Început de roman... "Trăind clipa", vol. 1

[Nina Mariana Marcu]

Poate că toate, nu ştiu, nu mai ştiu, se petrec pe lume cu un scop precis. Poate că nimic nu e întâmplător, nu e alandala, nu e gratuit, cum ar putea unii să creadă. Şi, poate, lucrurile pe care le cauţi de o viaţă, vin la un moment dat, cândva, când nu mai aştepţi nimic, când nu mai vrei nimic, când nu mai speri nimic, când te cufunzi definitiv în resemnare şi pasivitate. Poate că fiecare om din lumea aceasta are dreptul să trăiască o clipă, una singură, cât o viaţă. În loc de o viaţă... Cât să-i ajungă o viaţă... Poate că, măcar o dată, o singură dată în mulţi ani de existenţă searbădă, banală, puerilă, poate ridicolă din anumite puncte de vedere, oricine are dreptul, poate chiar obligaţia, să fure vieţii ceea ce-şi doreşte, ceea ce-i lipseşte, ceea ce îi trebuie. De orice fel ar fi acest lucru! Oricare ar fi modul în care o face! Oricât de puţin ar şti cu certitudine că ţine şi oricâte piedici s-ar ivi în întreţinerea clipei magice şi magnifice! Poate o clipă aparent insignifiantă pentru ceilalţi, ar putea fi importantă, minunată, vitală pentru cel care o trăieşte. Poate... Cine să ştie în totalitate legile nescrise ale vieţii?

Nu mă pierd, nici vorbă, în supoziţii fără sens, nu vorbesc din cărţi, nu prezint aici scenarii retorice, nu fac apologia – pentru mine şi pentru ceilalţi – lui poate. Doar că... Însă... Nu ştiu, deşi mă străduiesc temeinic, cum s-o spun. Nu ştiu cum să încep, cum să fac, ce vorbe să folosesc. Nu ştiu în ce fel să găsesc cele mai potrivite, edificatoare, de bază cuvinte. Nu ştiu...

Am să vă povestesc în cele ce urmează ceva straniu, neobişnuit, aproape ireal, pentru oamenii timpului nostru, oamenii mileniului al treilea... Cum să fie aşa, vă veţi întreba – firesc, de altfel, căci şi eu aş face la fel, dacă nu aş fi implicată - sceptici, bănuitori, mustăcind a zâmbre cunoscătoare, când veţi fi citit, la sfârşit, tot. Cum s-o tai prin tunelul timpului, ca în romanele S.F., făcând naveta între două lumi? Cum să trăieşti, deopotrivă, în actualitatea stringentă şi în trecutul mai puţin palpabil de acum patru sute de ani? Cum să te plimbi, fără nicio logică, fără nicio oprelişte, fără nicio avertizare prin timp, mai ceva ca Prunaru prin Cosmos? Cum să fii acolo şi aici, deopotrivă? Cum să vii şi să pleci, de acolo şi de aici, de parcă ai veni şi ai pleca de la coadă de la cartofi? Cum?... Şi, totuşi, pe voi, cei care veţi parcurge rândurile acestea, aliniate precum soldaţii conştiincioşi şi cuminţi pentru inspecţia de seară a căpitanului vânos şi plin de obidă şi muştruluieli, vă asigur că totul, totul s-a petrecut aevea, că am trăit neîndoios acea poveste colbuită şi-ndepărtată, că nu e născocire de romancier fantezist, al cărui condei trebuie să-şi “scoată pâinea”, să facă planul la vorbe şi poveşti şi să aştearnă grăbit rând după rând, multe rânduri, pe hârtia virgină. Da, împotriva oricărei logici, mai simt şi acum, când scriu, ca şi cum, prin nu ştiu ce miracol, m-aş afla încă acolo, mireasma neasemuită a fânului cosit, pus la uscat, aroma vie a merelor coapte, roşii sânge şi galbene ca soarele, mai aud încă mugetul valurilor revoltate ale Prahovei şi Teleajenului, îmi sunt întipărite - ciudat pentru memoria umană - pe retină candoarea şi albeaţa margaretelor, îmi zvâcnesc picioarele zdrelite de cioturile imensei păduri, mă bântuie şi mă cutremură roşul închis, sticlos, al sângelui, izbucnit din contactul dur cu lama tăioasă a stiletului, îmi răsună urechile de tropotul de copite al cailor care aleargă bezmetici în noapte şi tot eu-l meu strigă numele lui: Şerban  Făgărescu, Văcărescu, dacă aşa auzi mai bine, unde îmi eşti?

O, Doamne, a fost vis? Oare am visat? Oare chiar am visat? Oare n-au fost decât plăsmuiri de minte şi trup bolnav? Şi, totuşi, afirm cu tărie, visele nu sunt aşa. Nici visurile. Nimeni nu visează în felul acesta. Nici bolnav când e, nici – mai ales - când plesneşte de sănătate.

                                                                                      

.....................................................................................................................................

 

 

Totul era, întâi, opac şi nedefinit, abramburit şi ilogic şi se suprapunea, inegal, imagine peste imagine, confundându-se, încurcându-se şi gonindu-se una pe alta, dezordonat şi haotic, dar şi, dintr-un anumit punct de vedere, uluitor. Verdeaţa aceea vie şi copacii falnici şi râpele abrupte şi târgul prăfuit şi căluţul alb, ca o mireasă neîntinată, atât era de alb, piereau toate când arătări albe, reci şi insistente se năpusteau asupră-le. De câtă vreme se războiau în felul acesta, unele cu altele? De câtă vreme se alergau bezmetic unele pe altele? De câtă vreme piereau unele ca să vină altele? Cine să ştie, căci noţiunea timpului părea de-acum – sau de demult - ceva abstract, tabuu şi, absolut uluitor, nu-mi mai intra în calcule, mie, care întotdeauna am fost în conflict direct şi declarat cu acest moşneag care învârteşte acele ceasornicului şi se numeşte Moş Timp, Moş Vreme...

Mereu o luam pe scurtături, mereu alegeam calea cea mai scurtă, mereu eram pe fugă cu orice, mereu simţeam că aleargă prea repede timpul, mereu nu-mi ajungea vremea ca să pot să le fac pe toate, mereu eram în contratimp. Şi acum... Treceau ore, zburau zile, alergau nopţi, dar nu mai conta nimic. Era atât de frumos, de plăcut, de magnific, de fascinant, de aproape de sufletul meu totul!

Oh, şi fantomele astea zălude care vor să mă smulgă din lumea mirifică în care simt pentru prima dată că-mi e fantastic de bine, că trăiesc... Le văd, le aud, le simt cum fac totul ca să mă scoată de aici. De parcă, aşa dantelate şi sculptate în alb cum sunt, cum le percep, ar fi invidioase pe fericirea mea, pe trăirile mele, pe sentimentele mele. Şi pe-ale lui... Îşi doresc cu tărie – şi înţeleg asta din toată atitudinea lor - să plec, să mă vadă scoasă pe orice portiţă – sau prin spinii gardului nesfârşit - de la gura raiului, unde, fără să ştiu şi fără să vreau, am adăstat. De ce să plec? De ce să mă las smulsă din locul acesta? De ce să li se permită să mă arunce de aici? De ce vor să mă catapulteze, nemotivat, dintr-un Eden pe care nu l-am cunoscut până acum? Aici mi-e atât de bine, sunt liniştită, mulţumită şi fericită – pesemne că n-am mai fost aşa de dinainte de accidentul părinţilor, când am rămas singură - şi el... Da, el e aici. Nu în altă parte, nu mai departe. Aici. Doar aici. Mereu aici.

Nu, n-am să plec! Hotărât lucru, nu mă las azvârlită de aici, ca o măsea stricată. Nu vreau să plec, ca să le fac pe plac acestor fantome năucitoare. Nu vreau să plec şi pentru mine, pentru sufletul meu... Constat că, într-o viaţă de om, n-am făcut prea multe pentru sufletul meu. Voi face acuma. De undeva, trebuie să încep, nu?

Miasme înţepătoare din fel şi fel de flacoane şi flaconaşe, mai mari ori mititele, pe care mai mult le ghicesc decât le disting, se răspândesc în juru-mi în continuu şi-mi gâdilă iritant, neplăcut nările. Şi arătările albe miros la fel! A spital. A medicamente. A boală. A moarte. Când mi-au murit părinţii, mirosea în mine şi-n lume la fel. Multă vreme după ce i-am îngropat am simţit, inexplicabil, izul acela. Iar acum, realizez că mirosul este primul lucru care m-a izbit în cavalcada dintre două lumi. De o parte, este boare de viaţă. De cealaltă, iz de moarte. Da, arătările acelea albe aveau, au, continuă să aibă miros de moarte. De sânge. De durere. De sfârşit. De capăt de drum. Iar mâinile lor cotrobăiesc continuu şi violent prin lăuntrul meu! Prin mine. Prin tot eul meu. Aş zice că nu le scapă nimic. Nici măcar o bucăţică, una singură, de piele... Că îmi chinuiesc la nesfârşit trupul şi aşa răstignit de suferinţă. Ce vor, ce au cu mine arătările acestea? Nu ştiu să le fi făcut ceva. Nu ştiu să le fi lezat în vreun fel. Nici nu le cunosc. Nu le-am mai întâlnit până acum.

Mă zvârcolesc ca un peşte pe uscat să scap din mâinile lor. Din cleştii mutilanţi pe care îi folosesc. Ca să tragă. Ca să scoată cu ei şi sufletul din mine. Din tăişul cuţitelor care îmi zburătăcesc fruntea şi corpul şi capul. Din zvâcnetul acelor cumplit de ascuţite – n-am văzut ace mai ascuţite ca astea - care îmi oripilează pielea. Da, taie şi cos arătările astea deopotrivă. Parcă la nesfârşit. Zici că sunt la vreun concurs de croitorie. Că pregătesc vreo prezentare de modă, cu mine în rol de model principal. Şi, pe cuvânt că nu mai pot. Mă lasă puterile. Sunt secătuită de vlaga toată. Ca soarele stors precum portocala într-o zi de vară. Totuşi, ce au momâile astea cu mine?

Nu, nu mă dau bătută, nu mă las luată de aici, nici moartă. Uite aşa, dintr-o dată, îmi vine să mă revolt, ca obidiţii de la 1907, care nu mai făceau faţă sărăciei şi umilinţei, împotriva seringilor şi a bisturielor. Vreau înapoi, la raiul meu. Mă năpădesc - ca tătarii odinioară, când loveau şi nemotivat peste Ştefan cel Mare - din mii de părţi, de sus şi de jos, dureri ascunse. E ca şi cum undeva, în trup şi în timp mai sunt şi alte dureri decât cele fizice, care mă chinuiesc. Care mă tot chinuiesc. Ah, mă doare, mă doare atât de tare, atât de adânc, atât de amarnic în mine! De ce nu mă lasă în pace, de ce nu mă apără nimeni? De ce nu vine nimeni să mă scape? De ce?... Nu-i pasă nimănui, e clar, de durerea mea. Dar asta o ştiam. O ştiu demult. O ştiu de când mă ştiu. Cui să-i pese? N-are cui. N-am pe nimeni. Nu mai am pe nimeni. Apoi... Apoi nu mai simt nimic.

    

...................................................................................................................................

 

 

Cum a început totul? Când? De ce? Mintea mea nu face corelaţii clare. Nu reuşesc să fac, deşi mă străduiesc, scharf pe imagini. Nu descopăr în tot neantul în care mă aflu, în care am ajuns fără să vreau şi fără să ştiu, firul care să mă scoată la liman. Trebuie să fie un fir. Ştiu asta! Dar sunt în mine doar imagini neclare. Gânduri incoerente. Dureri ascunse. Nu văd, deşi scormonesc în propriu-mi eu, mai ceva ca arheologii în măruntaiele pământului, capătul firului. Nu e. Acum nu e niciun capăt. N-am de ce să apuc ca să înţeleg. Ca să mă dumiresc. Ca să ştiu. Of... Dacă aş da de fir... L-o şti cineva, oare, în abrambureala asta? Cine naiba să-l ştie, dacă nici eu nu-l ştiu?

Cert este doar că, de undeva, din neanturi nepătrunse de mintea omenească, pe fundalul unei veri blânde şi întârziate, ca o oiţă rătăcită, se iveşte pe retina-mi înfierbântată de angoase o localitate micuţă, cu aspect rural, vechi, prăfuit. Se vede clar o vatră a satului, unde se află casele roşilor, cămărăşeilor şi călăraşilor ce-şi au rosturile aici, se văd şi casele mai mari, mai arătoase, ale neguţătorilor stabiliţi pe aceste locuri, odată cu înfiinţarea târgului săptămânal, se distinge, dintr-o ochire, micul schit de maici, unde cântă ba dulce, ba apăsat, toaca şi limba subţire a clopotului. Şi apare intempestiv privirii năuce, dar scormonitoare din mine, şi curtea domnească – da, curtea domnească în toată spledoarea ei! - pe care-o întemeiase de curând pe aceste locuri acel mare şi năbădăios voievod, care avea să intre în istorie sub numele de Mihai Viteazul. Vatra satului se învecinează cu câmpul de cultură, unde se află delniţele localnicilor, cu fâneţele, cu locurile îngrădite, unde se pune iarna fânul la uscat, cu păşunile, cu livezile întinse, cu viile nemărginite, cu loviştile, cu pădurea imensă, nesfârşită, care pleacă de-aici, din coasta satului, până hăt, departe, spre Giurgiu, cu Teleajenul curgând spre răsărit, la o aruncătură de băţ de sat, cu Prahova la apus, e drept, ceva mai departe de vatra satului, unde se află şi câteva mori de vânt...

Nimic din toate acestea nu-i pare necunoscut tinerei – o observ din prima că e înaltă, subţire, cu ochi verzi, de smarald, cu cozi groase cât braţul şi negre ca smoala lui Scaraoschi, cu piele catifelată, ca de piersică abia dată în pârg - care pornise dis de dimineaţă, pe căluţu-i alb, spre târgul din Târgşor. Nu o miră locurile, nici oamenii, nici timpul în care se învârteşte. Altul decât cel în care am trăit eu... Nu o surprinde nimic. Nu i se pare nici bizar, nici aiurea nimic. E de acolo! E de-a lor! E de-a timpului aceluia! Nu lipseşte nimic din peisajul cunoscut ei, nu e nimic în plus. E îmbrăcată într-un frumos costum naţional, deşi nu pare, dacă îi iei seama bine, fată din popor. O trădează fruntea înaltă, boltită, iţită delicat de sub părul negru, ţinuta dreaptă, maiestuoasă, ca de domniţă, privirea aprigă, neîndoită, trupul de ciută, pielea de catifea, boiul de viespe, mâinile subţiri şi fine, neînvăţate cu munca şi dedate mai degrabă cu gătelile. Cămeşuica de la costum e din pânză albă, ţesută în casă, subţire aproape ca o părere, şi-nflorită, pe piept şi pe mâneci, cu acul, în nopţi de nesomn, cu mult roşu şi negru – o tarla întreagă – de acoperă subţirimea ca de pânză de păianjen şi nu se vede prin ţesătura fină nimic din ceea ce nu ar trebui să se vadă. Mijlocul îi e legat cu brâu lat, care o strânge cu temei şi forţă, de-o face şi mai subţire şi mai înaltă decât e în realitate, iar fota are râuri de stele maiestuoase, care urcă şi coboară frenetic, ca într-un joc. Dar, da, şi deghizată în ţărancă, fata nu îşi poate ascunde privirii unui cunoscător originea.

Lângă ea, pe jos, însoţind-o, păzind-o, nescăpând-o din ochi, de o parte şi de alta, se află un bărbat şi o femeie. Amândoi ţigani, amândoi în floarea vârstei. El, mic, pirpiriu, cu luciri viclene în ochii negri, cu nasul uşor coroiat, cu buzele groase, aruncate zbanghiu peste nişte dinţi de iepure. Ea, mai înaltă cu mai bine de un cap decât el, voinică, trupeşă, cu grăsimea revărsându-i-se printre fustele largi, creţe şi înfoiate, cu pletele încâlcite de atâta nepieptănat, împletite demult cu taleri zornăitori. Amândoi îşi târăsc a plictis picioarele prin praful lăptos al drumului. Bărbatul ţine de frâu, aproape zălogit, căluţul alb al fetei, şi paşii îi sunt târşâiţi şi greoi, ca de om bătrân, mai bătrân decât este. Femeia aproape că se rostogoleşte când păşeşte mai vioi, mai ferm decât el, deşi n-ai zice, şi îşi saltă din când în când, ca să aibă mai mult spor la pus pasul, fustele creţe şi înfoiate. Mai mereu duce, plictisită, nerăbdătoare, iritată, mâna streaşină la ochi, ca să privească în zare.

Mă apropii nevăzută, neştiută, nebănuită, zvâcnind frenetic dintre fantasmele albe, de ei. Şi, într-o singură clipită, fără vreun avertisment, fără vreo vorbă, înţeleg: eu, şi eu, sunt acolo. Sunt de acolo. Sunt, deşi de neînţeles, de neadmis, de neconceput, una cu tânăra aceea de pe cal. Sunt ea! Eu şi ea suntem una. O singură fiinţă. O singură femeie. Ne suprapunem, ne întretăiem, ne contopim. Mai multe nu pricep din toată această încrengătură, dar e timpul - şi sunt atât de dornică - să aflu, aşa cum e, aşa cum a venit peste mine, aşa cum a curs mai multă vreme, povestea...

  

[Nina Mariana Marcu]

Îmi cer scuze, sunt fără ochelari şi nu am văzut bine. E "Trăind clipa"..

[Gabriela Grădinariu]

 Secvenţe de text centrate pe transmiterea unui mesaj emoţional, psihologic. Este evidentă măiestria cu care autoarea se focalizează pe interiorul personajului. Frumos, lucrat stilistic, dar...

Chiar dacă repetiţia este un remarcabil procedeu sintactic-stilistic, folosită fără măsură devine inestetică. Parcă sunt şi prea multe propoziţii eliptice, ceea ce imprimă un ritm sacadat. Sau poate asta s-a vrut!

Mult, atât de mult talent încât autoarei îi este greu să se despartă de cuvinte bătând pasul pe loc.

 Sunt simple opinii personale care nu exclud, din contra izvorăsc din admiraţie şi drag de autoare. 

[Sofia Sincă]

Având în vedere că este început de roman, pe primul paragraf îl poţi numi prolog, zic eu. Oricum e scris cu nuanţă jurnalistică... Ştiu, te porneşti şi eşti greu de oprit :)) A doua parte ajunge pentru a fi un paragraf de început. Ultima parte este savuroasă, descrierile secolului îndepărtat sunt mirifice, iar costumul popular de-a dreptul fascinant.

Se anunţă o povestire plăcută, cu personajul principal dedublat, pe care o aştept cu drag.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Gabriela, mulţumesc de trecere, de aprecieri, ca şi de observaţiile pertinente pe care le faci. Când începe povestea, eroina principala nu ştie nimic. Nici cine este, nici de unde vine, nici ce caută în locul pe care, iniţial, îl percepe. Mai presus de orice şi de tot, nu înţelege. Şi, întrebările ei, angoasele ei, nedumeririle ei devin, da, obsesive. Nu este un spirit simplu, care să ia lucrurile aşa cum vin. Despică firul în două mii, corelează lucruri, are întrebări, caută răspunsuri. Ele, acestea din urmă, se iţesc sau nu. Acum - în momentele de început ale romanului - sau mai târziu. Desigur, e preferabil pt mine, autoarea, ca răspunsurile să vină cât mai târziu. Şi cred că şi pentru cititor. Dacă n-ar fi create farmecul, misterul, suspansul - şi eu vreau să cred că am punctat într-o oarecare măsură toate astea - dacă n-ai "agăţa" delicat omul care aştepţi să citească, dacă nu uzezi de toate formele literare şi nu numai, pe care le ai la îndemână, mă tem că nu ajungi la sufletul celui căruia i te adresezi când scrii o carte. Chiar cu riscul de a bate pasul pe loc, cred că trebuie să transmiţi mesajul în felul care crezi că e cel mai indicat. Mă bucur nespus că mă citeşti. Că ai opinii. Că îmi arăţi, ca să zic aşa, oglinda. Şi îţi mulţumesc pt toate acestea.

[Nina Mariana Marcu]

Sofy, merci foarte important - dacă îmi e permisă o astfel de exprimare neliterară, nejurnalistică, neindicată în limbajul dintre două doamne - pentru finele observaţii. Mă scanezi, deşi nu ne ştim, cu exactitate. Da, cele două laturi ale scrierii mele, jurnalistice şi scriitoriceşti, se interpun, se întrepătrund, se întretaie adesea. Nu vreau asta, neapărat, dar se întâmplă. E păcatul pe care îl trage un om când e, ca să zic aşa, cu un picior într-o luntre şi cu celălalt într-alta. Că nu puteam, parol, să redau expresia populară în toată splendoarea ei... Am şi eu, nu-i aşa, fineţurile mele... Şi, da. personajul feminin al romanului trăieşte o dublă, cel puţin, existenţă. Trebuia să fie aşa. Trebuia să se întoarcă în timp. Căci - aşa au fost circumstanţele care au dus la scrierea acestui roman - trebuia să transmită din vremuri imemoriale un mesaj. Celor din prezent. Nouă... Dar, nu mai înşir, deşir verzi şi uscate, ca o moară hodorogită ce, bag de seamă, sunt. Îţi las, dacă tot ţi-ai asumat riscul ăsta, de a mă citi,  bucuria lecturii. A  descoperirii intrigii romanului. A curgerii acţiunii. Hai că mai am un pic şi mă cocoţ pe soclu, lângă falnicul Mihai Viteazul... Deci, pun frână comentariilor aici. Şi... mulţumesc.

Sofia Sincă a spus :

Având în vedere că este început de roman, pe primul paragraf îl poţi numi prolog, zic eu. Oricum e scris cu nuanţă jurnalistică... Ştiu, te porneşti şi eşti greu de oprit :)) A doua parte ajunge pentru a fi un paragraf de început. Ultima parte este savuroasă, descrierile secolului îndepărtat sunt mirifice, iar costumul popular de-a dreptul fascinant.

Se anunţă o povestire plăcută, cu personajul principal dedublat, pe care o aştept cu drag.

Sofy

[Chris]

Sunt şi eu de acord că ultima parte este captivantă. Dacă nu mă înşel şi în primul fragment postat aţi vorbit despre o anume experienţă. Vă sugerez să puneţi fragmente mai scurte, un font mai mare - este obositor pentru ochi şi să le numerotaţi "trăind clipa vol.1 - 1" sau ceva de genul, este mai uşor de citit şi nu va încurcaţi nici dv.la postat.

am citit cu plăcere, :))

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc pt sugestii. Voi încerca să ţin cont de ele.

Augusta Cristina Călin a spus :

Sunt şi eu de acord că ultima parte este captivantă. Dacă nu mă înşel şi în primul fragment postat aţi vorbit despre o anume experienţă. Vă sugerez să puneţi fragmente mai scurte, un font mai mare - este obositor pentru ochi şi să le numerotaţi "trăind clipa vol.1 - 1" sau ceva de genul, este mai uşor de citit şi nu va încurcaţi nici dv.la postat.

am citit cu plăcere, :))

[Corina Militaru]

Da, frumos! Am citit cu deosebita placere. Subscriu totusi la spusele Gabrielei.

Fug la urmatorul fragment.

Cu drag,