PRIVIND CĂTRE CLASICI (3)

[Tudor Cicu]

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace” (3)

  

    „Numai rostit, cuvântul își poate împlini rostul adânc, acela de a fi vehicol al revelației” spunea Matei Călinescu. În popor se spune că vorba zboară scrisul rămâne. Cu alte cuvinte, dacă n-am așterne pe hârtie gândurile, ele ar fi uitate. Dacă nu mi-aș fi amintit că Ana Pavlovna (doamnă de onoare în suita împărătesei Maria Feodorovna, confidentă a împărătesei) spusese ceva despre soartă încă de la începuturile scrierii lui Tolstoi poate n-aș avea acum o continuitate în scrierea de față. Am căutat rostirea în cauză (vol 1 partea I-a/cap 1) și m-am luminat. Dacă scrisul ni se înfățișează ca acel spiriduș al memoriei, menit a ne reaminti, mereu și mereu, că ieșirea din istorie poate fi și un proces îndelung al uitării, e limpede că nu putem defini decât ca pe o necesitate libertatea noastră de a scrie. Dar să revenim la Ana Pavlovna: ce spusese ea, demn de a fi reținut de memoria noastră? Cităm: „...mă gândesc adeseori cât de nedrept este împărțit norocul în viață!” Norocului, în popor, i se mai spune și soartă. Și noi știm că soarta le surâde, mai ales, celor îndrăzneți. Nu s-ar spune despre inimosul cavaler rătăcitor al lui Cervantes că n-ar fi fost îndrăzneț. „Eu am venit pe lume să înlătur nedreptățile... să viu în ajutorul celor slabi și năpăstuiți” repeta eroul la fiecare pas. Revenind la eroii lui Tolstoi din „Război și pace” realizăm că la vremea când autorul descria acțiunea romanului cam toți tinerii unor clase sociale destul de înstărite trăiau (în subconștient) admirația față de împăratul Bonaparte întrucât acesta le sucise mintea la toți și „nu mai au decât un gând: locotenentul ajuns împărat” (o spusese bătrânul conte Rostov).

   Dar ce-i sucise mintea scutierului Sancho de-l urmase în nemaipomenitele aventuri pe Don Quijote? Doar promisiunea unui ostrov peste care să stăpânească? Mai bine să-l ascultăm ce spune chiar acesta: „Ia seama, Luminăția Ta, seniore cavaler rătăcitor, și nu-ți uita vorba cu făgăduiala ostrovului de care mi-ai vorbit, că fie el cât o fi de mare, m-oi pricepe eu să-l cârmuiesc”. Iar mai departe: „...de-ar fi să ajung eu rege prin vreo minune de cele ce spui Înălțimea Ta, atuncea Juana Gutierrez, muierea mea, ar ajunge nici mai mult nici mai puțin decât regină, iar copii mei infanți!”. Se mai îndoiește cineva că fiecare dintre eroii celor două epoci aveau un vis măreț în care credeau? Altfel, unii nu ar fi plecat la un drum izvorât dintr-o minte bolnavă (în căutarea frumoasei domnițe Dulcineea), iar alții nu s-ar fi înrolat husari, aghiotanți în armata împăratului cu gândul la un război „la vârsta când îi pândesc o mulțime de primejdii și pe băieți și pe fete” cum scrie Tolstoi.

   Pe cei doi autori nu-i părăsește niciodată curajul de a pătrunde și pe tărâmul poveștilor de tot felul arătând prin asta că nu lipsa imaginației era problema lor ci beția riscului de a-și călăuzi eroii în curajul pe care aveau să-l respire la fiecare pas. Tolstoi spune că o anumită întâmplare aduce și prima victorie de după retragerea armatei ruse, la o lună  după asedierea și incendierea Moscovei. Se spune că un anumit cazac pe nume Șapavalov, aflându-se în patrulare, împușcă un iepure și răni altul pe care îl alergă departe de pădure până se izbi de „flancul stâng al armatei lui Murat, care staționa acolo fără niciun fel de măsuri de precauțiune”. Înapoiat la ai săi el istorisește cu umor întâmplarea, numai că unui sublocotenent îi dă prin cap să-și informeze generalii aflați în subordinea lui Kutuzov. Iar Kutuzov semnă ordinea de bătaie. Dar ca în orice poveste ziua atacului de la Tarutino nu avea să treacă fără o seamă de incidente. Groaza armatei franceze atacată pe neașteptate e de proporția nopții de coșmar pe care Vlad Țepeș o făcuse în tabăra otomană, cândva. Dacă prada găsită în tabără după fuga francezilor nu i-ar fi ademenit pe cazaci, poate însuși Murat ar fi căzut prizonier. Bătălia de la Tarutino nu și-a ajuns întru totul ținta pe care au avut-o trupele lui Kutuzov, dar cu siguranță prin ea s-a făcut „trecerea de la defensivă la ofensivă (scrie Tolstoi), a fost descoperită slăbiciunea francezilor și s-a dat acel imbold pe care abia îl aștepta armata napoleoniană, ca să înceapă să fugă”.

   Norocul l-a călăuzit și pe Don Quijote de la pus față în față cu cele treizeci-patruzeci de mori de vânt pe o câmpie vastă, de au fost confundate cu niște uriași. Stând de veghe, scutierul Sancho îi atrage atenția stăpânului său când acesta se pregătește de atac: „...nu-s uriași după cum eu nu-s popă, ci-s mori de vânt, iar ceea ce iei dumneata drept brațe sunt aripile care, învârtite de vânt, mișcă pietrele morii”. „Cară-te și pune-te pe rugăciuni, cât m-oi încumeta eu să intru în luptă crâncenă și nedreaptă cu ei” îi răspunde Cavalerul Tristei Figuri scutierului care-i dădea înainte cu strigătele de avertizare. Un atac real cu nimic de poveste, fiindcă lancea înfiptă în aripa de lemn a morii atacate trase după ea cal și călăreț dându-i de-a berbeleacul. Dezarmat, cu lancea ruptă, Don Quijote ține să-și ia revanșa asupra celor doi călugări benedictini ce călăresc pe două cămile și pe care îi confundă cu niște vânduți diavolului care duc cu sila în carâta lor niște domnițe.  Lupta care se dă cade în ridicol ca și lupta cu morile de vânt, pentru că între intenții și posibilitățile reale, între idealul care-l călăuzește pe Don Quijote și împrejurările materiale concrete e o mare prăpastie. Don Quijote iese învingător cu benedectinii dar scutierul Sancho e burdușit bine de scutierii care însoțeau carâta cu domnițe. În cele din urmă, prin rânduiala îndeletnicirii cavalerești iscusitul hidalgo face pace și nici Sancho nu vrea a se mai lăsa mai prejos și de parcă nici n-a „dat în doaga asta” a cavaleriei, pornesc să înfrunte alte aventuri chiar dacă starea sa după bătaia primită semăna cu a unui animal rănit.

   Dar și starea întregii armate a lui Napoleon era la fel cu starea unui animal rănit. „Foarte adesea animalul rănit auzind un zgomot, se repede în bătaia puștii vânătorului, fuge înainte, înapoi și își grăbește astfel singur sfârșitul” spune destul de plastic, Tolstoi. Zgomotul bătăliei de la Tarutino a speriat fiara și ea s-a și repezit în bătaia puștii vânătorului deoarece, fugind din Moscova, oamenii acestei armate franceze duceau cu ei tot ce furaseră și țineau la prada lor. Iar generalii se prefăceau că au grijă de armată, dar fiecare dintre ei nu se gândea decât la pielea lui, cum să fugă și să scape mai repede. Tolstoi spune că cine a mai putut, a fugit; cine nu, s-a predat sau a murit iar împăratul fugea el însuși mai departe, lăsând în voia soartei crâmpeiele sfărâmate ale armatei sale, mult lăsate în urmă. Iar granița Rusiei, la drumul înapoi spre Franța, a trecut-o împăratul Napoleon doar cu a suta parte din numărul soldaților cu care venise. Și cam trecea de șase sute de mii, la început, acea armată! Subliniază Tolstoi: „Armata Rusă a trebuit să acționeze ca un bici asupra unei vite care fuge”. Cu astfel de poveri grele, pe o așa vreme, ar recunoaște și un biet scutier ca Sancho, că în fuga ei armata avea să se subțieze (pâlcuri, pâlcuri) pe ici-colea și că de acum va intra în luptă vestitele atacuri de trupe partizane și firesc, cu eroii acestora. Ori noi tocmai în căutarea lor am pornit.

                                            (va urma)

[Sofia Sincă]

Și comparația dintre romanele celor doi autori celebrii Cervantes și Tolstoi merge mai departe, interesantă și bine scrisă.

Am citit cu plăcere,

Sofy

[Tudor Cicu]

Mulțumesc, doamna Sofia! Pornind la această călătorie prin scrierile celor doi titani am dorit doar să stârnesc interesul generației mai tinere la citirea acestora. Observ că și dintre noi, generația care ne-am delectat cu scrierile lor, nu ne-am pierdut, încă, interesul. Ceea ce mă determină să continui scrierea începută. Vă mulțumesc mul, mult de tot, pentru încurajări.

[Corina Militaru]

Urmăresc cu interes această paralelă! :)