Veritas in vino est -1

[Rădulescu Marian]

Nu mi-a plăcut de când a văzut-o prima oară. O construcție improvizată din cornier și sticlă, care se dorea a fi o terasă a unei cârciumi și ea tot așa improvizată. De fapt o rămășiță din construcțiile înjghebate imediat după 89, când avântul privatizării a demarat cu apariția, ca ciupercile după ploaie, a cârciumilor. Multe dintre ele au dispărut. Asta încă mai este în picioare și apare ca o pecingine între blocurile construite în anii 80. Democrația, prost înțeleasă, i-a făcut pe unii să-și însușească teren în comdomeniul de lângă bloc construindu-și fiecare, după posibilități și fantezie, un garaj, o mică fermă cu găini, ba chiar și purcei, o parcare pentru mașină, numai acesta și-a construit o cârciumă. Nu știu cum arată că „terasa” o obtura încât nici nu-ți dădeai seama dacă există.

Într-unul dintre drumuri, în timp ce treceam pe lângă „terasă” aud pe unul, cu vorba cam voalată de alcool, că „l-am avut prof de matematică la liceul X pe Damigeană”.  Profesorul Damigeană era renumit pentru capacitatea lui didactică, dar și ca mare consumator de vin. E drept că niciodată nu s-a dus la clasă „parfumat”, dar după ore trăgea câte un chiolhan de se ducea veste. Era normal că avea bani din meditații, că te considerai fericit dacă apucai să faci cu el. Nu am rezistat să nu contracarez grava eroare și am zis continuându-mi drumul: „Nu a fost niciodată profesor la liceul X , doar la liceul Y . Mi-a fost profesor.” „Hai domʼle, ce nu știu? Mi-a fost la seral.” „ Poate așa da…” și mi-am văzut de drum.

De când cu incidentul de la restaurantul Miorița nu-mi place să intru în restaurante. Oricum nu sunt nici mare consumator.  Invitat de nenea Mișu la o ciorbă de burtă, cam după „revoluție” în plină instaurare a „democrației” pe când serveam la masa de alături a intră un tip care mi-a atras atenție. Avea o față ca de maimuță, cu o frunte foarte îngustă și teșită și mânca foarte dizgrațios. În câteva rânduri privirile ni s-au intersectat și am constatat că mă privea cu dușmănie. La un moment dats-a ridicat și a venit la mine, încât văzându-l mi s-a furnicat pielea.

-Ai ceva cu mine, m-a întrebat, cu o voce guturală și nefirească, încât am simțit că m-a cuprins panica. Lasă că vorbim noi afară.

Teama m-a paralizat pur și simplu. Nenea Mișu mi-a făcut semn discret să tac. Nu aveam altă ieșire. Am început să-mi fac socoteala cum să scap. I-am șoptit lui nenea Mișu „Ce mă fac?”, iar el mi-a făcut semn să mă liniștesc. Mai târziu a mers la bar, a vorbit ceva cu un chelner, care-i aproba spusele din câte mi-am dat seama.

-Te faci că te duci la toaletă și băiatul are să te scoată pe ușa din dos, mi-a șoptit când a revenit la masă.

După circa zece minute, care mi s-au părut o veșnicie am „mers la toaletă” lăsându-l singur pe nenea Mișu. Băiatul m-a scos pe ușa din dos și dus am fost nu înainte de a-i strecura în mână o bancnotă drept mulțumire. Nu m-am oprit până acasă. M-am jurat că n-am să mai calc vreodată într-un local cu toate că în copilărie bunicul mă ducea la zahana „La Zahiu” căruia, în fiecare an, îi făcea două butoaie  cam de cincizeci de vedre cu vin argeleancă. Îi aducea butoaiele înainte de a începe culesul, bunicu le spăla cu apă clocotită și sare apoi le afuma cu fitile de pucioasă și le astupa imediat. A, era să uit. Butoaiele erau deja puse în căruța special lungită să încapă amândouă între roți și adăpostită în polatră să n-o bată soarele. Când mustul stătea din fiert de nu mai dădea spumă pe vrană, spumă pe care bunica o aduna și amestecată cu făină făcea gogoșele, le spunea țaic, pentru dospit aluatul de pâine. Doamne ce bună era pâinea făcută cu gogoșele de spumă  și coapte pe vatra din cuptorul din curte! (scuză cititorule, că am deviat de la poveste!). Deci! Acum scotea dopul la butoi și turna tulburelul în butoi de ieșea fumul de pucioasă pe lângă pâlnie. Butoiul umplut și cu dopul bine pus, dop special prin care era trecut un furtunaș ce-l punea într-o oală mare plină cu apă Sta cuminte în căruța de sub polatră. Când apa nu mai bolborosea, însemna că vinul a stat din fiert, atunci bunicuʼ punea calul între hulube și pornea către nea Zahiu, nu înainte de ai trimite vorbă că-i duce vinul. Nea Zahiu avea pregătit un țăpșor pe care-l tăia și după ce-l opărea de cădea tot părul de pe el îl așeza într-o tavă mare cu bărdăhanul umplut cu tot felul de legume, sare, mirodenii, ulei și neapărat o juma de vin, dădea tava la cuptorul de pâine și după două ceasuri o scotea. Tot timpul coacerii, cu un pămătuf, special făcut din cânepă, ungea, din când în când iedul cu o mixtură de ulei, vin, cimbru și usturoi zdrobit. Pielea se făcea arămie și crocantă de o mâncai de nu te mai opreai. Cât se trăgea vinul din butoaiele din căruță în butoaiele din beci, nea Zahiu punea tava cu ieduʼ în mijlocul mesei din „camera de oaspeți”, tăia hălci cu un cuțit cât o sabie, le punea pe o tavă, fiecare luându-și cât dorea. Eu căutam piele și o ronțăiam ca un șoricel. Întotdeauna nea Zahiu îmi aducea o ulcică, măricică, plină cu bragă rece. Ronțăiam „șorici” de ied și beam bragă, iar bunicuʼ mă avertiza să mănânc mai încet să nu mă ia burta. După ce mă săturam îi lăsam să discute și eu dădeam o tură prin zahana. Îmi plăcea să trag cu ochiul prin sala cu mese unde lumea stătea de vorbă la un pahar de vin sau mânca bucate făcute de tușa Ilinca, bucătăreasa. Într-un colț, lângă ușa ce dădea spre bucătărie, pe o podină mai înaltă unde trona un scaun și o măsuță, era locul unde Lae trăgea vârtos de burduful acordeonului și zicea din gură cântece lăutărești din mahala. Îmi plăcea să-l ascult încât uitam să mă întorc și bunicuʼ venea după mine să plecăm acasă. Bineînțeles că nea Zahiu i-a pus într-o oală mare jumătate din ied, „Du Gheorghe și luʼ Marița să nu poftească!”

Na că m-au furat amintirile și am deraiat de la povestea mea.

Treceam pe lângă bombă înmuind pasul și ciulind bine urechile. Mereu auzeam tot felul de „perle” care mă amuzau.

-M-a pus Frânculescu să-i fac cârnați bulgărești, aud și nu-mi vine a crede. Mă opresc instantaneu. Tare mult aș fi dorit să aflu rețeta asta. Mi s-a părut tare curios mai ales că nu auzisem în viața mea de  „cârnații bulgărești”. Cum or fi ăștia? Gata, mă hotărăsc, îmi propun să intru cer o bere și mă așez la masă pe „terasă”. Bine înțeles că am să întreb cum e rețeta de cârnați bulgărești. M-a surprins, total plăcut, când am intrat în „local”. O încăpere destul de largă, apreciez cam de patruzeci și ceva de metri pătrați, cu mese acoperită cu fețe de masă unde pe mijloc trona o miniglastră cu flori artificiale. Imediat pe dreapta un bar unde un tip tinerel turna într-o halbă vin dintr-o sticla pet de cinci litri.

-Aveți și vin, întreb după ce îl salut cuviincios, mai mult să intru în vorbă.

-Da!

-Ce soi anume?

-Pietroasele.

-Anume ce soi, întreb iar.

-Alb și roșu.

M-am lămurit că ocolește întrebarea și nu-și avea rostul să continui. În mod sigur un vin de masă așa că am să risc.

-Cât costă o… porție, întreb ezitând că nu știam cum să cer gramajul.

-Până aici, și-mi indică o halbă care era pe bar cu un fel de etichetă lipită pe ea, este trei lei, aici cinci și plină șapte.

-Puneți-mi de trei lei.

-Halba o vreți rece de la congelator?

-Da!

Tipul scoate de la congelator o halbă care a aburit imediat și-mi toarnă, fără să mă întrebe, din bidonul cu vin alb.

Iau halba și ies pe terasă.

-E liber, întreb pe un tip care singur la masa din dreapta ușii și degusta o licoare roze dintr-o halbă.

Mă întreb ce o fi că bere neagră nu poate fi. Sigur vin de Pietroasele.

Priveam la cei din jur. Într-un colț, la o masă, doi jucau șah, premiul fiind o halbă de vin de Pietroasele. La alta un tânăr, cu un corp atletic, cred sportiv, bea dintr-o sticlă pet, probabil apă, iar în fața mea, la ușa de la intrarea pe terasă un tip uscățiv ce stătea picior peste picior învârtea în mână un pahar cu un lichid incolor, ce părea a fi votcă. Mă privea insistent.

-Mă scuzați, am spus ca să-mi justific prezența, că am dat buzna, dar m-a făcut curios să aflu cum e rețeta de cârnați bulgărești.

-Ce cârnați bulgărești, a întrebat uscățivul.

-Cineva dintre dumneavoastră a spus că a făcut cârnați bulgărești.

-Nu cârnați bulgărești, omule, a continuat uscățivul. Am spus că am făcut cârnați oltenești, când eram la măcelărie la Frânculescu.

-Am auzit bine, cârnați bulgărești, încerc să insist.

-La Frânculescu făceam cârnați oltenești. Ai auzit de Frânculescu?

-Nu!

-Nu se poate. Era cel mai vestit măcelar. De la el toată lumea lua. Până și Ceaușescu a venit și mâncat de la el la o vânătoare în noujdoi.

-Cum, chiar în „noujdoi”?

-Da, cum să nu știu când chiar eu am dus pastrama și cârnații de urs. Îi plăcea cel mai mult rasolul de labă de urs. Ai mâncat vreodată?

-Nu se poate, că a fost împușcat de Crăciun în optzeci și nouă!

-Nu știi nimic, coane, și dă a lehamite din mână. Ăia erau sosiile lor, că evrei și americanii l-au luat la ei.

-Bine dar în „noujdoi” cum au venit la vânătoare?

-Da, că Iliescu a vrut să se pună bine cu ei să-l lase președinte.

-Cum americanii și evreii l-au pus președinte pe Iliescu nu votul românilor?

-Mă lași?! Habar n-ai de politică. Crezi că avem un președinte, un parlament sau guvern al României? Nu domnule! Totul vine de la oculta mondială, care ea dictează. Ceaușescu când și-a dat seama că e pierdut s-a dus și s-a învoit cu ei ca să trăiască. Și trăiește bine, mersi. Și știi de ce l-au salvat?

-Nu!

-Pentru arma laser pe care o deținea și americanii a vrut-o.

-Ce armă?

-Aia care i-a speriat pe ruși în conflictul cu Cehoslovacia, când la Prut le-a topit tancurile. Înțelegi?

-Nu, nu înțeleg.

-Ceaușescu avea ceea mai periculoasă armă din lume. Și-o dorea toți. Gorbaciov când a venit ultima oară asta a vrut, dar Ceaușescu a făcut pe niznaiul și Gorbaciov a plecat cu coada-ntre picioare. Americanii a fost mai deștepți, știind că va pica i-a propus să vină la ei. Acolo în Irak s-a făcut schimbarea. S-a ușchit la americani și în țară s-a-ntors sosia. Leana nu l-a recunoscut și a murit ca proasta. Crezi că împușcatul a fost Ceausescu? Nici vorbă! El e acum în America, bine mersi.

-Hai, domnule, nu-i chiar așa…

-Ba, așa-i, intervine unul dintre șahiști. Nimeni nu-i mai documentat că Dorel.

Deci Dorel îl cheamă pe uscățiv. Mă întreb oare ce-l face pe șahist să afirme că Dorel este a tot știutor. Oare-i o ironie? O iau ca atare și aș fi vrut să aflu multe din cele „știute” de Dorel numai că i-am promis lui Adi că o să mă întâlnesc cu el și era deja ora. 

-Mi-a făcut plăcere întâlnirea cu dumneavoastră. Am să mai vin, promit și mă grăbesc spre ieșire nu înainte de-al auzi pe Dorel „Te așteptăm!”

 

Dragi cititori, puțintică răbdare și revin!..