amprenta acelui timp. Voi rămâne veșnic recunoscătoare casei mele din inima Bucureștiului, care m-a primit sub acoperișul ei, la sfârșitul acelei ultime jumătăți de secol, care-mi mai curge încă prin sânge.

          Și acum, după aproape șaptezeci de ani, inevitabil, de câte ori trec pe-acolo și-mi ridic privirea spre ferestre, acei primi ani ai copilăriei, încep un flashback succesiv, derulându-se cu zeci de scene și imagini memorate in mintea mea, pentru totdeauna. La fel și acum,  întoarsă cu gândul la acele vremuri, aceleași flashbackuri mi se perindă prin fața ochilor...

          Iată-mă, am aproape doi ani! Stau liniștită in pătuțul meu cu plasă, urmărind pe plafon luminile jucăușe făcute de automobilele care trec din când în când pe stradă și ascultând zdrăngănitul capacelor de canal, care pentru mine, contrar părerilor, a însemnat cel mai eficient cântec de leagăn, pentru cel mai odihnitor și mai dulce somn. Adorm în curând, știind ca îngerașul meu mă veghează, așa cum tocmai mi-a spus mama, cu credința că este chiar acel înger alb ce iese din faianța sobei, deasupra patului meu, pe care-l privesc de fiecare dată, fascinată.

          Acum, mă văd sărind fericita în neobosite tumbe de pe lada înaltă a patului îmbrăcat în pluș în stilul deco al vremurilor, chiar în mijlocul lui imens. Renunț, călărind iată, ca pe un adevărat armăsar, sulul de pluș în culoarea portocalei, spre disperarea permanentă a mamei, care, numai ea a știut cât sacrificiu făcuse pentru ca să cumpere de la un evreu scăpătat, acel mobilier al dormitorului în care îmi plăcea și mie să mai dorm câteodată, între ai mei.    

          Mă văd iar, puțin mai măricică. Urc ca într-un un melc imens, scara impozantă de la intrare, care miroase ca întotdeauna a petrosin. Balustrada cea neagra din lemn lucios și fier forjat, este mult prea înaltă ca să mă țin de ea, iar treptele sunt mult prea înguste în dreptul ei, așa că mă țin strâns și cu puțină teamă, de mâna cuiva drag. În timp ce urcăm împreună,  fiecare treaptă scârțâie în felul ei, ca și când scara ar avea glas și-ar cânta un cântec, un anume cântec ce mi-a rămas unic în urechi, până astăzi.

          Acum ninge. Mama tocmai m-a învelit, mi-a stins lumina și-a ieșit. Pe tavan, în razele felinarelor ce răzbate din stradă, văd fulgii plutind domol ca niște fluturi jucăuși. În cameră e cald, aud susurând focul din soba cu gaze, văd prin crăpătura ușiței, focul jucând pe parchet, iar prin ușile care ne despart de vecini, răzbat acordurile pianului la care exersează Doina, sora mai mare a Irinei - prima mea prietenă din copilărie

          E o dimineață însorită de mai și eu stau la fereastra deschisă a verandei. Îmi este puțin răcoare pentru că abia m-am trezit și privesc fascinată vrăbiuțele, care se joacă prin iedera de un verde crud, ce inundă toata curtea interioară a casei, ciripind năucitor. La etajul unu, bătrâna proprietăreasă stă și ea pe scaunul ei la fereastră, cu privirile în gol. În zare, dincolo de zidul înverzit, se vede ca într-o carte de povești, turnul însorit al Castelului meu – fațada veche a Facultății de Arhitectură, cum am aflat mai târziu, că era de fapt.  

          Ninge iar. Este ziua în care tocmai am împlinit patru ani. Ai mei m-au sărbătorit, mama mi-a făcut tort, iar de la Nicu, cel mai drag unchi al meu, am primit păpușa mult dorită cu ochii de sticlă, pe care-am botezat-o Lacrămioara. Stau cu Lăcrămiora în brațe, cocoțată pe lada de la patul alor mei și privesc pe geam, strada și magazinul de la parterul blocului de vizavi, care are o firmă caraghioasă unde, dintr-o ceașca de cafea iese dintr-un fel de abur , un omuleț vesel cu turban.

          Dedesubt, prin ușa care se deschide întruna, intră și ies zgribuliți, bărbați cu șapcă și doamne îmblănite, având pe cap diverse pălării ciudate. A început să se așeze primul strat de zăpadă și eu mă gândesc deja la Moș Gerilă, căci de Moș Crăciun încă n-am aflat...

          Cam tot pe-atunci, imediat după Anul Nou (era 1955), lucrurile în casă au început să se schimbe. Întâi au venit ca să locuiască cu noi, sora mamei Lenuța, căreia eu îi spunem Nunuța de pe vremea în care nu-i puteam pronunța numele, împreună cu soțul ei Nicu, buzoian ca și tata și cel mai bun prieten al lui din copilărie. Eram în culmea bucuriei pentru ca erau niște oameni foarte drăguți, mereu veseli și iubitori, iar Nicu în mod special, era singurul dintre cei mari care era în stare să se joace ore în șir cu mine, să-mi facă orice plăcere, să-mi cumpere jucării și să mă iubească necondiționat ca pe propriul lui copil, copil pe care și l-au dorit amândoi, dar pe care nu l-au avut niciodată, pentru ca nu le-au permis condițiile. La fel a fost si cu sora mai mare a mamei, Geli (de la Jeni) căsătorită cu Caius – celălalt unchi al meu, bănățean și erudit de la care am învățat primele citate în latină, și povestea tristă a lui Horea cel tras pe roată. Ca urmare, ei s-au mulțumit toți cu mine care făceam, fie vorba între noi, cât  doi-trei copii la un loc, iar eu, m-am bucurat în felul acesta, de trei mame și trei tați, toată viața.

          A fost un an în care a trebuit să ne înghesuim toată mobila în camera de la stradă, așa că de aranjamentele interioare ale mamei cu care se chinuise până atunci s-a ales praful. Toate astea pentru că noi urma să ne mutăm într-o casă nouă, așa că se gândiseră la un fel de stratagemă prin care, în locul nostru să rămână Nicu și cu Nunuța care locuiseră până atunci, cu chirie, într-o cămăruță undeva pe strada Dudești, într-o casă mai veche și în condiții mai proaste.

          Era deci mare aglomerație, dar niciunul dintre cei patru nu dădea semne că l-ar putea deranja acest inconfort. Ba dimpotrivă, păreau să se simtă mult mai bine decât înainte. Adeseori seara mai stăteau și jucau împreună „pietre”, adică remi, iar eu adormeam, in zgomotul pieselor ce trebuiau amestecate după fiecare joc. Alteori discutau politică, care mă plictisea și din care nu înțelegeam nimic decât că ar fi ceva foarte serios și grav despre care eu nu trebuia să vorbesc.

          Nu mai spun că pe-atunci, în bucătărie mai dormea și Veta, fata pe care mama o adusese de la bunica de la țara ca să aibă grija mea în timpul zilei, când ei toți erau la serviciu.

          Eram fericită! Eram iubită, răsfățată și toată lumea din casă avea grijă de mine. Totuși        într-o zi, Veta a trebuit să plece acasă, pentru că mama a descoperit că toată mâncarea pe care o prepara pentru mine, o mânca ea. Asta pentru că, fiind deosebit de mofturoasă, nu prea  mâncam și atunci ca să nu se afle, Veta hotărâse să mănânce și mâncarea mea, drept care, toată lumea era liniștită, ea se îngrășase, iar eu eram slabă moartă.

          In locul ei a venit bunica Rădița, mama mamei. Am aflat mai târziu că bunica era copila unei grecoaice din Brăila, îndrăgostită lulea de străbunicul cel chipeș, cu care se măritase fără să se mai întoarcă niciodată in Grecia ei.

          Pe Bunica mi-o amintesc mereu, veselă si glumeață. De la venirea ei, în casă, radioul cânta întruna. Împreună cu ea am învățat aproape toate melodiile vremii, tot ce auzeam la radio, și populare, și de muzică ușoară, și pentru copii. Mă lua în brațe, cânta  cu mine si mă juca pe genunchi, iar mie îmi plăcea chestia asta la nebunie! Tot ea m-a învățat să horesc si să valsez. Altceva, nu-mi mai amintesc despre ea. Poate doar puloverul de lână bleumarin pe care-l simțeam moale si cald atunci când îmi puneam capul la pieptul ei și de mâinile ei muncite și aspre, atunci când îmi mângâia părul, până adormeam...

.

.

.

Regulamentul concursului AICI

Poeziile participante (partea I) AICI

Poeziile participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea I) AICI

Prozele participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea a III-a) AICI

Prozele participante (partea a IV-a) AICI

Prozele participante (partea a V-a) AICI

Deoarece s-au trimis foarte multe texte la acest concurs și pentru că formatul acestui site nu permite decât un anumit număr de caractere pe o pagină, poeziile și prozele au fost postate pe mai multe pagini.

Vizualizări: 350

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Proza cu numărul 40 este ultima proză din concurs (dar nu și cea de pe urmă). :) 

Textele care vor fi găsite publicate în alte spații vor fi descalificate.

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Lui Mihaela Popa i-a plăcut discuţia Focul fiecărei zile de Octavio Paz a lui gabriel cristea
cu 2 minute în urmă
Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada Sfântului Tot a utilizatorului Gheorghe
cu 3 ore în urmă
Perdun Andreea Adriana şi Vasilisia Lazăr sunt acum prieteni
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Reus îi place postarea pe blog Vis de cireș a lui Adelina Labic
cu 7 ore în urmă
Nădejde Angelina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De veghe în pragul luminii a utilizatorului Nădejde Angelina
cu 8 ore în urmă
Nădejde Angelina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De veghe în pragul luminii a utilizatorului Nădejde Angelina
cu 8 ore în urmă
Postare de log efectuată de Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 8 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat o discuţie la grupul
cu 8 ore în urmă
Lui Chris i-a plăcut fotografia lui GeorgePena
cu 8 ore în urmă
Lui GeorgePena i-a plăcut fotografia lui GeorgePena
cu 9 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Prin Epoca de bronz a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Răsari! a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog croitor de iluzii a lui gina zaharia
cu 10 ore în urmă
GeorgePena a comentat în legătură cu fotografia lui GeorgePena
cu 13 ore în urmă
GeorgePena a lăsat un comentariu pentru Valeria Merca
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Eftimie Gheorghe îi place postarea pe blog Scrisoare de răspuns a lui Grig Salvan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Eftimie Gheorghe îi place postarea pe blog În fiecare zi a lui gina zaharia
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Eftimie Gheorghe îi place postarea pe blog Pasăre dulce, pasăre dragă... a lui Grig Salvan
cu 13 ore în urmă
Lui Ovidiu Gligu i-a plăcut discuţia 5. Cercul vicios a lui Ovidiu Gligu
cu 13 ore în urmă
Ovidiu Gligu a postat discuţii
cu 13 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor