Această discuţie este începută. Cel mai recent răspuns de Mihaela Popa Oct 13, 2014. 3 Răspunsuri 2 Îi place
M-au luat căldurile. Ard. În interior şi la suprafaţă. Peste tot. Îmi fac loc printre concurenţii dezlănţuiţi pe ringul de dans ori care se învârtesc, pur şi simplu, aiurea, prin local. Trebuie să…Continuare
Această discuţie este începută. Cel mai recent răspuns de Mihaela Popa Sep 26, 2014. 5 Răspunsuri 3 Îi place
A dormit cu opinteli. A visat aiurea, numai dosare, numai pumni şi picioare luate pe tot corpul, numai colegi de condei. Nu ştie exact pe cine, dar aşa era în vis. Se întâlnea cu unii, îi vedea pe…Continuare
Această discuţie este începută. Cel mai recent răspuns de Nina Mariana Marcu Sep 21, 2014. 6 Răspunsuri 3 Îi place
Dacă Andy nu îi lua, la propriu, măsurile întregului trup – bust, fund, buze, numărul de la pantofi – de parcă voia să îi facă statuie, Ameliei, una dintre concurentele de la concurs, şi stătea,…Continuare
Această discuţie este începută. Cel mai recent răspuns de Nina Mariana Marcu Sep 18, 2014. 4 Răspunsuri 4 Îi place
Fata cu ochi măslinii... De aia îi zicea Andy Omare şi Ali Baba. De aia sesizase şi el că are ceva de arăboaică în ea, de o mie şi una de nopţi. De aia atrăgea atâta privirile, de aia era altfel faţă…Continuare
Seara ne-a prins în apropiere de hotel, pe o bancă de pe plajă. Marea se supărase. Era, pentru prima dată de când veniserăm, agitată. Aproape înfuriată. Se zvârcolea între ţărmuri ca o fiară rănită. Poate plângea. Poate cineva o stârnise. Era, chiar aşa neliniştită cum ne apărea, la fel de verde şi de limpede ca în zilele bune. Nesfârşirea ei se pierdea şi se contopea în culorile blânde ale asfinţitului. Dinspre larg, adia uşor până la noi, briza. Mirosea a alge, sare şi scoici şi mi-am spus în gând că e cel mai special iz pe care l-am simţit în ultima vreme. Evident, nu vorbesc despre cel de liliac, care îmi gâdilă atât de aparte, din când în când, nările. Acela, aşa neaşteptat şi nefiresc cum e, aduce parcă din neant, fericirea. O singură crenguţă de liliac şi e în stare să cutremure munţii şi să zguduie văile. Ca un cataclism, ca o avalanşă... Nu ştiu de ce m-au trecut, dintr-o dată, fiorii. Nu era frig, nu de aia mă scuturam ca prinsă de friguri, dar nici foarte cald ca în serile trecute. Priveam marea şi ascultam cum urlă, în egală măsură, tăcerea din adâncurile ei şi dintr-ale noastre. Parcă niciun gând nu mai venea peste noi. Sau, poate, ca la comandă, ne potopiseră toate, aceleaşi, multe. Câte un val mai zgubilitic înainta răvăşit până aproape de noi şi se făcea, într-o singură clipită, mii de cioburi. Apoi fugea, ca speriat de flăcările iadului, înapoi în matca lui. Aproape pe aceleaşi cărări pe care se aventurase până la noi. La linia orizontului un curcubeu singuratic se pierde, discret, în noaptea avidă de putere. Parcă fuge să se îmbrăţişeze cu neantul. Parcă se surpă în orizonturi. Nu mai rămâne, după el, nici măcar iluzia că a fost. Certă deşărtăciune...
Şi, în inima mării, se zvârcoleşte pe mai departe neliniştea. Ai zice că undeva, în larg, a izbucnit, din senin, un pui de furtună. Marea n-o aştepta. N-o vrea. Ar îndepărta-o. Arar, pe ţărm, perechi grăbite aruncă ocheade spumei albe a valurilor şi se gândesc că, poate, mâine nu vor mai putea să facă baie, dacă marea nu se potoleşte. Hauie, parcă, a vrajbă, văzduhurile. Simt că, undeva, departe, natura pune de-o răzmeriţă. Vrea să se năpustească îndată cu toate hoardele ei din cer, către pământ şi mare. Vrea să lovească. Nu ştiu ce i-o fi venit. Mi-e frică, aşa cum nu ştiu să-mi fi fost nici măcar în copilărie, când dormeam singură în apartament, de furtună. Mi-e groază. Mi-e lehamite. Odată cu năvala ei, intuiesc un alt atac peste eul meu, cel al amintirilor. Parcă şi văd cum se prăbuşesc toţi copacii din lume peste mine şi mă acoperă, ca-n moarte, cu ramurile lor. Parcă disting în noapte, doar la un pas de mine, bolidul acela care m-a aruncat în doar doi timpi şi trei mişcări în comă profundă. Parcă simt cum mă prăbuşesc ireversibil în mine, numai la gândul că o altă furtună se va abate peste lume. Sunt ca un condamnat la ştreangul călăului, care nu mai poate să vadă, după ce, printr-un miracol nesperat, nebănuit, a scăpat de moartea plănuită, frânghia. Spaimele îmi răscolesc cerul amintirilor şi mă aruncă în abis. Se înnoptează, aproape fără să ştiu, în mine. Lumina mi se stinge şi cad sfâşiată de îndoieli. Răpusă de haita de câini a gândurilor, care muşcă temeinic din sufletul meu. Până în tenebre mă duc. Şi parcă nici acolo nu mă opresc. Parcă şi mai în gol mă prăbuşesc. Îmi spintec într-o secundă, în încercarea disperată de a nu da glas fricii mele haotice de furtună, ambele buze, până la sânge. Gustul lui mă înspăimântă, realizez, şi mai tare. Mi-e teamă de sânge. Şi-mi e teamă de uragane. Poate că-mi e teamă de mine. Dacă mi-aş găsi echilibrul... Dacă aş putea să găsesc puterea... Dacă aş fi în stare să trec deopotrivă şi de sânge şi de furtună. Să le las în urmă. Ca pe nişte lucruri inutile, bune de aruncat la ghenă.
Mă cutremur în adâncuri a plâns. Ca marea... Dacă apucă să curgă o lacrimă, numai una, prăpăd se face în mine. Dezastru... Ca pe vremea lui Noe vor lovi lacrimile în pieptul meu. Îmi bat în inimă clopotele a primejdie. Nu vreau, nu trebuie să mai fug din calea ei. Trebuie să mă ridic din hău şi să mă adun, aşa răvăşită în mii de fărâme cum sunt. Trebuie să pun piciorul în prag şi să spun spaimelor mele că sunt mai tare ca ele. Trebuie să le înving. E musai să le nimicesc. Altminteri nu voi putea să trăiesc mai departe. Mă vor termina. Nu, nu pot să merg eu şi furtuna pe acelaşi drum. Eu trebuie s-o iau, acum, la intersecţia aceasta, într-o direcţie, ea în cealaltă. Nici sângele nu-mi este prieten. Strada pe care am apucat-o de ceva vreme e cu sens unic şi numai eu am dreptul să trec pe aici. Spaima de lichidul vital intră pe contrasens. Şi, cum ar zice poliţistul meu, comite o infracţiune. Nu trebuie să cad acum. Nu trebuie să las frica să mă gâtuie. Dacă se întâmplă asta, nu voi mai avea în veci tăria să ripostez. Nu sunt o fiinţă slabă, îmi spun. Sunt într-atât de puternică încât să înving. Au fost doar destule furtuni în viaţa mea... Atâtea uragane... Multe vijelii... Şi n-am picat. Nu am clacat. Chiar dacă mi s-a odihnit în ţărână fruntea îngândurată, m-am ridicat şi am făcut, întâi târâş, apoi pe picioarele mele, primii paşi. Pot şi acum. Sunt în stare. Îl strâng instantaneu pe Cristi de mână. Pentru el, pentru mine, trebuie să reuşesc şi să nu mă mai tem, ca un copil prost, de furtună. Nici de sânge. Nici de alte lucruri. De nimic...
─ Ţi-e frig? – mă întreabă el şi mă cuprinde mai tare cu braţul. Te încălzesc eu şi, dacă vrei, plecăm în cameră.
Nu vreau să plecăm. Nu vreau să fug. Nu dezarmez în faţa urgiei care, poate, nici nu mai vine. O înfrunt. Aşa cum am decis să înfrunt fiecare nebuloasă din viaţa mea. L-am înfruntat eu şi pe Dan. Şi el era mai ceva ca furtuna. Aşa că, nu mă tem de nimic. Acum, mai mult ca niciodată, sunt o femeie puternică.
─ Tu tremuri... Ce e? S-a întâmplat ceva? Sunt iar frisoanele de la arsuri? Spune-mi...
Ce să-i spun? Acum m-ar ajuta, cu siguranţă. E lângă mine. Dar în curând va fi în altă parte, foarte departe. Şi atunci, dacă învăţ să fiu cu totul dependentă de el, cum voi înfrunta furtuna când voi rămâne singură? Vor mai fi şi alte uragane. Vor lovi cu mult mai crâncen în copaci şi-n mine, decât acum. Atunci nu va mai fi nimeni lângă mine ca să mă sprijine. Şi mă voi prăbuşi. S-ar putea să nu mai pot şi să nu mai ştiu cum fac să mă ridic. De data asta, trebuie să înfrunt singură hăurile deschise ale cerului. Stau eu cu ele, faţă-n faţă.
─ Ţie ţi-e frică de furtună... se sperie într-o clipă Cristi. Asta trebuie să fie. Dar stai liniştită, nu eşti singură. Nu se întâmplă nimic. Nici nu ştiu dacă are putere acum natura să se adune a furtună. Nu trebuie să-ţi fie frică.
─ Nu-mi e, i-am strâns mâna a răspuns. Mi-am impus să nu-mi fie. Vreau să nu-mi fie. Din tot sufletul vreau asta...
─ Şi aşa va fi. Eşti puternică, mult mai puternică decât bănuieşte oricine şi chiar tu singură, şi nu te sperii tu de un vânticel răsuflat. Mă asculţi? Nu te temi de nicio furtună. Nu-ţi e frică de nicio vejelie. Ele sunt doar nişte fenomene naturale. Vin şi pleacă. Se iscă din senin şi din senin se duc. Tu eşti o forţă. Degaji siguranţă. Tărie. Poţi să înfrunţi orice. Ştii că e aşa...
─ Ştiu. Mi-am spus asta de o mie de ori în momentele astea. Trebuie să învăţ să nu mă mai tem de nicio furtună.
─ Vrei să mergem la hotel?
─ Nici vorbă. Aşteptăm să vedem ce are de gând natura. Se dezlănţuie sau nu... N-am de gând să fug când nici măcar n-a început furtuna. Doar îşi mijeşte zâmbetul ironic către noi... Doar se joacă. N-o vezi?
─ Tu ştii că, dacă va izbucni, trebuie să mergem la adăpost.
─ Da, dar dacă va izbucni. Acum stăm amândoi pe bancă şi ne uităm la marea răscolită de himere şi de angoase.
─ Bine, facem cum zici tu. Ştii la ce mă gândeam eu mai adineauri? Mi-ai spus că, în copilărie şi adolescenţă, participai la concursuri literare şi, nu numai atât, dar le şi câştigai.
─ Aşa e... Am avut câteva astfel de reuşite, în mai multe oraşe.
─ Asta înseamnă că ai talent. Că doar nu-ţi dădeau ăia premii aşa, pentru ochii tăi frumoşi. Nu că n-ai avea cei mai frumoşi ochi din lume. Se pierde creştinul în ei, ca-n labirint şi nu mai găseşte cale să iasă la liman. Pe mine mă înnebunesc. Am văzut că şi pe alţii. Mă uit acum la ei şi nu ştiu care-o fi mai verde: marea sau ei... E în jurul meu, lângă mine, doar o tarla de mătase verde. Dacă mă uit la mare, mai am şanse, dacă mă uit la tine sunt pierdut. Dar ăia cu concursurile literare nu cred că-ţi vedeau ochii înainte, ca să fie influenţaţi în vreun fel de ei. Aşa că, repet, ai, în mod cert şi categoric, talent la scris.
─ Unde baţi? Că nu înţeleg…
─ Mă gândesc că trebuie să te apuci de scris. Să scrii despre trăirile tale, despre logofătul Şerban Văcărescu, despre Mihai Viteazul, despre statuia lui de la Ploieşti... Despre noi doi...
─ Presupun că, în stilu-ţi caracteristic, te ţii de bancuri. Ăsta din care categorie face parte, că văd că nu-i cu poliţişti. Sau e?
─ Chiar nu glumesc. Ar trebui să faci cu adevărat asta. Simt că poţi să transmiţi un mesaj al naibii de clar despre tot ce ţi se întâmplă. Simt că poţi să reuşeşti în domeniul ăsta. Ştiu că trebuie să scrii un roman fabulos despre un milion de chestii.
─ Ţie, bag eu de seamă, îţi cam arde de glume, Cristian Popa. Ce naiba ţi-a venit? Cum să mă apuc eu de scris un roman? Tu crezi că un roman se scrie aşa de uşor?
