Ce mică-i lumea!... (Sau… Când vine Muntele la Mahomed)

[Gheorghe Pârlea]

Am mai zis – deci îmi asum repetiția – că de la o vreme fac relativ frecvent exerciții de alcătuire a unor "povești" (și) cu scop terapeutic. Când scot la vedere gândurile (cele ușoare, că pentru grele n-am… resurse), trebuie totuși să mă responsabilizez orișicât, să le croiesc un pic de coerență și să le încropesc o câtime de substanță. Să mă arăt astfel în stare că la vârsta mea vulnerabilă țin cât de cât mintea sub control. Din asta, prin receptorii virtuali ai gândurilor mele, chiar câțiva de vor fi, la un moment dat voi ști și dacă domnul Alzheimer a ajuns pe străduța mea. Am înțelegere premeditată cu ai mei de-acasă ca, de va fi cazul, să-mi suprime monitorul și, spre împăcare, să-mi lase activă doar tastatura. Cică, în speța la care fac aluzie, metoda asta… ține (ține omul acasă, ca să nu încurce circulația pe străzi).

Iar acum, că am terminat cu prologul, iată care-i povestea de azi – una ușoară, cum deja v-am asigurat. Să vă lămuresc așadar asupra descoperirii mele cu privire la dimensiunea lumii noastre, anume cât e ea de mică. Și ce legătură are istorisirea de aici cu... Profetul Mahomed.

Vă mărturisesc că întâmplarea e arondată fascinației mele pentru măreția muntelui. Da, mă copleșește grandoarea lui mai mult decât pe alții, cei care se arată chiar indiferenți la vecinătatea muntelui cu Cerul. Asta, poate pentru că eu sunt un individ scund, spre deosebire de semenii cei zvelți care pot mângâia... Babele și Omul pe creștet, fără intermedierea pasiunii în domeniu.  

O vreme mi-a ațâțat moftul ăsta fiu-meu, amator de alpinism de agrement, cu practica în Alpi, în cadrul unui club montan din nordul Italiei, țara unde viețuiește de un sfert de veac.

"Dar ce mi-s Alpii pe lângă Himalaya?!..." (Așa îl tachinam eu uneori.) Și continuam să-l necăjesc: "Pui de munte, loc de exercițiu pentru aspirația de a accede pe piscurile care străjuiesc acoperișul lumii, între care, Everestul – proba supremă a alpinismului.  Acolo, în Nepal, se scrie istoria muntelui, împletită cu nebunia temerară, adesea jertfelnică, a alpinistului. În țara din inima Himalayei, unde se află Fruntea Cerului, adică Everestul, în toponimicul  localnicilor, respectiv Zeița Mamă a Lumii (în limba șerpașilor) și opt din cele mai înalte zece vârfuri din lume, de circa 8000 de metri. Ei, ce zici, alpinistule?" Iar el mă contra, cu o ofensă ascunsă stângaci: "Mai credibil sunt eu, ca surogat de alpinist, decât alpinistul de cameră trei pe patru, care ești tu."

Și uite-așa, de jos, mult prea de jos, din satul aflat doar la altitudinea de 400 metri peste nivelul mării, prin intermedierea unor reviste de profil și a mult mai influentelor emisiuni TV (de la o vreme și Internetul), mi-am indus un gen de interes (pasiv, fizic) pentru tema muntelui. Când aud rostindu-se un toponim care face trimitere la munte, și la adiționalul său, adică  „alpinist”, tresar. Dar cel mai puternic stimul de acest gen e să citesc sau să aud rostindu-se una dintre  vocabulele toponimice Himalaya, Everest, Kathmandu, Nepal.

Desigur, oricine a ajuns cu cititul până aici, ar avea de zis ceva – probabil mai blând decât o făcea fiu-meu – de genul: „…dar ce înseamnă fascinația acestor locuri, prevalându-te doar de intermedierea ecranului sau a paginii de revistă? Contactul real contează pentru astfel de stare ce i se zice… fascinația muntelui." Asta, în limba satului, însemnând „Pasărea, mălai visează, iar omul – cai verzi pe pereți.” De acord!...

Desigur, peticul de sat în care viețuiesc și condiția mea de muritor de rând, aflat acum la vârsta bătrâneții, mă țin iremediabil la cei aproape 6000 km distanță de centrul palpabil al interesului meu pentru… măreția muntelui și de spectacolul omului temerar care atinge cu mâna „Fruntea Cerului”, având picioarele lipite de scoarța Pământului.

*

Și totuși, recent, în ajunul Crăciunului,  patosul acesta al meu teoretic pentru marile înălțimi a primit, conjunctural, o mică bonificație pe filieră reală, măcar pretextul pentru închegarea acestui text. Iar bombonica aceasta reală de pe tortul meu virtual e ceva de genul…”a venit Muntele la Mahomed”.

Nu am eu nicio filiație cu Profetul Islamului, cel care a invocat Cerului o așa cerere imposibilă. Și nici agentul din povestea mea nu e Muntele la care tot visez. Dar ceva-ceva atinge, măcar la marginea contextului, aluzia cu parabola din Coran.

Și iată acea parte reală din fantezia mea.

În Ajunul Crăciunului, îmi aud numele strigat, cu un ton precipitat și cu timbrul inconfundabil pe care îl aud de 54 de ani. Vocea imperativă a soției mă punea în temă cu neșansa de a rămâne fără pâine de Crăciun. Și îmi cerea să merg în grabă la Budăie (toponimul desemnează locul în care se află magazinul). Socotea ea, consoarta, că, fiind Ajunul Sărbătorii Nașterii Domnului, e posibil ca magazinul să-și scurteze programul. Și mă amenință cu ghilotina, dacă în lipsa pâinii voi invoca cozonacul, aluzie la pretextul pentru care ar fi fost decapitată regina Maria Antoaneta, victima Revoluției Franceze. 

Am ajuns la magazin tocmai când se descărcau din dubă franzelele aproape aburinde, aduse de la un furnizor din altă localitate. Mascat de vehiculul din care răzbătea aroma pâinii coapte în vatră de cuptor, care încă staționa în fața magazinului, aproape că îmbrățișez, în inerție,  pe unul dintre cei doi bărbați care tocmai se-ntorseseră la mașină cu lăzile goale. Și rămân cu privirea pironită asupra lui, bolmojind cuvinte de scuze. El zâmbește, și-mi adresează, la paritate, ceva neinteligibil. Am dedus totuși intenția de a-mi spune că stric orzul pe gâște, că nici el nu înțelege mare lucru din ce-i spun eu. Cu privirea țintă asupra lui, mintea mea rostea în sine ceva de genul: „…băiatul ăsta va fi fiind un imigrant, pare a fi un asiatic, unul de prin părțile Chinei”.

Tânărul cu fața ușor gălbejită și cu ochii unduiți spre urechi observă fixația mea asupra lui și zâmbește cu subînțeles. Probabil îmi deduse curiozitatea spontană asupra diferenței. N-am încotro, și scot la vedere gândul ascuns. Îl întreb îndată din ce țară e. Mă înțelese, căci își îndreaptă palma mâinii drepte spre sine și, în timp ce își atinse pieptul, rosti numele țării sale: NEPAL. Da, ca un făcut, chiar toponimicul cel în acord vibrant cu logoreica mea expunere de mai sus.

Auzind eu asta, mai că aveam să-l îmbrățișez. Deși de statura mea, priveam în sus la el, căutând  parcă semeția Muntelui prin care nepalezul prefigura, pentru mine, Turnul Babel al timpurilor noastre moderne. Am început să-i înșir vocabulele prin care îi ofeream dovada că știu de unde vine: Himalaya, Kathmandu… Iar el mă completează, rostind în limba tibetană echivalentul Everestului: Chomolungma, apoi în limba șerpașilor: Sagarmatha, adică „Zeița Mamă a Lumii”

„Ce vrei mai mult, Gheorghe?, îmi zic. Iată, ceea ce nu i s-a revelat profetului Mohamed, ți s-a împlinit ție.”

E mare lucru, fie și doar stilistic, nu-i așa, să poți spune că într-un moment de grație rezervat ție, disimulat într-o coincidență bizară, o tamponare accidentală, ți s-a adus la picioare, în habitatul tău de la malul Moldovei, Muntele cel Mare, la pachet cu un șerpaș, băștinașul tibetan asociat invariabil cu alpinismul din Himalaya.

Gheorghe Pârlea

[Amanda Spulber]

Interesant. Mă bucur pentru dumneavoastră.:) Nu m-aș fi gândit la prezența nepalezilor în acest fel. Cum înțeleg! Din copilărie aveam același gen de atracție pentru Maramureș și oricine venea de acolo mi se părea fascinant. Când în sfârșit am ajuns acolo, într-adevăr m-am simțit ca acasă, totul în jur îmi era familiar. E drept că în cazul meu ar fi fost de așteptat, e aceeași țară. Poate dumneavoastră ați trăit cândva în Nepal. Cine știe...:)

[Gheorghe Pârlea]

...Încântat de darul pe care mi l-ați făcut, anume dispoziția de a-mi fi, aici, confident. Căci am șimțit nevoia să-mi mărturisesc o stare (măcar unui semen). Iată, ați raportat povestea mea și la o experiență a Dvs.

Vă sărut mâna și vă urez La mulți ani frumoși în Noul An... și întru mulți ani!

Amanda Spulber a spus :

Interesant. Mă bucur pentru dumneavoastră.:) Nu m-aș fi gândit la prezența nepalezilor în acest fel. Cum înțeleg! Din copilărie aveam același gen de atracție pentru Maramureș și oricine venea de acolo mi se părea fascinant. Când în sfârșit am ajuns acolo, într-adevăr m-am simțit ca acasă, totul în jur îmi era familiar. E drept că în cazul meu ar fi fost de așteptat, e aceeași țară. Poate dumneavoastră ați trăit cândva în Nepal. Cine știe...:)

[Vasilisia Lazăr]

Ce condei măiestru aveți! Mă bucur că a fost nevoie să cumpărați pâine. :) 

La mulți ani și un An Nou cu vise împlinite! Cine știe... Poate ajungeți în Nepal. :) 

Drag!

[Gheorghe Pârlea]

...Da, soția trebuia să aibă și ea un rol în această sincronicitate (cum îi zice coincidenței psihologia), altfel nu ajungeam la locul întâlnirii în momentul predestinat.  

Complimentul Dvs. generos mă îndatorează.

Sărut mâna și... La mulți ani! (că suntem încă sub efectul simbolisticii importantului prag calendaristic.) 

Vasilisia Lazăr a spus :

Ce condei măiestru aveți! Mă bucur că a fost nevoie să cumpărați pâine. :) 

La mulți ani și un An Nou cu vise împlinite! Cine știe... Poate ajungeți în Nepal. :) 

Drag!

[Emil Dumitru]

Încântat! Facinat de postările dumneavoastră, le citesc cu drag și interes... m-ați dus „cu vorba” pe la Babele, pe la Omul, mă așteptam să mă duceți  și pe la cel mai înalt vârf al nostru, Moldovanul... apoi pe masivul Himalaia vestitul vîrf, Everest.

Vă urez un sincer „LA MULȚI ANI!”, un an bogat în realizări, multă inspirație (aștept cu nerăbdare și alte fermăcătoare povești din lumea fascinantă a satului), putere de muncă și multă sănătate!

P.S. O mică problemă, dacă eu greșesc vă cer anticipat scuze, deci:  „Auzind eu asta, mai că avea(m) să-l îmbrățișez.”

[Gheorghe Pârlea]

Mulțumesc, dle Emil Dumitru, pentru interesul asupra conținutului textelor mele.

Desigur, toată lumea știe de "performerii" Negoiu și Moldoveanu, dar Omu și Babele întruneau o mai accentuată valoare stilistică in fraza respectivă. 

Aveți dreptate în privinta dezacordului verbului "a avea". L-am folosit aici, în virtutea unei inerții din vorbirea populară, ca verb impersonal, care (ca toate verbele impersonale) e invariabil la persoana a III-a sing. Știu că DOOM2 a anulat această funcție până și impersonalului "a trebui". Voi corecta. 

Cele mai bune gânduri, și din partea mea, pentru parcursul anului în care abia am intrat și al celorlalți, pe care vi-i doresc mulți și buni! 

Emil Dumitru a spus :

Încântat! Facinat de postările dumneavoastră, le citesc cu drag și interes... m-ați dus „cu vorba” pe la Babele, pe la Omul, mă așteptam să mă duceți  și pe la cel mai înalt vârf al nostru, Moldovanul... apoi pe masivul Himalaia vestitul vîrf, Everest.

Vă urez un sincer „LA MULȚI ANI!”, un an bogat în realizări, multă inspirație (aștept cu nerăbdare și alte fermăcătoare povești din lumea fascinantă a satului), putere de muncă și multă sănătate!

P.S. O mică problemă, dacă eu greșesc vă cer anticipat scuze, deci:  „Auzind eu asta, mai că avea(m) să-l îmbrățișez.”

[Chris]

da, ce dragut si cat de imprevizibila poate fi viata! La multi ani!

[Gheorghe Pârlea]

Mulțumesc, încântat!
De asemenea, La mulți ani frumoși!
Chris a spus :

da, ce dragut si cat de imprevizibila poate fi viata! La multi ani!