Rug pe rugă, fragment 16

[Nina Mariana Marcu]

Fata cu ochi măslinii... De aia îi zicea Andy Omare şi Ali Baba. De aia sesizase şi el că are ceva de arăboaică în ea, de o mie şi una de nopţi. De aia atrăgea atâta privirile, de aia era altfel faţă de celelalte femei. De aia era aşa de frumoasă.

Începe să creadă tot mai mult că ea a fost o victimă. De-a dreptul. Cine e el? Cine? Cine a avut privilegiul ăsta, să fie iubit nebuneşte de ea? Cine a dat cu piciorul, ca un nemernic, unei asemenea femei? Cine şi-a bătut joc de ea? El, Andreescu, dacă ar fi beneficiat măcar de o privire, de un gând de-al ei, de o zbatere de inimă, i-ar fi fost rob până la moarte. Sufletul ei cânta, nu numai streaşina lui, a sufletului, de aceea era aşa de caldă, de bună, de şarmantă, de specială. El, sufletul, în totalitate cânta.

Mai răstoarnă pe gât un pahar cu băutură. Poate vede lucrurile mai clar. Poate înţelege. Poate are şi alte revelaţii. Poate se dumireşte cine e Ceasul ăsta Rău. Al dracului de rău trebuie că a fost. Tabăra de la Câmpulung... Acum opt ani... O să se ducă să caute date despre acest lucru. O să găsească undeva. Tabăra aia are nişte evidenţe. Trebuie să existe nişte registre, nişte chitanţe, nişte date, poate, în calculator. Acum opt ani, era, poate computerizată şi tabăra aia. O s-o sune pe Carmela să se ocupe de asta. Ea ştie mai bine ca el de unde să apuce situaţia şi cum s-o scoată la capăt. Şi ce dacă e aproape 2 noaptea şi ea se sperie dacă o sună? Să se sperie. Nu-i pasă. Şi ce dacă asta nu e oră de sunat? Când arde, nu mai aştepţi dimineaţa, sari să stingi focul cu degetarul. Cu ce ai. Cu ce poţi. Şi ce dacă o ia cu spăimoşenie pe Carmela, când i-o suna telefonul în crucea nopţii?... Şi el are destule spaime în minte acuma. Şi atâtea regrete. Şi multă, nespus de multă, durere. Şi foarte multe, exagerat de multe, întrebări fără răspuns. Carmela de ce să doarmă liniştită pe perna ei, când pe el îl bântuie angoasele? Să se strofoace şi ea. Să asude. Să ştie pentru ce ia banii de la serviciu. Să stea, dacă o cere – şi uite că o cere – situaţia, drepţi. În limbă, cum a auzit-o tot pe ea pe hol, exprimându-se, să stea. Să facă, în definitiv, ce trebuie. Ca să afle ce e cu tabăra aia. De undeva, trebuie să înceapă şi el cu investigaţia. Cu săpăturile. Cu, chiar, deducţiile.

Cine e el? Cine e dobitocul? Cine e mârlanul? Cine e idiotul? Cine e Piaza Rea? Cine e Ceasul Rău – Pisica Neagră? Cine? Cine? Cine?

 

 

 

.............................................................................................................

 

 

 Leu în cuşcă să fie, şi tot n-ar fi atât de agitat. Tot nu s-ar plimba capiu dintr-un colţ într-altul al biroului, cu dosarul în mână. Tot nu ar călca apăsat şi îndesat podeaua, de să facă, şi mai multe nu, gaură în ea. Tot nu ar scoate, la propriu, aproape, fum pe gură şi pe nas: pfooa, pfooa, aşa face. Tot nu ar rage, înciudat şi înfuriat, de minute bune, acelaşi refren: cine e nenorocitul? Cine e Piaza Rea? Cine e Ceasul Rău? Cine e duhul rău? Că doar dacă e un astfel de personaj, a putut să facă ce a făcut. Să laşi o aşa femeie. Să îţi baţi joc, de nemernic ce eşti, de ea. În iad, cu Piaza Rea acolo - că de acolo vine dobitocul, de acolo îşi trage seva nenorocită, de acolo se încarcă - e sărbătoare. Dracii, sigur, cu tartorul cel mare în frunte – de n-o fi fiind taman Ceasul Rău – Pisica Neagră, tartorul ăla mare - petrec de sare smoala din hârdaie. În draci, cum ar veni, petrec.

Cine e michiduţă ăsta? Cine? Cine? Dacă ar şti cine e şi de l-ar avea în faţă... Nimeni nu ştie ce palmă şi ce pumn greu are el, la o adică, dacă se enervează. I-ar aranja freza bine, bine... Adică, ghini, ghini di tăt, cum ar veni... E în stare să-i aplice o bumbăceală maximă. O corecţie meritată. Să se-nveţe minte şi să-şi mai bată joc de suflete curate şi altă dată. Acum, pare că nu mai are nimic altceva importanţă. Nimic din tot ce a citit, scris de fata cu ochi măslinii. Nimic din ce mai urmează, dacă se linişteşte un pic, să citească. Nimic. Doar cine e idiotul ăla, Piaza Rea, de-a dreptul, contează acum. Poate că, totuşi, undeva în text, fata cu ochi măslinii iese din valea umbrelor şi îi spune pe nume măgarului. Poate renunţă la secretomanie şi spune cu vorbe ce trebuie spus.

Trebuie să se întoarcă la citit. Aşa, doar despicând fir după fir, de păr, fără să meargă mai departe, nu face decât să care apa cu ciurul. Mă rog, să încerce să care apa în felul ăsta.

Dom’le, şi Carmela asta să nu răspundă la telefon! A insistat cu apelurile, a revenit, a sunat iar şi iar. Dar ea face pe mortu’-n păpuşoi şi tace. Nu vrea să răspundă. Doar dacă e moartă nu auzea. Doar dacă e moartă nu trage, chiar de mâine, de azi, că mâine e deja azi, consecinţele. Adică el să sune de nebun, cu tot cerul prăbuşit în cap, ţăndări, mici fărâme, cioburi făcut, şi ea să doarmă? Mereu s-a gândit, vorba lui Hagi, să fie bine, să nu fie rău, să nu ia în seamă toate prostiile Carmelei, să n-o penalizeze pentru tot ce face şi ce spune, să nu fie al naibii ca şef. Dar, uite, ce se întâmplă, dacă îi dai nas lui Ivan: se urcă pe divan. Nu vede că e lampă de cristal, crede că e doar o feştilă amărâtă. Să nu-i răspundă la telefon, auzi! Ea, lui! Păi aşa ceva...

Se trânteşte pe canapeaua unde a stat madam Ela, când i-a susurat veninos la ureche că a făcut orgie la hotel. Îşi pune picioarele – mai bine aşa, decât să le bage, aşa cum îi vine, undeva - cu ghete, cu tot – altă dată n-ar fi făcut aşa - pe materialul din care e făcută şi e gata să se dedea din nou cititului. Măcar să nu mai filosofeze, neputincios. Măcar să scape de gânduri. Măcar să se debaraseze, dac-o putea, de tornada asta care îl trage în miezul ei şi nu îl mai lasă, neam, să respire. Măcar să plonjeze viguros în povestea, de neimaginat, pe care fata cu ochi măslinii a însăilat-o în cele cinci zile de concurs literar, a montat-o, a pus-o în pagină, înainte de plecarea în marea călătorie... Măcar atât, dacă mintea lui nu face, nu mai face, conexiuni clare, nu înţelege, nu se dumireşte. Ea a plecat, atât de devreme, într-o călătorie fără sfârşit şi ăla, Piaza Rea, bântuie încă pe undeva. E drept să fie aşa? E cum trebuie? Hm... Cine să fie acest dobitoc?

Andreescu îşi vâră degetele în păr şi cu unghiile trage dâre adânci, ca de plug, în pielea capului. De parcă vrea să-şi desţelenească, într-un gest de neînţeles, creierul. Când simte durere şi se întreabă dacă nu cumva a dat drumul cepului de sânge, pare că-şi mai ostoieşte un pic flacăra aceea mistuitoare. Să citim, deci! Să citim... Cum ar veni, dă-i şi luptă. Luptă şi dă-i! Dă-i şi luptă! Dacă nema putirinţă, ce mai chichirez gâlceavă... Deschide, negru de-a dreptul, sau, poate, alb de neputere, dosarul:

„Plec, vin, mă duc, revin, iau iarăşi agenda în mână şi scriu. Nu pot s-o fac constant. Nu pot să scriu întruna. Nu am cum. Sunt o serie de activităţi, de evenimente, de întâmplări care vin şi care îmi solicită atenţia. Care îmi necesită prezenţa.

Ce chestie! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că ajung aici, că sunt parte a unui grup de concurenţi, că sunt câştigătoare, că... Şi acum, n-am încotro, trebuie să le fac faţă. Aşa am ales, în prima clipă, una de maximă bulversare, să fac. Aşa am ales să fac şi după ce şocul s-a mai estompat. Straniu, nu? După prima secundă de uluială, după ce am realizat în ce mă vâr, după ce am văzut cum mă priveşte, ar fi trebuit să plec. Să fug. Să nu mă bag în asta. Dar – neînţeleasă fire omenească - m-am băgat. De bună voie, nesilită de nimeni, în deplinătatea facultăţilor mintale fiind...

De ce am făcut-o? De ce am rămas? De ce am ales să intru în joc? De ce, iată, împing căruţa mai departe? E un singur răspuns la toate aceste întrebări. Sau nu e nimic. Am rămas pentru el. Datorită lui. Din cauza lui. Ca să fiu cu el. Mă rog, în preajma lui. Căci, noi doi, nu suntem amândoi. Nu suntem împreună. N-am fost nici când credeam că suntem. Când credeam că trebuie să fim.

Am ales, în mod bizar, să nu fug. Picioarele nu mi-au luat-o la sănătoasa, cum credeam, cum aşteptam, cum, poate, ar fi trebuit să fie. N-am dat înapoi, ca turcii la Rovine. Nici eu singură nu înţeleg de unde mi-a venit aşa determinare. Şi nici nu ştiu dacă am făcut bine sau rău. Probabil, am făcut rău că n-am plecat. Că am rămas. Că n-am fugit. Probabil, îmi lipsea amarul din propria-mi existenţă. Suferinţa. Durerea. Mda, probabil îmi lipseau privirile lui pline de ură. Fiinţa lui. El. Îmi lipsea el. Acum, asta e. Am rămas pentru că sunt femeie. Pentru că a contat. Pentru că, deşi n-ar trebui să fie aşa, deşi n-ar trebui s-o afirm, îl iubesc. Mă pot minţi pe mine? Pot minţi oglinda fidelă din mine? Am rămas pentru că... ceasul rău. De fapt, pentru că... Ceasul Rău...

Nu sunt deloc, ştiu, coerentă. Sunt obosită. Sunt vlăguită. Sunt împilată. Şi nu spun povestea, cum se spune o poveste, de la cap la coadă. Dar eu nu ţin să spun cuiva toate câte îmi trec prin cap. Nu vreau să ajungă vreodată, cineva, să citească ce deşir eu aici. Nu mi-ar plăcea să-şi bage nasul vreun intrus în agenda mea. Îmi vine rău, de-a dreptul, la gândul că aceste rânduri pot fi citite cu castronul de popcorn ori punga de seminţe şi sticla de bere sau suc, în faţă. Ca la meciul naţionalei de fotbal. Ca la circ ieftin. Ca la un spectacol prost. Eu nu scriu pentru cineva. Eu nu scriu pentru opinia publică. Eu nu scriu pentru cititori. Eu nu scriu pentru nimeni. Eu, pur şi simplu, mă aşez în faţa agendei, dacă tot n-am luat laptop-ul cu mine, pentru mine. Pentru a-mi potoli preaplinul din mine. Pentru a-mi linişti pustia de gânduri. Pentru a vorbi eu cu mine. Pentru a face pace eu cu mine. Pentru a nu bea, Doamne iartă-mă, odicolon, ca să mă anihilez. Pentru că, aşa sunt eu, scriu pentru mine, doar pentru mine, de să rup masa. De să-mi dau duhul. De să-mi iasă ochii din cap. Căci eu SUNT, întotdeauna şi mereu, SUNT, nu mă fac că sunt. Niciodată nu mă fac că sunt. Doar sunt. Sunt. În dragoste. La serviciu. În lume. Cu copiii. Cu prietenii. În viaţă. Sunt şi atât. Am încă – deşi m-am tratat – viciul ăsta, al scrisului. Mare, greu, pustiitor viciu. Ăia cu drogurile sau cu ţigările sunt mici copii pe lângă mine. Ştiu asta.