─ Am spus eu asta? Nici prin cap nu mi-a trecut să te îndemn la ceva facil. Poate că eu nu ştiu cum se scrie un roman. Sigur nu ştiu, că n-am scris decât procese verbale la poliţie. Şi, din când în când câte un mail. În viaţa mea n-am scris nici măcar o scrisoare de dragoste. Dar tu ştii. Şi poţi să-l şi scrii. Ce trimiteai la concursurile alea?
─ În niciun caz romane... Nişte texte, acolo...
─ Nişte texte acolo, se strâmbă el. Ce puteau să fie? Eseuri, nuvele, nişte compuneri mai elaborate. Tu cu astea îi făceai pe ăia să te premieze. Cine făcea parte din jurii?
─ De regulă, oameni de litere, scriitori, poeţi, ziarişti. Unii care se pricepeau la mânuirea cuvintelor...
─ E, ce ţi-am spus? Nişte profesionişti, nu bieţi novici ca mine... Deci ăia ajungeau la concluzia că ai talent...
─ Ce ţi-a picat pe mine ca boala pe om sănătos?
─ Trebuie să faci asta! Şi o vei face bine. Ştiu eu.
─ Ştii tu... Bine. Să zicem că mă apuc de scris. Şi mai şi termin, într-un final. Dar mai departe? Cum scot eu o carte pe piaţă? Cum plătesc cheltuielile de tipărire şi editare? Cine are încredere să publice o carte a unei autoare absolut necunoscute? Şi cine să cumpere cartea dacă, presupunem prin absurd că apare, mari scriitori se plâng de faptul că nu e chip să se dezanchilozeze societatea şi lumea să se întoarcă, măcar un pic, cu faţa către carte?...
─ Nu ştiu ce va fi la momentul acela. E prematur să ne gândim în faza asta atât de departe. Acum trebuie doar, când ajungem în Ploieşti, să te apuci de scris. Sau, dacă vrei, cumpărăm caiete şi plaivazuri şi te apuci şi acum.
─ Nu, că tu ai înnebunit... Cum să scriu eu o carte? Nu m-am gândit niciodată la asta.
─ Te gândeşti acum. Trebuie să începi de undeva.
─ Pe cuvântul meu, Cristi, că nu ştiu cum se scrie o carte. Un roman... Doamne, mă ia cu fiori... Eu, romancieră? Eu?
─ Chiar tu, evident. Şi nu cred că nu ştii să scrii romanul ăsta. Parcă am aşa, un sentiment, că îl ai deja scris în întregime în mintea şi în sufletul tău. Mai trebuie doar să-l aşterni pe hârtie.
─ Presupun că, pentru a scrie o carte de o aşa anvergură, un roman... ai nevoie de mai mult decât talent. Mă rog, dacă el există, cum spui tu... Trebuie să deţii un vocabular sănătos, plin de vigoare, să se îndoaie în mâna ta ca mijlocul de fată mare şi să se ridice când îi zici să se ridice, să fii bun prieten cu limba română, să n-o “traduci” cu alta, să nu schingiuieşti cuvintele, ca la revoltă scăldată în sânge, să nu le tragi pe roată, să ştii să foloseşti expresii deosebite, să curgă metafora din condei ca laptele la fiert, să muşte comparaţia din fraze ca puştii din banane, să ai zvâc, să mori cu capul pe tastatură, încercând să scrii cele mai potrivite cuvinte, să te deshidratezi de atâta epuizare, muncind pe tarlaua cu cuvinte, să picure din orice vorbuliţă mesajul, să... De ce râzi?
─ Pentru că e cum ziceam: ştii ce trebuie şi cum trebuie să faci, ai asta în sânge, dar te prefaci naivă şi neştiutoare. Ţi-ai răspuns tu singură, iubito. A fost în tine răspunsul. Eu nu ştiam, oricum, ce să-ţi spun la aşa pornire şi entuziasm.
Postat în Noiembrie 6, 2013 la 1:52pm 2 Comentarii 4 Îi place
Doamne, ce de urări, ce de gânduri bune, ce de daruri, ce de prieteni! Sunt copleşită şi onorată că sunteţi alături de mine. Vă mulţumesc frumos pentru tot. Şi aceleaşi gânduri bune şi de la mine pentru voi, toţi. Cu tot dragul pentru ce sunteţi şi ce faceţi.
La mulți ani sănătoși și plini de inspirație, Nina!
La mulți ani iubiți de noroc!
La mulți ani cu bucurii şi multe împliniri luminoase!
La mulți ani!
La mulți ani fericiți!
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor