Fragment 47 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Nu ştiu de ce nu mă simt bine. M-a apucat dintr-o dată, fără niciun preaviz. Se învârteşte pământul cu mine. El se-nvârteşte mereu, dar de data asta s-a pus să-mi joace feste şi să mă facă să nu mai simt pe unde calc. Şi nu e de la dans. Nici de la vin. E altfel de rău. Eu singură nu-mi explic starea asta. E încă devreme, abia de e 9.30 şi petrecerea continuă, dar nu mai pot să mă ţin pe picioare. Toţi observă că mă sfârşesc de-a binelea şi sunt gata să mă prăbuşesc.

     Îngrijorat peste poate, Cristi mă ia aproape pe sus şi mă duce acasă. Întâi a insistat să mergem la urgenţe, ca să evităm vreo posibilă problemă, dar l-am convins că nu e nimic, că dacă dorm un pic mă liniştesc, că mi-e suficient să mă ţină în braţe, ca să mă simt mai bine. Mai ales că, o părere generalizată a celor de la chef a fost că sunt deocheată şi dacă mă descântă bunica, îmi trece.

     De cum am intrat în casă, m-a luat în braţe şi m-a dus până în pat, nelăsându-mă să fac nicio mişcare. De altfel, era gata să mă care în braţe din parcare, unde am lăsat maşina, dar nu i-am permis. Îmi aşează perna sub cap, mă-mbracă în cămaşa de noapte, îmi mângâie fruntea, care pare că arde dintr-o dată, ca prinsă de flăcările iadului. Şi mă dezmiardă cum numai el ştie s-o facă. Îmi pregăteşte un ceai, mi-aduce o lămâie, mă întreabă dacă mai vreau ceva. Să stea aci, lângă mine, e tot ce vreau. Să nu-mi mai aducă nimic, să nu mai bâjbâie pe la bucătărie, că nu e de folos stării mele inexplicabile de rău, nimic. Îl vreau doar pe el. De parcă ştiam, presimţeam ce avea să urmeze şi voiam să păstrez cât mai vie amintirea lui...

     Se întinde lângă mine şi mă ia în braţe. E atât de atent cu starea mea proastă, că parcă o sperie şi o pune, dintr-o dată, pe fugă. Discret, vălul somnului mi se aşează pe gene. Îl mai aud încă pe bărbatul meu cum îmi spune că „tati iubeşte mult fata şi ea se face repede bine, că mâine avem treabă. Mergem să facem analizele”. Îl mai aud...

     Deşi, realizez brusc că nu mai sunt lângă el. Că, într-un chip de neînţeles, de neconceput în momentele astea, am ajuns, cu trup şi suflet în lumea în care voiam atât de mult după ce am ieşit din comă, să fiu. Atunci am făcut tot ce-am ştiut, m-am rugat la Dumnezeu şi la Satana, am provocat tot ce credeam eu că mă poate arunca înapoi, am implorat, am plâns că nu reuşesc, am suferit, m-am zbătut ca peştele pe uscat. Şi, în ciuda la tot, la orice, nu s-a întâmplat, deşi era dorinţa cea mai arzătoare pe care o aveam. Acum, de multă vreme nu mai voiam să plec. Nu mai aveam de ce. Nu mai căutam pe nimeni. Nu mai alergam după nimeni. Nu-mi mai lipsea nimeni. Nu-mi mai trebuia evadarea de la-nceput. Aveam aici, lângă mine, tot ce-şi putea dori o femeie. Ba, chiar mai mult de atât... Cu mult mai mult...

     Şi totuşi, iată-mă acum, ACUM, când nu mai vreau asta, întoarsă în timp şi în spaţiu, ca un titirez, iată-mă în marginea târgului prăfuit al Ploieştilor, iată-mă atât de departe de Cristi. Sunt, fără urmă de dubiu, eu. Mă simt, mă cunosc, mă văd. Şi, ca şi prima dată, realizez că nu visez. Sunt doar transpusă, proiectată, n-aş putea să spun cum, n-aş putea să spun nici de ce, pe pânza altui timp. Joc, sunt distribuită, într-un film pe care nu mi-l doresc la momentul ăsta. Nu ştiu scenariul, nu cunosc toţi actorii, nu intuiesc de ce regizorul – Dumnezeu însuşi – m-a ales chiar pe mine pentru rolul ăsta. Din nou!... Dar înţeleg, în furia întâmplărilor, că m-am întors exact la momentul în care, cu jumătate de an în urmă, m-am trezit. Mă zbat să revin la Cristi, nu vreau să-l pierd, nu vreau să nu fiu lângă el, nu vreau să plec. Cu trup şi suflet, cu tot eul meu îmi doresc să fiu cu el. Cu toată fiinţa mea vreau să rămân cu Cristi...

     Dar, deşi încerc să mă ancorez de gâtul lui, de trupul lui, de dragostea lui, zăgazul pornit de departe, din istorie, de acum 400 de ani, mă ia cu el. Mă ia şi mă aruncă într-o poveste pe care am socotit-o încheiată, pe care în clipa asta nu o mai vreau, pe care nu ştiu dacă mai pot s-o trăiesc, după care, sigur, nu mai tânjesc. De ce îmi faci asta, Doamne, de ce? Doar ce m-am aşezat, doar ce m-am liniştit şi iar mă arunci în hăurile destinului. Cristi... Vreau să mă opresc. Vreau să mă opresc acum din alunecarea asta care s-a pornit, vreau să nu mă ia avalanşa asta cu ea, vreau să trăiesc viaţa mea, vreau...

     Dar firul destinului se ţese altcumva de cum vreau eu, sunt prea mică şi prea neînsemnată ca să am un cuvânt de spus în faţa lui, mă agăţ de o pânză de păianjen şi ea se rupe cu mine şi, fir-ar să fie, uite, nu mai am pe mine cămaşa de noapte cu care m-a îmbrăcat Cristi, port o rochie albastră, de trandafir albastru şi mă simt aburcată de o mână vrăjmaşă în spatele unui cal. Ţip ca nebuna şi nu ştiu în prima clipă dacă o fac pentru că-l pierd pe bărbatul care mi-a dat inelul cu smarald sau pentru că, în iarbă, căzut, plin de sânge, îl disting pe celălalt, pe Şerban Văcărescu. În puterea unei nopţi de toamnă, înainte de a porni cu oastea lui Mihai Viteazul către Ardeal, un sobor de preoţi ne cununase, pe mine şi pe înaintaşul poeţilor Văcăreşti, pe care i-am căutat în august pe la locul obârşiei lor. Eram, care va să zică, după ce vlădica şi vodă îl desfăcuseră pe el din chingile unei căsnicii imposibile, soţ şi soţie. Eu şi Şerban Văcărescu...

     Acum, în momentul ăsta în care m-am întors, fără să mai vreau şi fără să mai aştept, în timp, e noapte adâncă şi grea. Rememorez totul cu luciditate şi nu ştiu dacă să accept acest fapt sau nu. Adică sunt nevasta lui Şerban, sunt cu el, sunt a lui... Nu se poate... Nu e posibil să mă chinuieşti aşa, Dumnezeule! Aveam lângă mine alt bărbat. Cel mai bun. Cel mai iubit. Cel mai onest. Cel mai responsabil. Cel mai puternic. Cel mai nebun. Cel mai cel... Pe el îl doresc, îl doream, căci uite cum îl pierd, mai cu tărie ca pe Şerban.

     Doamne, iar mi s-au încurcat într-un mod dramatic cărările. De unde a apărut iar episodul cu Şerban? De unde a venit peste mine iar povestea aceea? Şi de ce acum? De ce tocmai acum? Eram mai împlinită şi mai fericită ca niciodată. Nu-mi mai lipsea nimic, nu mai aveam nevoie de nimic. Nici măcar de Şerban Văcărescu. Ce drac m-a aruncat iar în dilemă şi-n neant? De ce nu pot să mă opresc? De ce continuu să alunec în trecut, deşi vreau, chiar vreau să mă opresc? Îi văd din nou logofătului trupul sfârtecat de răni de cuţit în iarba îngălbenită a toamnei. Îmi pare rău pentru el, mă doare durerea lui, dar totul din mine ţipă, urlă, zbiară după poliţist. Sunt încurcată. Un om, care a devenit în faţa întregii curţi domneşti, bărbatul meu, se zbate, poate, între viaţă şi moarte. Iar eu, ca o stricată, mă gândesc la cel care m-a învăţat să pun preţ pe viaţă. Îl vreau pe el. De fapt, deşi nu sunt căzută în iarbă, cu sângele-mi ţâşnindu-mi din trup, mă zbat şi eu, ambiguă, neliniştită, pierdută, între ei doi. Acum, îmi pare rău, mă simt ca o nenorocită, dar inima mea nu mai bate pentru Şerban. Nu pot să fiu duplicitară în dragoste. Însă, considerente umane, fireşti, mă chinuiesc. El e la pământ, căzut, rănit, aproape fără suflare, din pricina mea. Eu am vrut să plecăm spre Văcăreşti în goana cailor. Eu... El era obosit, nedormit de câteva nopţi şi a insistat să luăm rădvanul naşei noastre, jupâneasa Sima, dar eu, copilă zbânţuită şi răsfăţată de prin Codrii Vlăsiei, învăţată să mă joc de-a stăpâna şi să bat cu pumnul în masă, ori de câte ori doresc ceva, am insistat să mergem la casa bărbatului meu de la Văcăreşti călare. Mă copleşeşte sentimentul vinovăţiei. Da, dincolo de reţinerile mele, dincolo de faptul că încerc să evadez înapoi, în contemporaneitate, la Cristi, dincolo de sentimentul greu de încurcătură, pe care îl simt, îmi aduc aminte, ca şi cum nici n-am plecat de aici de multe luni, totul. Şi e atâta claritate, atâta continuitate în tot, că mă-nfior. Ştiu tot, nu am uitat nimic şi mă cutremur spasmodic la gândul că, sunt pe cale să ucid unul dintre cele mai curate suflete întâlnite vreodată. Da, e clar, nu mai sunt în dormitor cu Cristi, de-un ceas bătut pe muchie, după ce s-a terminat slujba religioasă, dăm bice, Şerban şi cu mine, cailor. Gonim spre Văcăreşti, unde el vrea să mă ducă, înainte de a pleca la luptă lângă domnul ţării. Pădurea prin care trece drumul colcăie de umbre nefireşti. Acum ştiu că, ascunşi printre copaci, printre ierburi, în întuneric, se pierd Dofică ţiganul şi şleahta lui de spurcaţi. Şi, aşa cum nu am ştiut în momentul comei, ştiu şi că, din senin, ei toţi sar pe Şerban. Din spate sar, ca laşii, ca nenorociţii care nu pot să privească un om în faţă şi să-l provoace deschis, la luptă dreaptă, ca-ntre bărbaţi.

     Degeaba logofătul, călit în luptele de peste tot, prin Europa, alături de Mihai Viteazul, scoate din teacă, ridică şi învârteşte pe deasupra capului şi prin preajmă, sabia. Ucide cu vârful ei ascuţit câteva boaite, dar Dofică are mulţi gealaţi lângă el. Şerban Văcărescu e puternic şi ştie rostul şi temeiul luptei, dar e singur. Umbrele care ne împresoară de peste tot sunt multe, sunt negre, sunt hâde, sunt avide de sânge. Şi lovesc, aşa multe cum sunt, în Şerban. Mai presus de toate, cuţitul cu mâner aurit, pe care i l-am făcut, cu mâna mea, din suflet, cadou câinelui de Dofică, loveşte în pieptul de voinic. Şi lama care lucea haotic în noapte iese din el sângerie. Şuvoi de sânge şi de lacrimi se întretaie. Din pieptul lui Şerban curge sângele, din ochii mei curg lacrimile.

     Dar nu pot să fac, deşi aş vrea, nimic altceva decât să ţip. Şi, în clipa asta, nu gândul că mi-l las pe Cristi mă opreşte, ci faptul că Dofică mă aruncă, legată de mâini şi de picioare, în spinarea unui cal. Ca pe un balot neînsemnat mă aruncă. Şi, în timp ce în iarbă Şerban se luptă cu moartea, ţiganul pripăşit la curtea pârcălabului Vasile rânjeşte şi urlă bezmetic, zâmbeşte în barbă satisfăcut. Până la urmă, iată, şi-a împlinit planul. Şi-a atins scopul. L-a îngenunchiat pe bărbatul mândru şi puternic, venit pe plaiurile noastre de la Văcăreştii Dâmboviţei, ca să-i fie alături domnitorului unirii, în marea încercare care avea să înceapă să se rostogolească degrabă peste lume. Da, eu sunt Catalina. Dar sunt mai presus de ea Cătălina. O femeie a anilor 2000, o femeie – fără lipsă de modestie – deşteaptă, familiarizată cu tehnica şi avantajele timpului în care trăiesc în mod normal - şi în clipa asta aşa vreau să rămân. Cătălina... Vreau, trebuie să-mi păstrez în toată această degringoladă, identitatea. Aceea pe care o am de aproape 27 de ani. Eu sunt Cătălina. Doar Cătălina. Catalina e numai o faţetă. E o întâmplare. E...

     Trebuie să gândesc aşa, trebuie să văd lucrurile astfel, pentru că nu pot şi nu vreau să mai am de-a face cu episodul Şerban Văcărescu. Nu vreau să mă întorc iar în timp, nu vreau să fiu aici, nu vreau să renunţ la Cristi. El e viaţa mea. El e rostul meu în lume. El e eu. Of, ce caută în existenţa mea de acum logofătul? De ce a venit? De ce vrea să mă tulbure din nou? De ce mă năuceşte iar cu prezenţa lui? De ce nu mă lasă în pace? De ce îmi încurcă iar viaţa? Nu mai vreau să trăiesc în perioada în care a trăit el, nu mai pot să alerg către el, după el, nu mai am deschiderea să-i ofer inima şi dragostea mea. Le-am dat altcuiva, sunt altundeva şi nu vreau, nu pot să plec de lângă acest bărbat care deţine în custodia lui dragostea mea. Sunt conştientă, sunt lucidă, sunt realistă. Îl vreau pe Cristi. Doar pe el. Atât. Nu mai doresc alt bărbat. Nu mai vreau altceva. Şerban e doar o pagină de istorie. Am înţeles asta în timpul care a trecut de când am ieşit din comă. Iar Cristi e realitatea cea mai palpabilă din viaţa mea. E iubirea. Vreau să mă ancorez în realitate, în iubire şi să rămân aici. Nu mai vreau să defilez prin trecut. Nu mai vreau să umblu brambura prin timp. Nu mai vreau alt bărbat. Trebuie să mă opresc să cad de tot. Trebuie să mă prind de Cristi şi să nu mai plec. El e stâlpul meu, sprijinul meu, visul meu. Vreau să rămân! VREAU SĂ RĂMÂN!

     Doamne, nu te mai juca iar cu mine! Dă-mi dreptul să aleg. Lasă-mi posibilitatea să fiu eu, Cătălina. Nu-mi lua şansa de-a fi cu Cristi. În timp ce ochii mi se înalţă către cer, implorând clemenţă, nu pot să nu observ că în balta de sânge se zbate un suflet. E al unui om bun şi drag. E al unui om pe care l-am iubit. Care m-a iubit, la rândul lui. Şi, dacă nu l-aş fi găsit pe Cristi, care e unic, care e special, care e sufletul meu, aş fi mai tânjit şi acum după el, după dragostea lui. Trebuie să ştiu măcar, înainte de a mă întoarce la viaţa mea actuală, la Cristi, care mă aşteaptă să plecăm împreună la Bruxelles, dacă va supravieţui rănilor. Dacă sângele care i se scurge în iarbă nu îl va secătui de viaţă la un moment dat. Nu vreau, din considerente cel puţin umane, dacă nu altcumva, să moară. Mă aplec să văd dacă îi mai bate inima în piept, dacă mai respiră, dacă pot, deşi nu ştiu cum, să fac ceva pentru el.

     Şi, iată-mă intrată cu totul în lumea aceea, a anului 1599. Declicul s-a produs. Am picat. Am pierdut contactul cu realitatea. Am plecat. Nu mai sunt cu Cristi. Nu mai sunt acasă la mine, în patul meu, lângă omul pe care îl iubesc. Sunt departe, în lumea lui Mihai Viteazul şi a lui Şerban Văcărescu. Am pierdut contactul cu lumea mea, cu contemporaneitatea în care am trăit. Continuu să ţip de pe calul pe care sunt aburcată de Dofică. Am mâinile şi picioarele legate, nu şi gura. De aceea, ţip cât pot, în ideea că Şerban se ridică de acolo, de unde zace şi vine după mine. Că se întâmplă o minune şi nu mai e lipsit de vlagă. Sau, deşi noapte adâncă, trece cineva prin pădurea asta imensă, greoaie şi mă aude. Şi, la ţipetele mele, intervine. Şi îl salvează pe Şerban. Omul ăsta nu poate să moară. Nu trebuie să moară. Nu vreau să moară. E atât de tânăr şi de bun.

     Dofică rânjeşte şi văd că îl deranjează strigătele mele, căci în clipa următoare mă pocneşte peste faţă cu dosul palmei. Ţip mai tare şi alte palme îmi lovesc buzele. O dâră de sânge mi se prelinge în gură şi, în clipa asta, îmi doresc să iau biciuşca şi să-l lovesc în faţa cerdacului pe ţiganul ăsta spilcuit, despre care am crezut mereu că e ca şi fratele meu, aşa cum am crescut noi împreună, în casa mea, având atuul, aşa credeam, vârstei. Păcat de mama care i-a dat viaţă, Magdalina, care a fost ca o mamă şi pentru mine, a mea plecând la cele sfinte demult. Şi de tatăl lui, Partenie, care i-a fost pârcălabului Vasile, tatăl meu, mereu un slujitor pe cinste, după ce el i-a eliberat pe toţi ai lui de la ocna de la Telega. Am crezut întotdeauna că Dofică e un ţigan citit şi învăţat, crescut cu frică de Dumnezeu şi cu drag de cei care i-au fost alături. Am avut încredere în el... Multă încredere... L-am tratat ca pe un frate. Ca pe fratele pe care nu l-am avut niciodată. Şi uite-l acum cum loveşte mişeleşte... Întâi îl înjunghie pe logofăt, apoi mă loveşte şi pe mine. E uşor să înfigi cuţitul când un om e întors cu spatele şi tu mai ai şi nişte găligani cu tine. El nu poate să lovească, nu poate să se apere. E simplu să loveşti o femeie ale cărei mâini şi picioare sunt legate. Altminteri, îţi scoteam eu ochii, pui de drac ce-mi eşti!

     Mult rău făcut de Dofică... Ce mai urmează? Ce se întâmplă mai departe? Ce-mi va face, în final, ţiganul ăsta? Calul de care sunt legată fuge în noapte, ca tras de vârcolaci. Pe haidamacii care l-au ajutat pe Dofică în atentatul de crimă nu-i mai văd. Încerc, mă străduiesc din răsputeri, să rămân în hăul anilor de dinainte de Marea Unire, Cătălina. Doar Cătălina... Să nu mi se imprime alt ton, altă vorbire, alt fel de-a fi. Trebuie să gândesc, să vorbesc, să mă port precum Cătălina, nu precum Catalina. Pentru că nu vreau, de data asta nu mai vreau, să rămân aici, în vremea lui Şerban. Vreau, mai mult ca orice, să mă întorc. Să revin la Cristi al meu.

     Şi nu ştiu ce se mai întâmplă. Văd doar, în vârtejul în care sunt prinsă fără voia mea, că-mi pierd, pe nişte paie ude şi murdare, cunoştinţa. Leşin. Nu mai am vlagă. Şi mă doare în piept ca naiba. Când îmi revin, Dofică nu mai este lângă mine. Sunt singură pe paiele ude şi murdare. Şi-mi jur în gând să-l omor pe nenorocit, când drumurile noastre se vor mai întâlni la un moment dat în viaţă. Şi-a bătut, ca un animal ce este, joc de mine. M-a avut, cu cuţitul şi bătaia. M-a murdărit în puritatea mea. Cum s-ar spune în secolul în care vreau să mă întorc degrabă, m-a violat. Mă scutur de paiele ude şi nu ştiu dacă mai trebuie să trăiesc sau e mai bine să mor.

     Măcar dacă aş şti ceva despre Şerban... Dacă aş afla că e bine. Că trăieşte. De ce mor cei buni? De ce nu-i ia Dumnezeu la El pe nemernici? Probabil pentru că nu vrea să se înconjoare de bestii, ci de suflete curate.

     Apoi, prin nu ştiu ce conjunctură, prin nu ştiu ce mecanism, mă văd acasă, în iatacul din faţa mărului bătrân. M-am întors, tăcută, închistată, neagră de supărare, acasă. Nu suflu nimic, niciun cuvânt despre bestia de Dofică. Îl aştept la cotitură. Ştiu că-l voi avea, mai devreme sau mai târziu, în mână. În faţa mărului pe care m-am tot căţărat ca să mă întâlnesc cu Şerban, plâng, cu sufletul în pumn. De multă vreme plâng. Şi, împotriva oricărei raţiuni, hotărăsc că trebuie să plec de acasă. Întâi, să-l caut cu Lupea pe Şerban. Până la capătul lumii îl caut. Dacă n-a mai fost în locul unde a rămas rănit, când m-am dus după el, când, mai apoi, a trimis taica cercetaşi, înseamnă că s-a târât până undeva, la vreun adăpost, sau că l-a găsit vreun suflet de om şi i-a dat îngrijirile necesare. Înseamnă, şi aşa, şi altminteri, că trăieşte. Iar eu se cuvine neîndois să purced, fie şi prin propriile-mi forţe, la căutarea lui. Apoi, că îl găsesc, că nu-l găsesc, nu mă mai întorc în Ploieşti. Plec la Văcăreşti, aşa cum a vrut Şerban să mă duc. Îl voi îndurera peste poate pe pârcălab, tatăl meu, se va stinge de dorul meu dacă fac asta, dar numai asta pot să fac acum. Numai asta mi-a mai rămas. Nu pot să mai rămân în casa părintească prihănită cum mă găsesc, de Dofică. Nu pot să mai stau în casa în care, prin părinţii lui, stă şi bestia. E cel mai bine să plec. Şi Lupea s-a-ntors din drum, la ordinul măriei sale, care a auzit de atacul mişelesc asupra logofătului, ca să fie lângă mine. Să mă ajute să-l caut.

     Cu câteva boarfe ascunse într-o bocceluţă, mă strecor în crucea nopţii din casă. Am luat, dintre multe-mi rochii de fetiţă răsfăţată, căreia, ca să se acopere lipsa mamei, i se făceau toate poftele, doar rochia albastră. Rochia care l-a făcut pe Şerban să-mi spună, când m-a văzut cu ea, trandafir albastru... Frumosul lui trandafir albastru...

     Umblu lălâie cu Lupea după mine. Aproape că nu mănânc, aproape că nu dorm, aproape că nu vorbesc. Îl căutăm, peste tot, pe Şerban. Întrebăm la tot pasul, în tot locul. Nu e, însă, nicăieri. Nu l-a văzut nimeni, nu-l cunoaşte nimeni. Parcă l-a înghiţit pământul. Parcă... Of, şi simt că clachez. Îmi doresc să se termine toată această preumblare, pentru că nu ştiu cât mai pot şi mai vreau să rămân pe aici. Undeva, în zilele noastre, mă aşteaptă cineva. Am o datorie de onoare faţă de Şerban, trebuie să-l găsesc, trebuie să-l ajut, dar nu intenţionez să rămân aici, în lumea lui, cu el. Am alte planuri. Am alte priorităţi. Am alte idei despre viaţă. Mai ales despre cea în doi. Dar nu pot să plec fără să ştiu că e bine. Atât. Doar atât. Că nu i s-a întâmplat nimic. El va înţelege, pentru că e un om bun şi mă iubeşte, când îi voi spune că trebuie să mă întorc la Cristi. Va înţelege că eu aparţin unei alte lumi. Unui alt bărbat. Că, în timp ce el e doar o himeră, Cristi e palpabil şi mă iubeşte. Numai să-l găsesc pe logofăt. În rest, va fi floare la ureche.

     Dar timpul trece şi eu nu mai prididesc cu căutările. S-au dus, oare când, doi ani. Dinspre Ardeal a venit veste că Mihai, domnitorul unirii, a fost decapitat, după ce şi-a făcut pohta ce-a pohtit. Plâng cu Lupea în mijlocul unei poieni, ca după un om drag, deşi eu, spre deosebire de bătrânul popă răspopit, ştiam că aşa se va întâmpla, că istoria se va scrie, din nou, aşa, şi nu altfel. Ştiam că va fi descăpăţânat şi capul lui, într-un final, va ajunge la Mânăstirea Dealu. Da, Lupea nu ştia, dar eu da. Ştiam. Ştiu, de fapt, pentru timpul în care am adăstat, multe lucruri. E avantajul pe care-l am în faţa celorlalţi. Eu vin din viitorime, am studiat la şcoală despre domnul Mihai, am aflat multe alte lucruri pe care cei din timpul ăsta nu le ştiu. Numai despre Şerban Văcărescu nu ştiu nimic. De nicăieri nu aflu nimic.

     Un olăcar de acasă ne prinde după urmă în fapt de seară. Taica trage să moară în casa noastră din Ploieşti. Să mă grăbesc dacă mai vreau să-l prind în viaţă. Strâng frâiele calului în mână şi fac drum întors către târgul unde am văzut lumina zilei. Tata nu poate să moară fără să mă mai vadă odată. Fără să-mi spună ultimele lui cuvinte, ultimele-i dorinţe. Am fost tot ce-a iubit mai mult în viaţă. Tot ce-a avut mai sfânt. Am fost Dumnezeul lui. Nu pot, n-am dreptul să-l privez de această bucurie. Şi gonesc disperată către Ploieşti. Dar eu eram departe când m-a prins vestea că-i bolnav, din urmă. Şi calul nu e maşină, ca-n timpul în care trăiesc eu de obicei, ca să parcurg o distanţă mare în doar câteva ore, aşa că am făcut aproape trei zile pe drum. L-am mai prins pe taica doar ca să-l sărut de rămas bun, înainte de a pune groparul pământ peste el. Murise, după cum mi-a spus Magdalina şi mătuşa Safta, care stă în aceeaşi casă cu noi, cu gândul la mine şi la viaţa cumplită care mi-a fost dat s-o trăiesc. Murise de inimă rea. De la asta i s-a tras.

     Cât de frumos pornise totul, când Şerban Văcărescu intra, într-o zi de vară din 1599 în viaţa mea. Tata îl apreciase pe logofăt, se bucurase că el, de os domnesc cum se afla, îşi plecase ochii asupra noastră. Şi se bucurase şi mai mult când a văzut că mă iubeşte. Credea, deşi suferea că voi pleca din casa părintească, mult prea curând decât îşi imaginase el, că voi avea cea mai bună soartă din toate câte sunt scrise muritorilor pe pământ. Şi, când colo, totul s-a terminat chiar înainte de a începe, urgia s-a abătut asupră-ne chiar în noaptea nunţii noastre. Şi ce nuntă frumoasă ne făcuse vodă la curtea domnească de la Ploieşti. Şi ce naşi de toată isprava am avut în Stroie Buzescu şi nevasta lui, Sima... Cum de s-au putut întâmpla atâtea nenorociri într-un timp atât de scurt? Şi tata nu ştia tot. Nici cine a fost atacatorul, atunci, în noaptea aceea, nici că el, acelaşi nemernic, aceeaşi bestie, m-a violat. Dacă ar fi ştiut, se sfârşea şi mai demult.

     Privesc mormântul proaspăt închis şi mă gândesc, matură de la un timp, cum mă aflu, ce se va alege de casa noastră. Şi de familie, atâta câtă mai e... De fapt, dacă taica s-a dus, eu nu mai am nimic la Ploieşti. Rudele care stau în casă nu-mi sunt atât de aproape de suflet. Nu mă mai ţine nimic aici. Doar o poliţă mai am de plătit. Şi o voi plăti. Eu, Cătălina, specific, subliniez chiar, Cătălina, nu rămân datoare niciodată. Apoi voi pleca. Întâi să-l găsesc pe Şerban, ca să-mi închei odată socotelile cu era asta, apoi, înapoi la Cristi al meu. Acolo, cu el, cu poliţistul meu plecat la doctorat, e lumea mea. Acolo e rostul meu. Acolo e tot ce-mi doresc să am. El e tot ce-mi doresc.

     Trebuie doar să rezolv problemele astea. Am obligaţia morală s-o fac. Nu se poate să bag capul în nisip, ca struţul, să mă ascund sau să fug. Eu îmi asum responsabilitatea. Eu nu las lucrurile neterminate. Eu fac o treabă, oricare ar fi ea, cu temeinicie. Aşa m-am învăţat, de când am rămas singură pe lume. Trebuie, ăsta e primul punct pe ordinea de zi, să-l găsesc pe Şerban. Dacă am fi în anul 2007, ar fi mai uşor. N-aş mai umbla eu bezmetică să-l caut, aş anunţa poliţia, care l-ar da în urmărire generală, l-ar căuta pe internet, la telefon... Sunt atâtea metode în 2007 de a da de urma unui dispărut. Parcă şi văd poza lui peste tot, lipită pe stâlpi, pe garduri, în staţiile de autobuze. Aş da mai uşor de el, dacă cele două lumi, cele două timpuri pe care le traversez, care se îmbină, ar putea, într-un fel inexplicabil, să se întretaie. Sunt, în timpul în care trăiesc eu, în anul 2007, recte, mai peste tot, camere de luat vederi. Şi l-ar surprinde pe unde se învârteşte, pe unde îi lucesc ochişorii. Da, Şerban avea ochi negri, luminoşi, pătrunzători ca ai lui Cristi. Asta a fost una dintre asemănările dintre cei doi şi m-am gândit la început că poliţistul ar putea fi, într-un fel tainic, chiar logofătul.

     Mă pierd, cum fac mereu, în gânduri şi decantări de situaţie. Am o poliţă de plătit? Perfect, s-o plătesc şi să mă car, cum ar spune Ţeapă, mai repede de aici, căci toată situaţia asta mă deprimă, mă întristează, mă mistuie. Intru, cu şişul de care nu mă mai despart din ziua în care Dofică m-a abandonat pe paiele alea ude, în mână, în camera în care mama lui mi-a spus că doarme. I-am zis Magdalinei că vreau să-mi iau rămas bun de la fiul ei. Şi ea, suflet curat, îmi spune că, într-o zi, Dofică îl va găsi pe ucigaşul lui Şerban şi-l va face să plătească. În mine sufletul frige, sfârâie, de parcă am băgat în piept o căruţă de cărbuni încinşi. Culmea ironiei, cum aş spune eu, Cătălina, în faţa unei astfel de situaţii, în lumea mea. Dar, aşa cum am învăţat să fac în vremea din urmă, tac. Nu-i spun Magdalinei că odrasla ei e...

     Mă apropii de patul în care zace nenorocitul şi-i pun, cu o forţă pe care nu mi-am bănuit-o, mâna în gât. Cred că, în momentele de grea cumpănă, de neputere, intervine Dumnezeu. În mâna slabă pune forţă, peste durere toarnă alean, în ochii plânşi aduce lumină. Numai astfel se explică. Aşa, luat prin surprindere, chiar şi de o femeie neobişnuită cu violenţa ca mine, Dofică nu e decât un iepure speriat. Îmi înfig degetele, la fel de mişeleşte cum a lovit şi el, în gâtul lui şi strâng. Cu ură, cu resentimente – multe – cât să-şi dea duhul ca un pui de găină. Nu ţipă, nu se zbate, nu face niciun drac ca să se apere. Stă cu ochii beliţi la mine şi nu face barem o mişcare, de frică să nu atragă mai mult nenorocirea asupra lui.

     Ăsta e bărbat?! E un vierme. E un fătălău. Şi cum mai făcea pe viteazul, când l-a înjunghiat acum doi ani pe logofăt! Îl ţinea, desigur, căci avea lângă el o gaşcă de nemernici ca el, nu era singur şi prost, ca acum. Îi strâng jugulara, da. Să-şi dea duhul. Să-i iasă sufletul murdar din piept. Dar, brusc, simt nevoia să-i văd maţele ieşite din burtă şi mă bate gândul să înfig în pieptul lui de ţigan nemernic cuţitul. Aşa cum l-a înfipt el în Şerban. Cu sete. Cu patos. Dacă un om se poartă bine cu tine, te porţi şi tu, dar dacă ai de-a face cu nemernicii, te porţi precum nemernicii. E o lecţie pe care ţi-o dă viaţa, în 1601 şi în 2007, deopotrivă. O înveţi sau mori, încercând să întorci veşnic obrazul, ca Iisus. Ceilalţi te iau de prost, dacă faci asta.

     Doamne, eu cu mâna mea îi dăruisem ţiganului cuţitul ăla cu mâner aurit, cu care a lovit, eu cu mâna mea... Eu, indirect, îl omorâsem – sunt prăpăstioasă, ştiu şi voi pune frână, căci poate îl găsesc încă în viaţă - pe Şerban. Eu adusesem nenorocirea în viaţa şi în casa mea. Ridic deasupra lui Dofică pumnalul. Dacă dau cu sete, cu obidă, cu nesaţ, îi iau, aşa cum stă de lemn tănase, fără să facă niciun gest, nicio mişcare, maul dintr-o dată. Îl las fără grai. Îl pupă, cum zicea Cristi, când cu Dan – alt nemernic! – mă-sa rece... Dar mă-sa e Magdalina şi ea nu e vinovată de faptele odraslei. Ea nu l-a învăţat aşa. Ea, aşa ţigancă proastă cum a fost, şi-a cunoscut lungul nasului şi aşa şi-a învăţat şi copiii să fie. De ea îmi e milă. N-aş vrea s-o văd cum suferă. Nu pot s-o înlăcrimez pentru toată viaţa, dacă îi ucid acum, doar cu o lovitură de cuţit, odorul.

     Ce simplu ar fi să lovesc! Şi ce sentiment aparte te încearcă în clipa în care îl ţii pe unul, chiar dacă e un laş nenorocit, în vizorul pumnalului tău... N-am încercat niciodată ipostaza asta şi sper, ferească Dumnezeu din ceruri, să n-o mai încerc vreodată. Dar acum, dacă tot m-am întors în timp, măcar să fac ordine în istorie cum ar trebui. Să-l pun pe făraş pe nenorocit. Să mai plătească, dacă tot se poate, şi bestiile. Agit şişul şi chiar vreau să-l lovesc, în plin, pe Dofică. Pe mine m-a nenorocit, pe Şerban la fel. Şi uite-l cum scapă şi după doi ani nepedepsit...

     Atunci, când cu nenorocirea, zicea că mă iubeşte. Că e gelos pe logofătul venit din alte colţuri de ţară pe la noi. Ar fi avut, chiar dacă nu sunt de acord cu aşa ceva, o logică: omul mai face şi prostii când iubeşte. Dar Dofică nu mă iubea. Era doar obsedat de mine, era doar lovit de faptul că nu pusesem ochii pe el, ci pe Şerban. Era doar... Ce mai contează?... Aşa cum îl ţin pe nenorocit în bătaia cuţitului, îmi e uşor, atât de uşor, să lovesc. De ce dracu’ nu au fost legi şi pe vremea lui Mihai Viteazul, că nu mai scăpa nemernicul fără mulţi ani de pârnaie... Cum ar zice Cristi, trebuie băgat la viol, tentativă de omor şi o mai fi ceva în tot comportamentul lui de bestie cu chip de om. Trebuia să vină regele Carol I în România, ca să avem şi noi o constituţie... Cu o constituţie, nu mai era nevoie să-mi murdăresc eu mâinile cu sânge.

     Ezit cu şişul între degete. Nici Cristi n-ar face-o. N-a făcut-o nici când fostul meu soţ m-a nenorocit, m-a determinat, prin violenţă, să pierd copilul. Copilul nostru, apărut dintr-o dragoste cât cerul de mare. Merită să mă încarc eu cu păcatele dobitocului? Mai bine îl las în plata Domnului. Să-şi poarte el singur crucea. Aşa cum şi-a făcut-o, piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, în viaţa lui mizerabilă. Descleştez mâna din gâtul lui şi îl privesc cu ură. Sau cu milă. Nu mai ştiu... N-are decât să facă ce vrea Dofică. Probabil că nu ne vom mai întâlni niciodată. Să-l ierte – sau să nu-l ierte – Dumnezeu. Eu, oricum, voi pleca imediat. N-am ce să mai fac aici.

     În goana calului, fac un ocol pe malul Prahovei şi pe al Teleajenului. Ce de amintiri mai am de pe aici, de prin locurile astea, din vremurile frumoase ale existenţei mele. Ce copilă fără griji eram. Nimic, absolut nimic din vâltoarea lumii nu mă atingea. Băteam, mai ceva ca băieţii, coclaurile astea şi nu-mi păsa de toate mizeriile lumii în care trăiam. Eram o fată răsfăţată şi naivă. Credeam cu tărie în oameni. Eram cum nu mai sunt azi. Acum voi pleca şi nu mă voi mai întoarce. Aşa cum nici Mihai Viteazul nu se va mai întoarce niciodată la curtea lui domnească de la Ploieşti. Aşa cum nici tata nu se va mai întoarce acasă la noi şi în târgul al cărui pârcălab a fost. Aşa cum, probabil, nici Şerban nu se va mai întoarce niciodată prin locurile astea, ca să mă caute. Alt motiv, nu văd să aibă, ca să ajungă pe aici, dacă nici domnul Mihai nu mai e.

     Cum s-au mai încurcat lucrurile! Cum s-a pierdut tot! Cum s-a năruit toată viaţa noastră! Ca şi cum nici n-ar fi fost... Rămâi cu bine, Ploieştiule! Rămâi cu bine... Cine ştie, poate într-o altă viaţă mă voi întoarce la tine. Poate într-o zi voi uita durerea de acum şi voi veni la tine iar, ca la locul cel mai sfânt din lume pentru mine. Ca într-un templu voi intra poate pe porţile tale. Te-am iubit. Mi-ai fost drag. Şi, dacă aş mai avea pentru ce să rămân, aş rămâne. Dar nu mai am nimic. Viaţa mi-a luat tot. Mi-a furat absolut tot. Ce să mai fac aici? Mă aşteaptă Lupea să reluăm căutările. Mort sau viu, dar trebuie să-l găsim pe logofătul Şerban Văcărescu. Nu de alta, dar eu trebuie să plec la Bruxelles, trebuie să mă mărit, trebuie să mă întorc la Cristi. Nu mai sunt învăţată să umblu brambura. Şi nici el nu e învăţat să lipsesc aşa de acasă, de lângă el. Dacă nu-l găsesc mai repede pe Şerban, Cristi se va îngrijora de lipsa mea. Mereu îşi face griji pentru mine. Mereu se gândeşte la mine. Cât pot să abuzez şi eu de faptul că el e aşa de bun şi iubitor şi să hălăduiesc prin istorie? Trebuie să mă întorc.

     Dar mai trec doi ani şi eu sunt tot pe drumuri. Am obosit. Nu mai pot. Nu mai rezist mult. Sunt sfârşită de atâta umblat. Mai ales că umblu fără noimă. Degeaba am cheltuit până la ultimul bănuţ ca să aflu ceva despre Şerban, degeaba am vânturat zările şi am bătut drumurile, degeaba am întrebat şi la căruţa cu oale: parcă l-a înghiţit pământul pe Şerban. Da, se poate să fie şi aşa, dar unde a dispărut? Unde l-a înghiţit? E un om, totuşi, nu un ac. L-am căutat la locul atacului, imediat ce mi-am revenit din viol. Nu mai era decât un lac de sânge acolo. Şi roşul sângelui se confunda cu roşul ierbii de toamnă. Doar atât. Şerban nu era. Unde s-a dus? Cine l-a luat? Unde e? Şi de ce, dacă şi-a revenit, nu apare acasă, la Văcăreşti, nu-l caută pe Lupea, nu mă caută pe mine? Atât decât doresc să ştiu, ca să pot să plec liniştită. E viu sau e mort. Aşa voi şti ce am de făcut: îi urez toate cele bune în viaţă sau îi fac cele după datină, ca părinţilor mei. Numai să ştiu...

     Într-o zi, disperarea ne poartă paşii la ocna de la Telega. Ştiu că acolo taie la sare o mulţime de lume. Mulţi bărbaţi, care nu sunt neapărat ţigani, au ajuns, prin diferite conjuncturi, să-şi macine viaţa aici. La tăiat de sare... Pândesc cu Lupea în apropiere de ocnă. Sper să-l zăresc, în sfârşit, pe Şerban. Dar sunt sute de oameni aici. Şi eu nu sunt decât o biată femeie. Trebuie să recurg la un vicleşug, altminteri nu am de unde să aflu dacă e la ocnă. Şi iar vin şi zic: ce bine ar fi fost să fie în timpul ăsta ca în timpul meu. Aveam alte pârghii de care să mă folosesc ca să aflu. Era suficient să iau legătura cu presa. Făceau ziariştii din asta, în doi timpi şi trei mişcări, un subiect de prima pagină, anunţau cazul ca pe o bombă şi îl găseam mintenaş pe logofăt. Ieşea dosarul lui imediat la iveală. Căci în puşcăriile din zilele în care trăiesc eu se ţin evidenţe computerizate, există fişe, sunt înscrisuri. Altă gâscă în altă traistă... Dar sunt în 1604 şi nici ziarele şi televiziunile nu s-au inventat, cum nu s-a inventat nici constituţia. Şi eu sunt singură. Şi nu ştiu ce să fac.

     Mă consult cu Lupea şi hotărâm că el trebuie să intre în ocnă şi eu să aştept afară. Dacă Şerban e înăuntru, Lupea îl va aduce, fie şi în dinţi. Timpul curge mai ceva ca apele învolburate ale Prahovei mele dragi. Şi eu mă arunc în vâltoarea timpului, pentru că mă grăbesc. Mă goneşte din spate necesitatea să mă întorc la Cristi. Am imperioasă nevoie să fiu cu el. M-am săturat de praful drumului, şi de transpiraţia care îmi intră în toţi porii mereu, şi de hainele pe care nu le mai agreez. Vreau acasă la mine, vreau la iubitul meu, vreau la Cristi. Şi nu am timp să zăbovesc inutil în ocnă. Abia aştept să fac o baie bună şi să mă schimb de ţoalele murdare şi puiul meu să mă ţină, cum ştie numai el, în braţe.

     Cert este că, într-o seară, când mă gândeam la toate cele de mai sus, Lupea s-a oprit în marginea ocnei, unde aşteptam un semn, cu un bărbat. E slab, pipernicit, pierdut, prin pielea schingiuită de vârful biciului şi plină de cicatrici îi ies oasele. Trupul îi este tot o rană şi privirea neagră, atât de frumoasă înainte, rătăcită acum... Chipul îi e desfigurat de durere şi de soartă, nimic, nimic nu mai seamănă cu ce era odinioară, dar într-o secundă înţeleg: este chiar logofătul... Ce munte de bărbat fusese şi ce epavă e acum... Mi se strânge inima. Îmi fuge pământul de sub picioare şi sângele nu-mi mai pulsează în vene. Şerban Văcărescu... Nu înţeleg. Ce-a fost? Ce s-a întâmplat cu el? Dar nici el nu ştie, nu poate să-mi explice. Se uită la mine cu privire tâmpă şi nu mă recunoaşte. Nu are nicio reacţie, nici când mi se umplu ochii de lacrimi, nici când îi prind mâinile într-ale mele, nici când, îndurerată peste poate, încerc să-i sărut obrajii îmbătrâniţi de urgiile vieţii. Doamne, unde e Şerban Văcrescu pe care-l ştiam eu? Doamne, ce i-ai făcut omului ăstuia, de ce l-ai transformat în legumă, de ce l-ai distrus? Ce ţi-a făcut? Cu ce ţi-a greşit? Cum te joci uneori cu destinele şi nu-ţi pasă... Ori, poate Tu crezi că e e justă mânia Ta şi acţionezi în consecinţă.

     Bietul logofăt... Biată umbră a unui bărbat falnic şi puternic. Vreau să ştiu ce-a fost. Numai el ar putea să mă lumineze. Dar după cum îmi spune Lupea, nu-şi aminteşte nimic. Nu ştie cine e, de unde vine, ce-a făcut în viaţa lui. Şi nici nu articulează măcar un singur cuvânt, ca să te poţi înţelege cu el. Şi-a pierdut memoria, şi-a pierdut graiul, şi-a pierdut tot. Nu mai are, ca şi mine, nimic. Măcar dacă m-ar recunoaşte, dacă ar înţelege că-i spun că sunt nevasta lui şi că trebuia să mă ducă la Văcăreşti la mama lui, că... Îmi vine să-i spun că-l iubesc, că l-am iubit, dar mi se strânge inima şi mai tare, ghem se face. Şi mă doare. L-am iubit când am fost rândul trecut în era lui. Acum... Acum, în secolul al douăzeci şi unulea, în care sunt contemporană cu Cristi, îl iubesc pe Cristi.

     Dar bărbatul din faţa mea are, mai presus de orice, nevoie de ajutor. E pierdut, nu mai ştie calea, nu înţelege nici pe ce lume trăieşte. E neajutorat. E mai rău ca un copil care deschide ochii către viaţă. Nu încetez să mă înfior, să mă cutremur de-a binelea. Viaţa e o cruntă deşertăciune. O imensă durere. Un şir nesfârşit de nenorociri. Fir-ar să fie, un butoi plin cu rahat. Ca o iluzie, doar deasupra e o dâră de miere. Sunt prea mâhnită. Sunt prea răvăşită. Sunt prea îndurerată. Cum a ajuns Şerban la Telega, să taie ca ţiganii, la sare? Cine i-a îngrijit rănile-i multe, cine l-a pus pe picioare, după atentatul criminal produs de Dofică? Şi care a fost cursul vieţii sale între timp, de atunci, de la nenorocire şi până acum? Cum s-au perindat întâmplările peste el? Cum de s-a aşternut în halul ăsta nenorocirea peste el? Ce a fost, Doamne?... Nici nu mai judecă, nici nu mai gândeşte, nici nu mai vorbeşte. Ce mi s-a întâmplat mie, violul şi moartea tatei, e floare la ureche pe lângă ce-a păţit Şerban.

     Mă uit la el şi nu pot, deşi îmi spun că trebuie, să mă liniştesc. Durerea îmi depăşeşte cu mult voinţa şi puterea de înţelegere. În faţa mea nu mai stă un bărbat. În faţa mea e doar un biet amărât. Dacă îl găseam pe Şerban cel de odinioară, îl priveam în ochi şi-i spuneam că trebuie să plec înapoi, în timpul meu, în viaţa mea, la Cristi al meu. Acolo, peste 400 de ani e locul meu, alături de poliţistul cu care urmează să mă căsătoresc. Acolo sau aici, cine mai ştie, exist eu. Şi Şerban, deştept şi sclipitor cum era, ar fi înţeles. Mă iubea suficient de mult ca să se gândească la fericirea mea şi să nu mă ţină captivă în timpul lui. Dar eu, după atâţia ani de căutări, după atâtea lacrimi şi după atâta durere, găsesc acum o epavă. Cum să las de izbelişte un astfel de amărât? Cum să-l las iar singur, în ghearele unei sorţi necruţătoare? Cum să-i întorc spatele şi să plec?

     Mă arde în piept, când luăm, noi doi şi Lupea drumul către Văcăreşti. Când îşi vede feciorul, mama lui Şerban se prăbuşeşte fără suflare. Şi lui nu-i tresare nici măcar un muşchi. Nu înţelege. Şi nu-i pasă. Aşa cum nu realizează nici faptul că viaţa lui s-a schimbat. Acum stă într-o casă de oameni, toate slugile de la conac sunt la picioarele lui, gata să-i îndeplinească, dacă ar da, toate ordinele. Nu mai taie la sare la ocnă, dar nu vede, nu simte, nu-şi dă seama de schimbare, de diferenţă. El e doar o legumă. Nu mai are nici măcar, ca toţi oamenii, darul vorbirii. Şi ce frumos vorbea înainte... Ce cuvinte meşteşugite folosea de fiecare dată. Of, şi câte ştia... Câte lucruri îmi povestea în plimbările noastre de prin pădure şi de pe malul apei, şi de la schitul de maici şi din livezile mărginaşe Ploieştiului...

     Of, nu ştiu cât o mai duc aşa. Mă chinuie deznădejdea, mă doare sufletul... Nu mai pot. Degeaba încerc să vorbesc cu el, degeaba am chemat doctorii mari de la Bucureşti şi de la Târgovişte ca să-l consulte, degeaba îl împrejmuieşte toată lumea cu dragoste, degeaba stau în biserica familiei şi mă rog în genunchi la toate icoanele, ca să-şi revină. Şerban nu-şi revine. Şerban nu înţelege. Şerban nu ştie. Şerban nu trăieşte. El e rupt, şi continuă să fie aşa, de viaţă. El nu mai e om. Nimic şi nimeni nu pare să poată să-l ajute. Măcar dacă ar spune un cuvânt. Unul singur... Măcar dacă ar face distincţie între patul curat în care doarme acum şi ocna de la Telega. Măcar dacă...

     Of, ce blestem s-a abătut asupra noastră? Cine ne-a afurisit în halul ăsta? Pe cine am deranjat într-atâta, încât ne-a pus la acatist aşa de crunt? Suntem doar, eu şi Şerban, doi oameni amărâţi. Doi oameni terminaţi. Doi oameni pierduţi. Nu mai avem niciun viitor. Nu mai avem niciun rost. Probabil că nu mai avem nici trecut. Suntem secaţi şi secătuiţi. Pentru noi, deşi nu am fost mai păcătoşi ca alţii, deşi nu am greşit mai mult ca alţii, nu mai există Dumnezeu. Ne-a uitat. Ne-a întors spatele. Ne-a abandonat.

     Într-o seară, m-am prăbuşit din nou în faţa icoanelor din capelă. Lacrimi mari, ca boabele de rouă, îmi curg pe obraji. Sunt disperată. Nu mai ştiu cât timp a trecut. Şi nici nu ştiu dacă timpul pe care îl trăiesc cu Şerban e la fel ca timpul în care trăiesc cu Cristi. Dacă sunt aceleaşi coordonate, dacă au trecut anii, unul după altul, mulţi, de nu le mai ştiu numărul, sunt o femeie iremediabil pierdută. Înseamnă că Cristi a plecat fără mine la Bruxelles, înseamnă că acum e deja însurat cu alta şi are copii, înseamnă că am ratat şansa de a fi fericită. Înseamnă că...

     Mi-e milă de Şerban. Îmi pasă de el. Mă doare durerea lui, chiar dacă el nici nu realizează că e îndurerat. Dar, în mileniul al treilea, în care trăiam până nu demult, am început şi eu să-mi fac un rost. Să-mi ţes o viaţă. Să fur, lângă bărbatul iubit, mai multe momente de fericire. Să smulg doar pentru mine iubirea. Şi uite pe unde hoinăresc... Mi-e dor de Cristi. Mi-e dor de alinturile şi mângâierile lui, mi-e dor de vorbele lui calde, mi-e dor de trupul lui fierbinte, mi-e dor să mă iubească nebuneşte, fie chiar şi în zăpadă... Va trebui să plec la rostul meu. În noaptea asta mă voi strecura pe lângă zidurile conacului de la Văcăreşti şi voi pleca la Cristian Popa. Îl voi găsi oriunde se va afla şi de oriunde va fi îl voi smulge şi-l voi aduce iar în braţele mele. Am stat prea mult prea departe de el. Am stat prea mult fără dragostea lui. Voi pleca, da... Aici am făcut tot ce se putea face. Nu mai ştiu ce să fac. Nu mai am nicio idee de cum să-l ajut pe omul ăsta. Nici măcar, dacă voi pleca, Şerban nu-mi va observa lipsa. Dar Cristi se topeşte de dorul meu. După cum îl cunosc, deja nu mai respiră fără mine. Nici eu nu mai am aer cum trebuie fără el. El este eu, el este în mine, el este tot.

     Da, categoric în noaptea asta voi pleca. O voi şterge englezeşte până la poliţistul meu drag. Mi se deschid deja braţele ca să-l primesc între ele. Şi ştiu că şi el mă aşteaptă la fel. Cristi al meu mă iubeşte. Nu-mi spune el mereu că ne cunoaştem şi ne iubim de la Adam şi Eva? E timpul să ne continuăm iubirea. E timpul să mă întorc la viaţa mea. La el... Nenorocită muiere şi eu... Stau în biserică, în faţa icoanelor şi, în loc să mă rog pentru Şerban, ca să-şi revină, păcătuiesc gândindu-mă, ca la lumina din noaptea de Paşti, la Cristi. Afurisită naţie de femeie... Nu mai scap de focul Gheenei. Nu mai mă salvează nici armata salvării.

     Reveriile-mi de la ceas de seară sunt spulberate de un ţipăt nebun. Nu ştiu ce se întâmplă, dar un ghimpe mi se strecoară hoţeşte în inimă. Şi fug către conac ca să aflu ce este. În iatacul nostru lumea se înghesuie din toate colţurile şi plânge ca la priveghi. Atunci îl zăresc pe Şerban căzut la pământ, cu un cuţit cu lamă aurită în piept. Cunosc şişul ăsta. Eu l-am cumpărat din târg de la Târgşor, într-o miercuri, când mă preumblam pe acolo. Fug către Şerban disperată, sfârşită, pierdută şi mă rog să nu fie deja mort. Să mai trăiască. Să-l treacă şi de data asta ceasul rău. Dar logofătul este deja plecat la cele sfinte. Nu mai respiră. Nu mai e viu. Nu mai...

     Iisuse, numai eu sunt de vină pentru suferinţele omului ăstuia. Eu am cumpărat stiletul şi i l-am dăruit lui Dofică, eu m-am afişat cu Şerban prin târgul Ploieştilor, stârnind gelozia şi pasiunea bolnavă a ţiganului, eu l-am băgat în asta, eu nu i-am împlântat, când am avut ocazia, cuţitul în piept nemernicului, ca să moară un câine nenorocit pentru totdeauna. Dacă aveam sânge în instalaţie şi nu eram doar o muiere mânată de sentimente, dacă aş fi putut să lovesc, acum Şerban, aşa neajutorat cum era el, aşa fără cunoştinţă şi fără puterea de a vorbi, trăia încă. Dar eu, deşi am fost atât de aproape, nu am putut să bag tăişul în pieptul lui Dofică. Şi uite că el a avut tupeul jegos să vină la Văcăreşti ca să-şi continue răzbunarea. Nici nu mai contează cum a intrat, cum a trecut de străji, cum i-a păcălit pe toţi şi cum l-a ucis pe bietul logofăt. Şerban Văcărescu... Sper că nu s-a chinuit. Sper că n-a suferit. Sper că, în ultima lui clipă, nu m-a blestemat pentru tot răul pe care i l-am adus. Pentru sfârşitul crunt şi...

     Doamne, Doamne... Dar partea mea de vină nu e doar cum şi cât am arătat deja. Este încă şi mai mare de atât. Chiar în clipele în care Şerban probabil că primea pumnalul în piept, eu, deşi în capelă, unde orice om normal are gânduri curate, unde stă cu fruntea plecată la icoane şi cere îngăduinţă şi sănătate de la Dumnezeu, eu, nemernica, mă gândeam la alt bărbat. Doream alt bărbat. Voiam să fiu cu alt bărbat. Plănuiam să fug în noaptea asta la alt bărbat. Eu sunt de vină. Eu sunt singura vinovată. Eu port cu mine anatema. Eu l-am ucis pe Şerban. Eu, nu Dofică. El a fost doar mâna care a lovit, autorul moral sunt eu. Eu am iscat toate nenorocirile. Eu am stârnit tot noianul acesta de tragedii. Eu trebuie să plătesc. Eu trebuie să fiu trasă la răspundere. Eu sunt nenorocita... Mai mult decât Dofică. Sentimentul de vinovăţie mă apasă ca un bloc de piatră căzut peste mine. M-a prins sub greutatea lui, mă copleşeşte, e gata să mă zdrobească, să-mi ia maul. Am distrus un om, l-am omorât. Ca să nu mai vorbesc şi despre tata. Mă rezum doar la Şerban acum. L-am aruncat, din prea multă prostie sau mai ştiu eu din ce, în ghearele morţii. Eu sunt adevăratul făptaş. Eu l-am ucis.

     Doamne, cum să trăiesc cu povara asta? Cum să merg mai departe? Cum să mai pot vedea răsăritul soarelui ca până acum, când am pe cuget o crimă? Cum să mai privesc oamenii în ochi? Cum să mai zâmbesc, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat? Cum să mai dorm liniştită pe perna mea? Cum să mai mă uit la Cristi, la persoana cea mai importantă din viaţa mea? Cum să mai fiu fericită lângă el, când am omorât un om? Mai merit să fiu vreodată fericită? Mai pot să fiu vreodată liniştită?

     Mă zbucium de plâns lângă trupul inert şi-mi înmoi, fără să vreau, degetele în sângele vajnicului logofăt de altă dată. Şi sar ca băgată în priză, cu mâna udă. Nu suport sângele, nu pot să-l văd, nu pot să-l miros. Îmi vine rău. Leşin. Mă prăbuşesc. Şi-n aceeaşi clipă ţâşnesc, pe neaşteptate, din lumea lui Şerban în cea a lui Cristi. Din trecut în prezent şi din nefericire în... Nu, nu pot să mai vorbesc despre fericire acum. Nu mai am dreptul. Nu mi se mai cuvine aceasta. E un haos total în mine. E o nelinişte acerbă. E o tulburare pe care nici măcar n-o pot explica în cuvinte.

     Sar din pat, ca şi cum mă aleargă un taur furios. Îmi arde faţa şi cred că sunt roşie ca para focului. Frige, ca la incendiu, şi sufletul din mine. Mi-e capul încins şi, am senzaţia că din clipă în clipă e gata să explodeze. Am, cu siguranţă, ochii tulburi şi ieşiţi din orbite, căci lângă mine, Cristi se sperie când mă vede. Calc pe parchet ca şi cum sunt beată sau drogată – două stări pe care nu le-am încercat niciodată, dar despre care am citit, am aflat de la alţii şi cu siguranţă aşa se manifestă, ca la mine acum.

     Şi, constat aruncând o privire pe ceas, că a trecut doar ceva peste o jumătate de oră, de când am adormit în simfonia cuvintelor lui Cristi. Suntem tot pe 7 ianuarie, de ziua Sfântului Ion. Ce ciudat... Am avut impresia că am bântuit cu Şerban şi după Şerban ani în şir. Mulţi ani…

     ─ Ce e, iubire? Ce s-a întâmplat? Ţi-e rău? Ţi-e şi mai rău?

     Îl privesc buimacă pe bărbatul care îmi vorbeşte astfel. Nu ştie că am ucis un om, că am distrus un suflet, că am curmat un destin, altminteri nu mi-ar mai vorbi aşa. Cum să-i spun că am omorât pe cineva? Nu pot şi nu trebuie ca eu să mă lăfăi în sentimente, în fericire şi Şerban, din vina mea, să putrezească, să fie îngropat la doi metri sub pământ. De aia nu apare mai nicăieri că logofătul Şerban Văcărescu a trăit, a făcut acte de vitejie, a luptat lângă Mihai Viteazul, a lăsat ceva în urmă. De aia doar văduva lui îşi permite peste ani, peste mulţi ani, să vândă şi să cumpere terenuri la Văcăreşti. De aia...

     ─ Puiule, ce este? Mă sperii...

     ─ Să nu pui mâna pe mine, ţip cu aceiaşi ochi tulburi, când Cristi vrea să mă ia în braţe. Să nu mă atingi! Să nu te apropii...

     ─ Spune-mi, te rog, ce este. Spune-mi ce s-a întâmplat. Vorbeşte cu mine, iubito, spune-mi mie ce este. Spune-mi, ca să pot să te ajut...

     ─ Vreau să pleci. Vreau să pleci şi să nu mai vii niciodată. Să uiţi adresa asta şi pe mine. Şi să pleci! Chiar acum să pleci!

     Mă priveşte năuc:

     ─ Tu ai febră? Am zis eu că trebuia să mergem la urgenţe, ca să vedem despre ce este vorba. Ia să vadă tati, are fata temperatură?

     Îi îndepărtez hotărâtă mâna şi ţip cât mă ţin plămânii:

     ─ Ţi-am spus să nu mă atingi. Ţi-am spus să-ţi ţii mâinile acasă. Şi ţi-am mai spus să pleci din casa mea chiar acum. Ia şi ăsta cu tine şi du-te învârtindu-te!

     Priveşte fără să înţeleagă cum scot inelul de pe deget, inelul de logodnă, şi i-l arunc în ochi. Nu-l prinde, nu a intenţionat nicio clipă să facă asta şi inelul cade cu zgomot pe parchet. Se învârteşte o vreme, ca un titirez, apoi se opreşte pe lângă pat. El nu se apleacă să-l ridice de pe jos, dar nici eu nu o fac. Şi inelul zace stingher pe jos multă vreme...

     ─ Îmi spui şi mie ce înseamnă asta?

     ─ Ţi-am spus să pleci. Acum!.. Şi nu am de ce să-ţi dau vreo explicaţie pentru ceea ce spun şi ce fac. În casa mea, fac şi spun ce vreau.

     ─ Serios, nu ai să-mi dai nicio explicaţie? Parcă trebuia să fii nevasta mea şi, în virtutea acestui fapt, eu mă gândesc că se cuvine să-mi spui despre ce este vorba.

     ─ Nevasta ta?! O greşeală, a fost o regretabilă greşeală, dacă am spus asta. Dacă te-am făcut să înţelegi asta. O prostie a fost. Nu voi fi niciodată nevasta ta! Auzi, niciodată!

     ─ Iubire, ştiu că s-a întâmplat ceva. Ştiu că nu vorbeşti serios. Dar vorbeşte cu mine. Spune-mi ce este. Împreună ştim mai bine ce avem de făcut.

     ─ Deciziile mi le iau singură. Să termini cu prostiile. Nu-mi pasă cine eşti şi ce vrei. Te rog doar să te cari din casa mea. Şi să nu mai calci în viaţa ta pe aici.

     ─ Ok. Văd că ai o criză. Dacă asta te linişteşte, bine, voi pleca. Te las singură. Să nu uiţi, însă, că mâine dimineaţă avem programare la analize.

     ─ Băiatule, tu eşti prost sau te faci? Nu vorbesc pe înţelesul tău? Eu nu voi fi niciodată nevasta ta. Aşa că, nu avem ce analize să facem. Pleacă, s-a terminat...

     ─ Cum adică s-a terminat? Aşa, pur şi simplu? Că vrei tu? Aştept să-mi explici.

     ─ Nu e nimic de explicat. M-am folosit de tine, prost cum ai fost, ca să pot să merg mai departe în viaţă. Ca să scap de Dan, ca să mă plimb, ca să... Stai aşa. Stai un pic.

     Mă îndrept, nebună de-a binelea cum sunt, către dulapul din dormitor, unde sunt puşi de când s-a terminat divorţul, banii de la fostul meu soţ. I-am considerat mereu prea murdari ca să mă ating de ei, ca să le dau vreo utilitate, dar acum e momentul lor, trebuie să-i bag în scenă. Scot plicul şi îl arunc cu totul peste Cristi:

     ─ Pleacă, pleacă aşa cum îţi spun. Şi ia şi ăştia cu tine.

     ─ Ce-i ăsta? Ce-i aici?

     ─ Bani, poliţistule, bani sunt. Să-ţi scoţi cheltuielile pe care le-ai făcut cu mine. La mare, în oraş, la... Unde le-ai mai făcut... Ia banii şi cară-te!

     ─ Tu ai înnebunit de tot! Ce dracu’ ai? Poţi să-mi spui ce este?

     ─ Chiar nu înţelegi, fraiere? Mi-am bătut joc de tine. Am văzut că ţine. N-am simţit nimic pentru tine, niciodată. Cum vrei să mă mărit cu tine, fără asta? A fost doar o relaţie pur carnală. Nimic însemnat. Pleacă şi uită-mă pentru totdeauna!

     ─ Ei, bine, chiar asta voi face! Mă voi duce dracului, în legea mea. Aveau dreptate ăia care spuneau că dacă eşti bun cu o femeie, eşti prost. Al dracu’ trebuie să fii cu ea! Nenorocit... Dur... Bestie... S-o pui la respect. Să joace pe sârmă. Să nu sufle în faţa ta. Să nu zică nici pâs. Atunci te apreciază, atunci nu-ţi face de-astea. Biet prost îndrăgostit! Biet fraier jenibil! Aşa-mi trebuie! 

     În faţa uşii de la intrare zăboveşte un moment:

     ─ Mai poţi să mă opreşti, Cătălina. Acum, în clipa asta, mai poţi să înfigi mâna în mine şi să mă opreşti. E suficient să-mi zici doar o vorbă şi trec peste asta.

     ─ O vorbă? Du-te dracului! Sunt două... Nu te mai vreau în viaţa mea. S-a terminat mascarada. Cacialmaua a ajuns la final. Dar nu te chem la rampă pentru rolul tău. Te-ai descurcat bine, dar n-am chef de bis. Şi ia-ţi şi nenorociţii de bani, ca să-ţi amorsezi cheltuielile. Ieşi pe profit, n-ai grijă. Ai făcut o investiţie bună. Mai pui şi ceva deoparte.

     ─ Dacă mai vorbeşti odată despre bani, îmi pierd absolut orice urmă de bun simţ şi nu bag mâna în foc că mai ştiu cum reacţionez. Chiar prost cum zici că sunt, prin mine curge sânge fierbinte şi năvalnic, nu apă plată şi pe cuvânt că nu ştiu ce sunt în stare să fac.

     ─ Să îndrăzneşti să faci ceva, orice-ţi trece prin cap, în casa ta, la poliţie, cu infractorii, nu cu mine, nu acasă la mine. Cară-te odată! Că nu mai pot să-ţi suport prezenţa. Nu mai pot să te văd!

     ─ Fii atentă, Cătălina, că dacă ies pe uşa asta, dacă apuc să ies, am ieşit definitiv, absolut definitiv, din viaţa ta. Nu mai există cale de întoarcere, pentru că am şi eu mândria mea. Se termină tot, pentru totdeauna. Nu mai exist pentru tine, dar nici tu nu mai exişti pentru mine. Dacă tu eşti în stare să strici tot ce a fost între noi, tot ce avem, tot ce-am construit împreună, atunci mă laşi să plec. Dacă nu-ţi pasă de nimic din ce am trăit, din ce putem să mai trăim, continui să te porţi la fel. Dar dacă ţii un pic la toate astea, dacă apreciezi fie şi cât negru sub unghie relaţia şi trăirile noastre, dacă m-ai iubit fie şi un piculeţ, mă opreşti. Mingea e în terenul tău. Lângă tine. La piciorul tău. Şi nu trebuie să-ţi mai repet că dacă plec, s-a terminat totul, totul, Cătălina, pentru totdeauna.

     ─ Dar pleacă dracului odată! Ce tot mă ameninţi şi mă freci la melodie? Ţi-am spus că tot ce-mi doresc acum e să scap de tine. Hai, cărelul! Căci altminteri chem vecinii.

     ─ Ok. Perfect. Nu-i nevoie să chemi pe nimeni. Am înţeles. Iubire cu forţa se cheamă viol. Şi eu n-am ajuns chiar atât de nebun şi de disperat. Dacă tu aşa vrei, aşa va fi. Nu te voi mai deranja niciodată. Şi, da, te voi uita. Lumea e plină de femei. Şi să mă uiţi şi tu...

     Iese. Uşa se închide cu zgomot în urma lui. Mă lipesc de ea, fără pic de putere. Am ochii ieşiţi din orbite, inima friptă în piept, picioarele moi, ca la paralitici. Pentru prima dată în viaţa mea sunt împietrită cu adevărat. Nici măcar, aşa cum se întâmpla adesea, nu-mi vine să plâng. Nicio lacrimă, una singură, deşi sunt mai îndurerată şi mai pierdută ca oricând, nu bate în poarta ochilor. Nu izvorăşte din lacurile fără fund şi nu se anină de geană, ca de obicei. Nu mai pot să plâng. Şi mă gândesc că, de acum încolo, chiar sunt pierdută. Nu mai e nimic de făcut cu mine. „Ferice de cei ce plâng, că ei vor fi mângâiaţi”. Dar pentru mine nu mai e valabilă nici această învăţătură fundamentală a lui Iisus. Eu nu mai pot să vărs o lacrimă... Şi cum să mai pot să plâng, dacă mi-am smuls sufletul din mine, când i-am vorbit aşa singurului bărbat pe care... La care... De care...

     Of, nu ştiu ce-am să mă fac. Nu ştiu dacă am să mai pot să trăiesc. Probabil, ca şi Şerban, voi muri. În clipa asta nu am distrus doar un bărbat care m-a iubit. I-am nenorocit pe amândoi. Cum de mă mai rabdă pământul? Cu ultimele puteri cu care mai pot să raţionez, apuc să rostesc în gând: „Doamne, să ai grijă de el. În noaptea asta şi mereu. Să chemi toţi îngerii din lume, din cer şi de pe pământ, ca să aibă grijă de el. Să nu-l laşi să se prăbuşească în neagra prăpastie, să nu-l laşi să sufere mai mult decât e cazul şi trebuie. Să-l înveţi, Doamne, cum să meargă mai departe, să-i arăţi calea, să-l înveţi paşii, să-i indici visul. Alt vis... Să-l sprijini, Doamne, să-l faci să înţeleagă, să-l ajuţi să accepte situaţia şi schimbarea şi, dacă trebuie, să-i spui cum să mă uite!”
 

[Sofia Sincă]

Asta de surpriză! Că erai datoare să continui, să finalizezi cumva acţiunea de cu 400 de ani în urmă, cred. Trebuia. Dar s-o arunci din nou într-o negură atât de intensă pe biata fată, într-un dezastru psihic... Doamnă... parcă s-ar fi putut şi cu puţină indulgenţă. Glumesc, desigur. :))

Admir puterea de a modifica din nou starea lucrurilor. Pot spune că eşti plină de surprize. Mereu am crezut că Serban şi Cristi e una şi aceeaşi persoană, trecută prin două vieţi alături de Cătălina-Catalina. Dar se pare că nu e aşa. Oricum mai avem timp să ne revenim. Sper că nu distrugi de tot povestea de iubire dintre cei doi.

Însă, facă-se voia ta. Plecăciune.

Aştept continuara.

[Corina Militaru]

Măiastră răsucire, încâlcire... Cum să-i spun? :) Oricum m-ai surprins, după cum sperai, deși bănuiam că povestea cu Șerban va fi reluată. Nu putea rămâne neîncheiată, însă felul cum ai finalizat-o este excelent și iată, zguduie din temelii prezentul. Să vedem cine și cum supraviețuiește cutremurului. :) Aștep, aștept, aștept...

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Dragă Sofy, pe cuvânt de scriitoare - îmi permit să fac o aroganţă şi-mi cer scuze pt ea - că mă bucur dacă ai fost surprinsă. Mă bucur enorm. Înseamnă că am percutat cum trebuie. Am întins bine iţele. Dar - tu ai spus că sunt plină de surprize, aşa că...  - vin şi zic: dacă asta e surpriză, atunci ce urmează ce o fi? Căci mai urmează. Şi serios că nu mai spun altceva despre ce urmează. Nu că nu aş vrea, ci pentru că nu trebuie acum să fac asta. Dar mizez pe mai departe pe factorul surpriză. Ai dreptate, sunt convinsă că se putea şi puţină indulgenţă faţă de fată. Dar mi-am spus atunci, când am scris cartea, că la boli grele, e nevoie de leacuri tari. Aşa că, am creat situaţia în consecinţă. Cristi, Şerban... Hmm... Ai puţintică răbdare, dragă Sofy. Mai ai puţintică răbdare. Promit că, deşi le-am încâlcit rău pe iţe, le şi descâlcesc. Şi, greşit: plecăciuni fac eu în faţa ta. Şi mai adaug şi mulţumescul de rigoare.    

Sofia Sincă a spus :

Asta de surpriză! Că erai datoare să continui, să finalizezi cumva acţiunea de cu 400 de ani în urmă, cred. Trebuia. Dar s-o arunci din nou într-o negură atât de intensă pe biata fată, într-un dezastru psihic... Doamnă... parcă s-ar fi putut şi cu puţină indulgenţă. Glumesc, desigur. :))

Admir puterea de a modifica din nou starea lucrurilor. Pot spune că eşti plină de surprize. Mereu am crezut că Serban şi Cristi e una şi aceeaşi persoană, trecută prin două vieţi alături de Cătălina-Catalina. Dar se pare că nu e aşa. Oricum mai avem timp să ne revenim. Sper că nu distrugi de tot povestea de iubire dintre cei doi.

Însă, facă-se voia ta. Plecăciune.

Aştept continuara.

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Cory, aşa cum i-am spus şi lui Sofy, îţi spun şi ţie: al naibii mă bucur dacă am reuşit să te surprind. A venit episodul ăsta când nu se întrezărea nimic la orizont, în sensul ăsta şi, da, a luat pe neaşteptate, a muşcat, a surprins. Numai că, plusez: nu asta e surpriza. Adică nu în totalitate. Adică nu am trecut hopul. Adică... Dar mai bine să nu mai spun nimic. Că, cine ştie cum mă ia, Doamne Sfinte, gura pe dinainte şi dau din casă. Aşa e, Cory: cutremur în prezentul stringent. Cutremur de 7,5 grade pe Richter. De n-or fi fiind chiar 8! Adică, destul, ca să nu zic foarte, serios. Da, zici bine: să vedem cine - şi cum, adaug eu - supravieţuieşte cataclismului. Mergem mai departe. Excelentă, Cory, şi minunată şi nepreţuită eşti tu. Şi pt toate astea, şi pt altele, îţi foarte mulţumesc. 

Corina Militaru a spus :

Măiastră răsucire, încâlcire... Cum să-i spun? :) Oricum m-ai surprins, după cum sperai, deși bănuiam că povestea cu Șerban va fi reluată. Nu putea rămâne neîncheiată, însă felul cum ai finalizat-o este excelent și iată, zguduie din temelii prezentul. Să vedem cine și cum supraviețuiește cutremurului. :) Aștep, aștept, aștept...

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Wow, Miha, frumoasă expresia pe care ai folosit-o: un duş rece ar fi fost mai cald... Îmi place mult şi, cine ştie, poate vreodată, cu acordul tău o voi fura şi o voi folosi şi eu. Îţi mulţumesc mult de trecere şi de aprecieri.

Mihaela Popa a spus :

wow, un duş rece ar fi fost mai cald...