Ne intersectăm din nou. Eu şi el. El şi cu mine. N-am să-nţeleg vreodată de ce se întâmplă asta. Poate pentru că, deşi eu cred cu tărie că nu mai avem niciun capitol de scris împreună în cartea vieţii, iar pe el îl doare undeva de capitolul ăsta, noi doi mai avem de învăţat vreo lecţie. Mai avem de plătit vreo poliţă. Mai avem să ne spunem lucruri. Mai avem de lămurit chestii.

Poate că, ne întâlnim din nou ca să vedem ce s-a întâmplat atunci, acum opt ani. Poate că e momentul să pătrundem în tenebrele acelea şi să vorbim. Poate că a venit vremea să plătească. Poate e, da, scadenţa. A lui. Eu am tot plătit. Eu am tot dat comisioane vieţii. E rândul lui, poate, să achite factura. Cum şi de ce era în cada lui o fată moartă? Trecând, prin absurd - căci nu pot, de fapt, să trec peste asta – că el era cu mine într-o relaţie. De dragoste, fir-ar să fie! Că, se presupunea, cel puţin, că era al meu. Că nu trebuia să mă înşele. Că nu trebuia să aducă o altă femeie acolo. Vacanţa se termina, drumurile noastre puteau s-o cotească diferit, putea să mai aibă puţină răbdare ca să mă schimbe, ca să mă-nlocuiască. Da, chestiunea cu înlocuitul era previzibilă. Era de la sine înţeles că se va întâmpla. Am ştiut asta din prima clipă, când am căzut în faţa lui. În braţele lui. În patul lui. La el, cu el, pentru el, mereu era cineva. O femeie. Altă femeie. Dacă nu eram eu în vara aia, era alta. Ştiam asta. Ştiam tot. Făcusem compromisul cu mine tocmai pentru că ştiam că e, mereu, altcineva lângă el. Şi am ales, de bună voie ca, atunci, să fie momentul meu. Să mă înscrie printre trofeele lui. Printre iubirile lui de o vară. Printre femeile lui. Dar credeam că aşteaptă să se isprăvească vacanţa, ca să mă treacă la capitolul produse perimate. La amintiri. La trecut. Nu mă aşteptam – naivă şi proastă – să o facă aşa de repede.

Cine era fata aceea? În ce fel ajunsese acolo? De ce venise? De ce murise? Ce se întâmplase? Accident? Sinucidere? Crimă? De asta din urmă mi-a fost teamă atunci. Atât de teamă! Am plecat de acolo, din tabără, cu această groază scrijelindu-mi sufletul. Nu ştiu de ce. Credeam că am încredere - deşi nu era şi nu e deloc, dar deloc, uşă de biserică - în el. Credeam că, în cele câteva luni de relaţie ajunsesem să-l cunosc. Credeam că îl ştiu. Multe am mai crezut eu şi mai cred încă...

Nu ştiu, dar abia acum mă gândesc că putea să fie oricare dintre ipoteze: accident, sinucidere, crimă. Atunci, şi niciodată de atunci încoace, până acum, nu am luat în calcul decât posibilitatea omorului. Niciodată altă variantă! De ce? N-aş şti să spun. Aşa au venit gândurile peste mine. Aşa m-au asaltat temerile. Aşa am crezut. Aşa părea că este evidenţa. Aşa m-a împins chiar el, prin comportamentu-i de ţăcănit dezlănţuit în acel moment, să cred. Aşa a rămas. Aşa am considerat mereu. Că e vinovat. Că a ucis. Că a făcut ceva cumplit. Cine ştie, poate pentru că, aşa cum mi-a spus Andy în seara de dinainte să venim la concursul ăsta, m-am simţit atacată. Rănită. Înşelată. Geloasă. Minţită. Folosită. Şi nu am mai luat, deloc, în calcul faptul că ar fi putut să nu fie vinovat. Ar fi putut să nu fi făcut el oribilitatea aceea. S-ar fi putut întâmpla altceva. Ar fi putut fi şi pentru el un ceas rău. Nu ştiu. Şi, când eram furioasă pe el, după ruptură, şi când sufletul îmi era potopit de dor, mă gândeam în mine că a ucis. Doar că a ucis. Nu vedeam lucrurile altfel.

Andy se prea poate să aibă dreptate. Să se fi întâmplat altceva acolo. Dar, în acelaşi timp, ştiu, din păcate, că şi Andy e în stare de lucruri oribile. Ar face lucruri groaznice. Mi-a demonstrat fără să ştie că îl testez, asta. Poate fi, în atare situaţie, de încredere logica lui Andy? Pesemne că, ei între ei, nemernicii, infractorii, îşi iau apărarea. Văd lucrurile într-un fel propriu. Îşi caută şi îşi găsesc circumstanţe atenuante. Mă doare ca naiba în piept de Andy. Ce-a ajuns! Ce s-a ales de el! Pe ce drum a luat-o, de e în stare să mă prade până şi pe mine de o geantă cu euro! Cumplită rană mă chinuie din cauza asta. Dar, sper, sper nebuneşte că, în cel de-al doisprezecelea ceas, se trezeşte. Nu duce gestul până la capăt. Nu face o aşa prostie. Nu mă... devalizează de nişte bani pe care, de fapt, nu îi am. Gestica, mimica, vorbele lui m-au făcut să mint. Să bravez. Să inventez. Să, aşa cum ziceam, îmi treacă prin cap să îl pun la încercare. A picat, din nefericire, testul. Mi-a demonstrat că nu mă înşelasem. Că îl citisem cum trebuie. Cum e, de fapt, acuma. Prin ce lumi se învârtise şi băiatul ăsta de a ajuns în halul ăsta: să vrea să-şi prade verişoara! Printre ce oameni trăise! Cu cine se înhăitase! Ce zădărnicie scurmase cu mâinile! Trag doar nădejde că nu e totul pierdut. Că în el a mai rămas ceva bun, că nu se pretează, totuşi, la aşa ceva, că există şanse de scăpare, că se salvează în ultima clipă.

Ce mi se pare important acum, este faptul că, este aici, cu mine. Că, dincolo de mobilul lui, nu am venit aici singură. Că mă sprijină. Că jucăm amândoi un joc la care nu ne gândiserăm vreodată că îl putem juca. Of, Andy, ce mult aş vrea, la rându-mi, să te ajut. Ce mult aş vrea să te smulg din cloaca în care ai căzut. Şi tot cazi! Ce mult îmi doresc să redevii om cinstit. Vom vedea. Vom vorbi, la momentul potrivit, despre asta. Vom reuşi, poate, amândoi, să facem lumină în el. Să oprim dezastrul.

Acum... Acum, suntem aici. El, eu, şi Piaza Rea.

Când i-a spus, oare, Andy prima dată Piaza Rea bărbatului care mi-a deturnat viaţa? Care mi-a pus dinamită în trăiri? Care m-a aruncat, deopotrivă în ceruri şi în abisuri?

Privesc, după muuuuuult timp, cu limpezime, în tulburimile din mine. Poate pentru că, în clipa asta, în mod ciudat, cerul din mine şi pământul din mine se întretaie. Poate pentru că, privesc la ei, toţi, concurenţi şi juriu, cum mănâncă şi cum beau, cum vorbesc şi cum râd – a fost, cum era de aşteptat, o zi lungă şi grea; am participat la o lansare de carte, am vizitat o mânăstire, am fost la un liceu – şi sunt, dintr-o dată, liniştită. Cât pot să fiu de liniştită, cu el, bărbatul pe viaţă al vieţii mele, atât de aproape. Poate pentru că, noi doi, el şi eu, am avut deja, deşi ne-am întâlnit doar de câteva ore, primul meci. Primul atac. Prima tentativă de lămurire. Sau ce-o fi fost. Primul privit în ochi. Prima scanare de inimi. Primele cuvinte. După atâta timp!... „La concurs, deci – mi-a zis el, la lansarea de carte, când era mai puţină lume în jur şi lângă mine – la concurs...”. Am tresărit. Nu observasem că a venit lângă mine. Atât de aproape. Ultima dată îi zărisem privirile răscolitoare şi pline de ură, la ceva distanţă de mine. Mă privea cu ciudă. Mă privea cu furie. Mă privea urât. I-am evitat, cât am putut, uitătura rea. M-am întors cu spatele. M-am dus mai departe. Mi-am propus să nu îi mai arunc nicio privire. Dar i-am aruncat. Şi îmi arunca şi el. Şi se plasa, sfidând parcă, întreaga adunare de acolo, dar mai ales pe... soţul meu, în poziţia care îi permitea cel mai bine să mă privească. Mă întorceam eu, se întorcea şi el. Mă duceam mai în spate eu, făcea şi el acelaşi lucru. Mă uitam eu la exponatele din sală, culmea, se uita şi el. Şi tot aşa...

Îi erau atât de pline de ură privirile, când se întâlneau cu ale mele! Atât de încărcate de furie... Atât de stârnite... Apoi, m-a furat... peisajul, ca să zic aşa, m-am lăsat prinsă în vâltoarea cuvintelor frumoase despre autor şi despre cartea lui şi l-am lăsat pe el în plata Domnului. Şi, deodată... Colea, lângă mine, în coasta mea, în sufletul meu, întrebându-mă – de fapt, afirmând - răutăcios ceva despre concurs. Am rămas perplexă. Am înregistrat, nu ştiu cum, ce mi-a spus. Până şi sufletul din mine a început să tremure. De emoţie. De teamă. De dragoste. Eram atât de aproape unul de altul, după atât de mult timp... Eu eram copleşită, el era furibund: „Scrii, deci! Scrii încă! Mergi tot pe drumul ăsta... Scrii mult? Scrii bine? Scrii pe placul juriilor? Bravo! Ce să zic?”.

Îl privesc ferm, în ochi. Aşa cum nu credeam că sunt în stare. Îl privesc până în străfunduri şi tac. Aş vrea să-i zic multe, aş vrea să-i urlu multe, aş vrea să-i reproşez multe. Dar îl privesc şi tac. Doar îl privesc şi tac. Mi se uită şi el, cu tupeu, cu răutate, cu ură, în ochi. E între noi o încleştare maximă. E care pe care. Nu vreau să cedez. Nu vreau să mă învingă. Nu şi acum. El a greşit mereu faţă de mine. El a greşit şi ultima dată când ne-am întâlnit. Nu eu am fost vinovată de ceva. Eu nu am făcut nimic. Am greşit doar că, nebuneşte, cu disperare, l-am iubit. Atât. Doar atât. Nimic mai mult.

Şi, deci, acum nu vreau şi nu trebuie să pic. Nu mai sunt un copil. Nu mai sunt o fetişcană proastă. Chiar dacă, la fel de îndrăgostită sunt şi acum, de el... Şi, culmea, cedează – aşa am decriptat eu – el. „Ce faci? – zice. Ce mai faci?”. Îi răspund aparent calm, fără să las să se reverse la suprafaţă oceanul acela de emoţie care mă secătuia în adâncuri: „Bine... Ce să fac? Bine”. „Te-ai măritat. L-ai adus aici. E cu tine”. „Da, e cu mine. E aici. M-am măritat”. „Bravo. Să-ţi fie de bine. Casă de piatră. Bravo ţie. Te-ai măritat. Frumos... Frumos... Excelent. Minunat... Bravo! Joci bine. Joci tare. Mă bucur pentru tine”. „Bine. Mă bucur că te bucuri. Merci de urări. Şi de gândurile bune. Şi, da, e frumos. E frumos tare”. „Îmi dau seama. E frumos. Aşa de frumos, că n-ai catadicsit să deschizi gura şi să spui că mă cunoşti. Puteai s-o faci, dar n-ai făcut-o. Ţi-a fost teamă? De ce ai tăcut?”. „Nici tu nu ai spus că ne cunoaştem. Ai tăcut şi tu. Tot din teamă n-ai deschis, cum zici, gura? De ce nu ai făcut tu public faptul că ne ştim?”. „Pentru că nu ne ştim. Eu nu te ştiu pe tine, cea de azi. Cea care eşti acum. Cea care stă, uite, în faţa mea! Nu te ştiu!”. Ridicase, oarecum, deşi vorbea scrâşnit, vocea. Era, la fel de plin de ură şi de resentimente. Brusc, n-am mai simţit nicio emoţie. M-au năpădit şi pe mine furia, mânia, mâhnirea. Şi i-am spus, înainte de a mă îndepărta de el: „Aşa e. Nu m-ai ştiut niciodată. N-ai ştiut nimic din mine, cea care eram, şi nu ştii nimic din cea care sunt. Ce să spui dacă nu mă ştii şi nu m-ai ştiut? Dar eu îl cunosc pe măgarul din faţa mea. Mereu a fost aşa. Mereu a fost măgar. Mereu a fost măgar cu mine. Şi acum, nu vreau şi nu pot să mai afirm că am aşa cunoştinţe! Mă dezic de aşa măgar. Mă dezic de tine. Nu te mai cunosc”. Când am dat să mă îndepărtez, m-a prins, cu aceeaşi ură, de braţ: „Nu cred că te egalez. Nu cred că mă ridic la înălţimea ta. Nu cred că sunt mai măgar decât tine. Eu, cel puţin, sunt pe faţă. Nu mincinos şi fals şi profitor, ca tine”. Mă smulg din strânsoarea mâinii lui şi îi strig: „Eşti nebun. Te-ai şi ţăcănit, pe deasupra. Nu era suficient că erai mârlan, cel mai mare mârlan din lume, ai luat-o şi din loc. Du-te şi tratează-te! Poate mai scapi!”.

M-am îndreptat, tremurând, spre scaunele din faţă, unde era Vlad Andreescu. Eram teribil de tulburată. În mine se răscolise totul. În mine se întorsese tot cu susul în jos. M-a făcut mincinoasă. Şi falsă. Şi profitoare. De ce? Când şi cu ce l-am minţit eu pe el? Sau pe altcineva? Şi de ce sunt falsă? De ce mă vede şi mă ştie astfel? Şi de cine şi în ce fel am profitat? Eu? Şi el dă cu piatra? El îmi strigă mie lucruri? El e furios pe mine? Sunt mult mai mult tulburată decât e marea de argint în timpul furtunii. Dar îi surâd, aparent senin, lui Andreescu. Şi, culmea, fac, reuşesc să fac conversaţie cu el, ca şi cum nu ieşisem doar de o clipă din sfera unor nervi cumpliţi.

[Corina Militaru]

Ne-ai mai dat niște detalii, dar ne pui pe jar în continuare :)) Curioasă, tare curioasă sunt... :) 

Aștept cu nerăbdare următorul fragment.

Drag de tine,

[Sofia Sincă]

Și eu aștept continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Mă înclin, doamnelor, în fața voastră. Să continuăm, atunci...

Sofia Sincăt a spus :

Și eu aștept continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]