Din partea autorului:
Romanul de faţă – La umbra Vezuviului –, de factură clasică, încearcă prin mijloace literare, dar în lumina ultimelor teze ştiinţifice şi a descoperirilor arheologice recente, să reconstruiască, pe o perioadă de câteva decenii înainte de erupţia din anul 79 e.n. a vulcanului Vezuviu, viaţa materială şi spirituală a locuitorilor din celebrul oraş Pompei. Cum creştinismul era la început, autorul abordează subiectul, încercând să clatine – o, sfântă vanitate! – unele aspecte încetăţenite, deşi ele nu sunt adevărate. Astfel:
– Biblia (în special, Vechiul Testament) e Cuvântul sfânt sau o compilaţie de texte apocrife şi adaptate?
– Creştinismul a pornit ca o religie sau a devenit pe parcurs?
– Iisus a fost Fiul sau s-a vrut un eliberator al poporului său de sub ocupaţia romană, printr-o rezistenţă pasivă, aşa cum a fost, cu optsprezece veacuri mai târziu, Tudor Vladimirescu, cel ce a alungat domnia fanariotă din Ţările Române, ori, şi mai bine spus, un Mahatma Gandhi, avant la lettre? Etc.
Asigurându-vă că nu e un roman ofensator la adresa creştinismului sau a creştinilor (totuşi el se adresează minţilor deschise, deoarece se pun pe talgerele balanţei argumente pro şi contra!), sunteţi invitaţi să parcurgeţi temerara încercare literară, mai ales că nu aspectul religios primează, ci supravieţuirea, rivalitatea, dragostea…
Mulţumiri!
*****
Ţipătul plin de durere, de speranţă dar şi de gratitudine, răzbătea prin perdelele grele de la ferestrele iatacului şi se pierdea în noaptea ce se arăta parcă speriată şi mai tenebroasă ca oricând, acoperind mirosul dulce-amărui al florilor de leandro. De ecoul acestuia au fost cotropite şi flăcările torţelor aşezate în suporturile din alamă cizelată de pe coloanele din marmură albă cu irizaţii azurii ale porticului generos care înnobila centrul imensei grădini – un parc vast, ca un amfiteatru natural ce părea să aibă oraşul, portul, ba chiar lumea întreagă la picioare. Acelaşi strigăt a smuls un murmur de admiraţie printre convivii purtători de togi, tolăniţi pe canapelele din chioşcul aflat mai sus de portic. Mândria lor de masculi era flatată de faptul că amfitrioana acelei seri – Flavia Antonia – fusese răpită dintre ei şi acum urla în chinurile facerii, deşi fătul nu aşteptase întocmai sorocul, grăbit să se arate acestei lumi ca o piază. Dacă avea să fie piază bună sau rea, doar zeii şi penaţii puteau să ştie ori încă să hotărască firea lucrurilor. Cupe de aur, pline cu rubinul viilor, fuseseră închinate cu gândul – nu întotdeauna curat! – la stăpânul casei, aflat acum departe, acolo unde răzvrătiţii din partea de Răsărit a Imperiului cercau din ce în ce mai des ghearele de fier ale acvilei. Comesenele, în stole uşoare, diafane până la transparenţă, nu împărtăşeau întrutotul bucuria companionilor euforizați. Considerând că naşterea e o treabă doar pentru sclave, ele preferau să uite cât mai repede că unele au trecut sau că vor trece, inevitabil, prin aşa ceva. E adevărat, ţiitoarele prezente roşeau de fericire la gândul că ar putea să prindă rod într-o noapte de pierzanie. În iatacul fastuos, patul mare cu baldachin înalt, cu stâlpi auriţi ce susţineau draperii garnisite cu fireturi sclipitoare, era luminat de trei lampadare generoase, în care opaiţe din bronz ardeau uleiuri înmiresmate. O sclavă bătrână şi încercată într-ale moşitului ştergea cu un testemel răcoros broboanele de pe fruntea celei aflate în sforţări, oferindu-i cealaltă mână ca sprijin şi încurajare. De partea cealaltă, cea mai cunoscută moaşă din oraş era asistată de Sapphira – serva şi confidenta stăpânei acelei case. Lângă uşa masivă cu încrustaţii de bronz învechit, aşteptau aliniate celelalte sclave, gata la cel mai mic semn să aducă ştergare, vase cu apă călâie, clocotită sau rece. Din experienţa sa, moaşa realiză că această naştere nu-i sub auspiciile idolilor. De când a început travaliul şi până acum, pruncul trebuia să se odihnească în aşternuturile mătăsoase, istovit de plânsul din scăldătoare. Prevăzătoare, Sapphira îi luă bătrânei atribuţiunile şi-i făcu semn să se retragă, apoi desprinse şnurul tuturor draperiilor, lăsând astfel să cadă o cortină compactă între protagoniştii din jurul patului şi restul lumii:
– Oh, zei!... Oh, zei!... Înduraţi-vă! Şi voi, parcelor, fiţi bune!... Te-am auzit murmurând rugăciuni ciudate. Nu cumva te închini acelui zeu nelegiuit?!
– Nu huli, dacă nu cunoşti! şopti Sapphira apăsat, încruntându-se. Intransigentă în priviri, coborî cele două trepte ale piedestalului pe care era instalat patul, trecu dincolo de draperie şi, bătând uşor din palme, zise ferm către sclave: La adăpostul vostru imediat! Să nu-l părăsiţi decât la ordinul meu expres! Voi şi toţi ceilalţi!
– Dar…
– Afară! tăie elanul insolentei tinere care ar fi avut ceva de spus.
Tăcute, sclavele ieşiră cu capul plecat. Prufnind, tânăra mimă o clipă de neatenţie şi lovi cu cotul un ibric frumos ornat, aflat pe un colţ de scrin. Ibricul se făcu ţăndări pe mozaicul pardoselii.
– Roagă-te ca zorii să mă găsească mulţumită. Doar astfel vei scăpa de patruzeci de bice în piaţa publică! scrâşni Sapphira.
Tânăra sclavă nu se arătă impresionată de posibila osândă – fusese adusă în casă, în urmă cu vreo lună, dintr-un atelier de ţesătorie al familiei, de către Hermus, pentru satisfacerea poftelor lui de satir spân, şi era sigură că Sapphira nu ar fi iscat un conflict personal cu acesta din cauza ei. Dincolo de uşă aşteptau doi bărbaţi. Cel în vârstă, intendentul, era libertus, însă mulţumit de funcţia sa, rămase ca să-şi arate în continuare fidelitatea „până la moarte” faţă de această casă. Astfel declara el cu orice ocazie, dar toţi ştiau că e un şacal ce dăduse de gustul prăzii. Cel tânăr, înalt şi bine făcut ca un gealat, cu o pânză în jurul taliei, strălucea în lumina unei făclii precum o statuie bine lustruită. La brâu, lângă cheia de la poarta principală, sclipea mânerul unei sica, bine ascuţită, cu care purtătorul său putea oricând să-şi demonstreze credinţa faţă de aceeaşi casă.
– Hermus, cere-i lui atriensis să le spună musafirilor noştri că vinul s-a terminat! Bilubus, veghează ca niciun intrus, dar absolut niciun intrus, să nu rămână cumva pe domeniul nostru! Asigură-te că cei curioşi au văzut pentru ultima dată lumina stelelor! Încuiaţi împreună intrarea principală! Celelalte porţi şi uşi sunt deja zăvorâte, nu?!
Zdrahonul duse mâna pe teaca jungherului, ca o reînnoire a jurământului de statornicie, apoi îl urmă pe Hermus. Întoarsă la locul ei, lângă pat, Sapphira nu putu să-şi stăpânească un ţipăt scurt, plin de spaime, când văzu monstruozitatea care se mişca în balta de sânge şi lichid vâscos de pe cearşafurile boţite dintre picioarele lăuzei. Aceasta părea că nu mai respiră. Încurcate, cele două nu ştiau care e prioritatea, de cine să se ocupe mai întâi. Un geamăt stins o făcu pe Sapphira să ude o batistă cu apă rece şi să o pună pe fruntea arzândă a stăpânei sale. Flavia Antonia deschise greu, foarte greu ochii, venind parcă de pe celălalt mal al râului Lethe. Moaşa prinse ceva curaj şi acum privea cu acea aroganţă pe care doar neghiobia unei minţi mici i-o dădea, aceea că deţinea puterea de a decide mersul lumii:
– Pentru un denarius în plus, o să-l arunc în cloacă, iar pentru o sută, la noapte, aduc un brotac întreg în loc!
– Taci şi leagă-i buricul! Spală-l ca pe viitorul stăpân al Imperiului!
Lăsând să se vadă că nu-i place să primească porunci pe acel ton tocmai de la o serva, fie ea favorita stăpânei, moaşa luă avortonul şi plecă să-i facă prima baie în vasele de bronz argintat, aşezate acolo cu ceva timp în urmă de sclavele care acum îşi căutau, în şopronul de dincolo de gardul principal al incintei, colţul liniştit unde să doarmă. Sapphira, după ce schimbă lenjeria udă şi murdară, îngenunche lângă stăpâna sa, murmurând o rugăciune. Travaliul o epuizase atât de tare pe Flavia Antonia încât un somn letargic îi stăpânea fiinţa, purtând-o între viaţă şi moarte. Într-un târziu, veni moaşa cu fătul proaspăt îmbăiat. Îl aşeză pe un colţ al imensului pat. Luă din trusou un scutec moale cu intenţia de a înfăşa acea făptură hidoasă. Cum şi Sapphira i s-a alăturat, moaşa umbla cu fătul de parcă ar fi fost o marfă stricată care trebuia arătată vânzătorului ca mai apoi acesta s-o arunce în cea mai neagră cloacă: picioruşul stâng, îndoit, stătea lipit de abdomen, căci avea şoldul şi genunchiul blocate; celălalt picioruş, un pic mai slobod, îşi îmbrăţişa perechea, apăsându-i cu călcâiul tibia strâmbă; coşul pieptului era excesiv de bombat şi anula orice tentativă de prezenţă vizibilă a gâtului. Oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească.
– Eu zic totuşi să-l expunem… şopti moaşa. Această progenitură face de râs…
– Te rog blând să taci… susură concesiv Sapphira. Zeul meu o să-l iubească mai mult ca pe oricare prunc.
– Zeul tău poate că da, lumea – niciodată! Mă auzi?! Niciodată! Şi-apoi venerabilul Caecilius Antonius Rincianus – slăvit să-i fie numele! – cum o să accepte această umbră pe blazonul strămoşilor săi!?
Simțindu-se străfulgerată de o privire aprigă, moaşa continuă căscând:
– Oh, apune luceafărul, iar treaba mea s-a cam terminat aici. Vreau răsplata priceperii mele... Mulţumim zeilor că stăpâna noastră a scăpat cu viaţă!...
Sapphira porni către sipetul cu încrustaţii de fildeş, unde erau ţinuţi banii pentru nevoile curente, scrutând-o încă o dată peste umăr:
– Sper să uiţi seara asta!
În loc de răspuns, moaşa tuşi cu subînţeles în pumnul dus la gură. Deşi Sapphira numără doi denarii în palma întinsă a moaşei, aceasta nu şi-o retrase. Abia după ce mai poposiră încă patru sestertii strălucitori, strânse degetele peste micuţa avere, zicând:
– Zeii m-au hărăzit cu o bună memorie. Ca să uit, ar trebui să ne vedem la fiecare lună-plină, ca două nobile ce suntem.
– Va fi o plăcere pentru amândouă... şopti Sapphira şi îi oferi moaşei încă o monedă.
Avară, aceasta întinse iarăşi mâna. Însă când zări un semis în palma sa, tresări puternic, iar pe frunte îi răsăriră deodată broboane reci. Respectivul bănuţ se băga chiar şi în gura celui mai pauper dintre plebis, dacă ar fi murit de moarte năprasnică sau neaşteptată, să aibă plată pentru slujitorul zeului Orcus, stăpân al tărâmului întunecat, care să-i ridice din când în când piatra de la intrare, ca sufletul să poată ieşi pe pământ, să bântuie rudele, să le sugă sângele, dacă memoria nu i-ar fi fost cinstită aşa cum se cuvenea, cu ofrande aduse şi în sărbătorile de peste an, nu doar pe timpul celor trei zile rânduite – douăzeci şi patru august, cinci octombrie şi opt noiembrie –, când lapis manalis era dată la o parte, bucurând toţi strigoii… Dar bănuţul mai însemna ceva: oferit unui duşman, constituia ameninţare cu moartea, ameninţare care, fără greş, era dusă la împlinire. Totuşi moaşa arătă siguranţă în voce:
– Secretul acesta mă va ţine în viaţă până la adânci bătrâneţi. Fragmentat, dar fără să ştie una de alta, îl voi împărtăşi la trei persoane. Ele se vor aduna, sub un anume semn, la catafalcul sau la rugul meu. Atunci vor pune cap la cap vorbele mele şi se va afla de unde şi de ce mi s-a tras moartea.
– Ce tot vorbeşti acolo?!... Acest semis a pecetluit înţelegerea noastră. Atât! Cum spuneam, va fi o plăcere să ne vedem şi când vom avea părul alb ca spuma mării…
Moaşa se retrase mimând o plecăciune ce se voia curtenitoare. Sapphira, căutând să prindă orice alt zgomot în afară de cel produs de mersul lor, o însoţi până în faţa scărilor, unde Bilubus şi Hermus vegheau la pacea casei. Condusă de Bilubus, moaşa dispăru dincolo de arcada impunătoare a porţii şi se pierdu în întunericul neştiut al nopţii de vară.
– Avem un urmaş demn de numele Caecilius Antonius Rincianus! îl informă Sapphira, ceremonios, pe Hermus.
La auzul minunatei veşti, acesta se plecă adânc, aducând mulţumiri zeilor. După ce ritualul solemn se desăvârşi, Sapphira continuă:
– Mergi în cancelarie şi consemnează, te rog, momentul exact al divinului eveniment, pe urmă du-te la culcare! Mâine e o zi lungă şi grea. Stăpâna să nu fie deranjată sub nicio scuză! Veghez eu.
Intendentul salută cu deferență şi se retrase bucuros, o bucurie exagerată, neîndoielnic falsă, asigurând-o prin gesturi largi că totul va fi cum trebuie să fie. Ajunsă lângă Bilubus, ce întârzia la poartă, Sapphira îl luă de braţ şi îi şopti conspirativ:
– În zori vreau să o văd plutind în cloaca mare pe vizitatoarea noastră din această noapte. Stai! Banii pe care îi găseşti asupra ei poţi să-i păstrezi. Şi nu-s puţini! Stai! Printre ei e şi un semis – pune-i-l sub limbă!
Gealatul se înclină hotărât, strângând şi mai tare mânerul jungherului.
– Când te întorci, să stingi toate făcliile de pe alee! Fugi! Las' că zăvorăsc eu!...
© Ion Lazăr da Coza - 2015
(Reproducerea, numai cu acordul scris al autorului.)
- va urma -
= fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =
Cuvinte cheie :
Oooo, ce surpriză! Mulțumim, maestre! Vezuviul a erupt cum nu se poate mai spectaculos!
Prețuire!
De când îl aștept...
În sfîrșit, cu mare plăcere am ajuns să citesc începutul romanului despre care, în cercul nostru mai intim, ne-ai dezvăluit secretul nașterii sale.
Îmi place titlul, îmi place începutul care ia formă după mult studiu. Va trebui să ne obișnuim cu termenii vremii în care se desfășoară acțiunea. Știu scheletul, după proza ta scurtă cu temă asemănătoare și abia aștept continuarea. Deocamdată abia facem cunoștință cu câteva dintre personajele romanului. Bănuiesc că ele sunt destul de multe. Și cu obiceiurile barbare ale lor.
Cârcoteli? Nu! Doar o întrebare: de ce ai scris denumirile banilor cu un alt font? Eu zic că mai bine dai explicații în subsolul textului. Sunt de fapt termeni al timpului...
Am citit cu nerăbdare și cu aceeași nerăbdare aștept continuarea.
Sofy
Eu îți mulțumesc, Gina! Ție și potențialilor cititori. Sper să nu dezamăgesc! Și eu mă bucur că, metaforic, „Vezuviul a erupt”, deși nu știu cât de spectaculos, însă el va erupe, literar, tocmai la sfârșitul cărții. :)
gina zaharia a spus :
Oooo, ce surpriză! Mulțumim, maestre! Vezuviul a erupt cum nu se poate mai spectaculos!
Prețuire!
Să pătrunzi într-o lume apusă de atâta vreme și să-i dai viață, presupune nu numai talent, ci și efortul uriaș de a o cunoaște. Toată admirația! Am citit cu deosebită plăcere și sunt foarte nerăbdătoare să văd cum evoluează lucrurile. Mă aștept la multe intrigi... :)
Prețuire!
Felicitări domnule da Coza! Admiraţie şi respect!
Aştept continuarea...să erupă fastuos.
Cu drag,
Cătălina
Într-adevăr, Helene, romanul are factură clasică. O fi, n-o fi demodat...
Mulțumiri și... reciproca!
Helene Pflitsch a spus :
Interesant și surprinzător. Spun surprinzător, pentru că dacă aș fi citit acest fragment fără să cunosc autorul, gândul m-ar fi dus la clasicii francezi a căror fan sunt. Aștept cu foarte mare interes cartea ta.
Spor la treabă și succes.
Și eu! Și eu!
Sofia Sincă a spus :
De când îl aștept...
Sofia dragă, în roman voi folosi expresii şi cuvinte latine din mai multe motive, dar în special nu vreau să modernizez unii termeni. De ex: sesterţ/sesterţi sunt monede contemporane a câtorva state, prefer sestertius/sestertii, mai ales că latina nu are consoana „Ţ” pentru a putea forma pluralul, la fel opun denarius/dinar; atrientis e sclavul care întâmpina musafirii, ar fi ridicol să-i zic maestru de ceremonii (M. C. em si – „englezit”); meretrice/curvă – e mai elegant meretrice, nu? Apoi vreau să creez atmosfera din timpul Romei antice… Etc.
Nu, nu voi traduce la subsolul paginii aceste cuvinte. Unele sunt foarte apropiate de limba română, iar înţelesul celor mai „străine” poate fi desluşit din contextul în care sunt folosite. Aici mă bazez şi pe faptul că cititorii mei sunt muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuult mai deştepţi ca cei ai Sandrei Brawn şi ai Barbarei Cartland la un loc! :)
Drag,
Sofia Sincă a spus :
În sfîrșit, cu mare plăcere am ajuns să citesc începutul romanului despre care, în cercul nostru mai intim, ne-ai dezvăluit secretul nașterii sale.
Îmi place titlul, îmi place începutul care ia formă după mult studiu. Va trebui să ne obișnuim cu termenii vremii în care se desfășoară acțiunea. Știu scheletul, după proza ta scurtă cu temă asemănătoare și abia aștept continuarea. Deocamdată abia facem cunoștință cu câteva dintre personajele romanului. Bănuiesc că ele sunt destul de multe. Și cu obiceiurile barbare ale lor.
Cârcoteli? Nu! Doar o întrebare: de ce ai scris denumirile banilor cu un alt font? Eu zic că mai bine dai explicații în subsolul textului. Sunt de fapt termeni al timpului...
Am citit cu nerăbdare și cu aceeași nerăbdare aștept continuarea.
Sofy
Am citit cu incantare acest prim fragment. Lumea in care ne-ati introdus e incitanta. Astept cu interes continuarea.
Va doresc inspiratie multa si spor la munca!
Mă bucur să aflu că este în curs de "facere" un roman istoric având o temă atât de generoasă, cu desfăşurarea în spaţiul antichităţii romane. Afirm acest lucru pt. că prin profesie şi specializare /istorie antică şi arheologie, îmi va fi mai uşor să acced la evenimentele descrise de autor, iar unde va fi cazul să comentez, nu numai ca scriitor. Cer scuze cu anticipaţie dacă voi avea şi eu unele scăpări. Aşadar să începem:
-" anul zero al erei noastre ar trebui devansat cu 3-5 ani;" zice autorul
Conform Wikipedia:
"Actualul sistem creştin de măsurare a timpului a fost consacrat de către monahul Dionisie cel Mic, care a proclamat anul 754 de la întemeierea Romei, drept anul naşterii lui Hristos.
Din punct de vedere istoric şi ştiinţific, acest aspect este înţeles şi judecat greşit, căci anul naşterii lui Hristos nu coincide cu anul 1 (nu există anul 1 înainte de Hristos şi nici anul 1 după Hristos, după cum nu există nici vreun presupus an 0)"
-Fragmentul postat începe cu o "scurtă" propoziţie introductivă care se întinde pe aproape 6 rânduri?! Mie mi se pare mult prea mult.
- Autorul ne spune într-un coment că "în roman voi folosi expresii şi cuvinte latine din mai multe motive, dar în special nu vreau să modernizez unii termeni".
Excelentă iniţiativă menită să dea un plus de autenticitate textului. Iată un exemplu " ciugulit" din mers. Fruntea lehuzei este ştearsă succesiv cu un testemel / cuvânt de origine turcă şi cu o batistă/ apare în Europa cam prin sec XV. Devine evident în acest sens că şi termeni cum ar fi cel de subretă/ de origine franceză sau trusou a urmărit aceleaşi efecte. Cititorii vor trece totuşi, sper, cu vederea în timpul lecturii că toate cuvintele " boldate" sunt "din întâmplare " cu mult mai noi în limba română. Autorul dacă va dori le poate înlocui uşor cu sinonime.
-Încerc să mă documentez dacă romanii, celebrii prin folosirea biciuirii/ vezi cazul lui Iisus, ca pedeapsă publică au folosit şi bâta în acest scop.
Mă opresc deocamdată aici. Să vedem ce ne mai oferă viitorul.
Un roman e totuși o cursă de maraton, nu una de sprint. :)
Onorat de lecturare,
petre ioan cretu a spus :
Imi place cum e scris, poate un ritm mai alert, nu i-ar strica. Cum romanul e la inceput, cand povestea abia isi gaseste locul si timpul, pretentiile nu pot fi mari, chiar daca ai intrat brusc si oblic in carnea naratiuni.
Prima impresie, e defapt o exclamatie retorica... si degraba varsatoriu de sange
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor