A noroc... cu busuiocul limbii *

        (de ziua Limbii Române)

    

      Are dreptate cartea cărţilor să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. Sau rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu prea înțelegeam ce voia să-mi transmită bunica, dar, cert, ea a fost un noroc al limbii române în care am început să scriu, candela care a vegheat formarea mea de copil. „Copiii sunt o minune a lumii” spunea ea, sărutându-mă pe creștet, ori de câte ori îi călcam pragul. Aveam să înțeleg mai bine spusele ei, atunci când am prins în mână cartea celor „O mie și una de nopți”. Am citit (copil fiind) una dintre poveștile de-acolo. M-a uimit acolo (în acea poveste, una dintre atâtea), intuiția și șiretlicul unor copii care se jucau, atât de firesc, de-a judecătorii. Pe scurt: un vecin hapsân e forțat să plece după fiul rătăcitor în lumea largă. Știe că îi va lua mult timp și nu poate căra după el (de frica prădătorilor) aurul agonisit în cele 1000 de monezi de aur. Așa că le pune într-un vas de lut, monezile la fundul vasului și deasupra completează cu măsline proaspete. Se duce cu vasul la vecinul său și îl roagă să aibă grijă de măslinele lui până se va întoarce. Trec anii... și pas să se întorcă omul plecat. Trec anii (cinci la număr) și femeii vecinului, gravidă fiind, într-o seară pe la miezul nopții i se face dor, hodoronc-tronc, de măsline... Cum omul nu avea măsline (la vremea aceea) în casă, hai la oala celui plecat. Băgând mâna în măslinele din cutie, dă și de aurul respectiv și atâta i-a trebuit. Aruncă măslinele stricate (se știe că după trei ani măslinele, cât de bine le-ai păstra, ele se strică), scoate cele 1000 de monezi din aur din vas și după ce face rost de alte măsline noi, umple vasul la loc. După câteva luni de la acea întâmplare se întoarce și vecinul plecat în lume și își vrea vasul cu măsline înapoi. Acesta, fără să lase loc de vreo bănuială, se duce în pivniță și iese cu vasul acoperit de i-l dă proprietarului. Ajuns acasă la el, proprietarul vasului (în care ascunsese banii de aur), desface capacul oalei să-și numere bănuții, dar în oală nu dă decât peste măsline proaspete. Urmează o ceartă mare între cei doi vecini, unul cerându-și avutul, iar celălalt se jura că nu are habar de așa ceva. Păgubitul îl dă în judecată, spunând că în vas era aurul lui și că inculpatul vecin îi furase bănuții și pusese în loc doar măslinele. Judecătorul îi cere să aducă un martor, care să dovedească că avea acolo și aur. Cum păgubitul nu avea niciun martor, sentința nu e în favoarea celui care reclamase furtul, ci a celui bănuit doar ca fiind hoțul banilor. Iar cel păgubit rămâne să se vaite la toți oamenii întâlniți în cale, de OARBA justiție. Aude de această întâmplare și Harun al Rașid, marele padișah. Nici el nu știe, din cele ajunse la urechile lui, dacă judecata a fost dreaptă ori nu. Dar ieșind pe ascuns într-o zi, din cetate, într-un sat amărât vede pe o uliță niște copii jucându-se de-a judecătorii și impricinații, exact pe socoteala poveștii ajunse la urechea tuturor. Aveau copiii aceia și judecător, grefier, cadiu supraveghetor, apărători ai inculpatului și reclamantului, mulțime asistentă... cam tot ce trebuie unei judecăți. Și ce aude la copilul care o făcea pe judecătorul, că îi spune celui pârât că furase aurul din cutia păgubitului: „Acum cinci ani în urmă ți-a predat omul acesta cutia cu măsline și tu bagi mâna în foc că n-ai umblat la oala cu măsline?” „Da domnule judecător! Așa este, pe cinstea mea!” Atunci judecătorul cere cadiului supraveghetor, cât și unuia dintre cei ce asistau la judecată, să guste din acele măsline ținute atîta amar de vreme în oala cu pricina. „Ei, cum ți se par măslinele?” îl întreabă copilul aflat pe post de judecător, pe cadiul care tocmai se înfruptase din măslinele găsite în oală” „Iar tu ce spui? îl întreabă și pe cel de-al doilea gustător. „Sunt foarte gustoase, luminăția voastră!” răspund, atât cadiul cât și martorul pus din oficiu. „Cum așa? Nu sunt stricate?” îi întreabă judecătorul. „Nu luminăția voastră, zise cel pus din oficiu ca martor. Sunt chiar foarte proaspete și se pot mânca!” „Așa este!” confirmă și cadiul supraveghetor cu dreptatea. „Ia să vedem și pârâtul ce părere are. (Și îi pune vasul cu măsline dinainte, îmbiindu-l să guste din măslinele aflate în vas). Ei, cum sunt măslinele? Au dreptate cei doi?” „Așa e, luminăția voastră, dar eu n-am umblat la oala cu măsline, mă jur!” se vaită cel învinuit că ar fi furat aurul din cutia păgubitului. „Ei, vezi? După cinci ani, aceste măsline din oală nu puteau fi atât de proaspete și să poată fi mâncate după atâta amar de vreme. Așa că ești acuzat că ai mințit. Ai umblat la oală, măslinele stricate le-ai aruncat și ai pus în locul lor altele proaspete, iar acum trebuie să-i dai aurul înapoi. Asta e sentința noastră... și cea dreaptă!”. Marele padișah Harun al Rașid se minunează de istețimea și judecata copilului și poruncește adevăratului Judecător al cetății să învețe de la acest copil, cum se face o judecată dreaptă. Așadar (mi-am spus eu), copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gîndi şi a simţi drept în limba lui.

       Pe vremea când am urmat școala, învățătorul mi-a transmis o a doua lecție despre ce înseamnă a vorbi corect. Ne-a povestit la o lecție de gramatică o întâmplare din viața lui. Spunea așa: „Era pe-atunci o vreme când peste satele din câmpia Dobrogei natale venise iarna și zăpezile spulberate de vijelia crivățului îți tăiau fața când te aflai pe drum. Era prin februarie, cam pe vremea când lupii umblau în haite de câte trei-patru, în căutare de lupoaice pentru împerechere. Pe o astfel de vreme mă aflam pe drum, venind de la școală către casă. Mergeam cu alți trei, patru băieți printr-o zăpadă neatinsă, când am cârmit-o spre niște văgăuni de la marginea satului cu gândul să le-o iau tuturor înainte și să ajung mai repede acasă. Ajuns în dreptul văgăunilor, am ocolit păduricea de salcâmi de la marginea satului și, deodată m-am oprit îngrozit. Dinaintea mea stăteau nemișcați o haită formată din patru arătări fioroase care săltaseră în sus din boturi și își căscaseră gurile, lăsând să li se vadă niște dinți fioroși. Ochii le sticleau tare ciudat. „Lupii! mi-am zis. S-a terminat cu mine”. M-am gândit să îmi spun în gând Tatăl nostru și să-l rog să mă salveze. Dar cred că erau sătui de cât „Tatăl nostru” haliseră până la mine, așa că am strigat tare lecția ce tocmai ni se predase la școală: „Lecția de gramatică: Părțile principale de propoziție. Primul exemplu: „Lupii mănâncă oile”. Cine mănâncă oile? Lupii. Partea de propoziție care răspunde la întrebarea „cine mănâncă?”, se numește subiect și este partea principală  în această propoziție.  Ce fac lupii? Mănâncă. Partea de propoziție care răspunde la întrebarea „ce face?” se numește predicat și este tot parte principală de propoziție. Iar „oile” este partea secundară de propoziție. Îmi strigam lecția, fără frică și mă străduiam să o spun cât mai corect. Lupii întinseseră boturile umede spre mine și ascultau nemișcați. În realitate eu cred că făcusem pe mine de frică și mă gândeam doar la biata mea mamă și la câte lacrimi urmau să umezească țărâna în urma mea. Dar nici lupii nu dădeau semne că ar fi vrut să atace. Am strigat mai departe: Exemplul numărul doi: „Lupii nu mănâncă oameni”… și am închis ochii să îmi aduc aminte cum ni se predase lecția mai departe. Când i-am deschis, lupii se risipiseră prin pădure. Ascultaseră lecția de gramatică spusă pe de rost și o asimilaseră repede. Le fusese de ajuns câtă gramatică ascultaseră și nu mai voiau să audă din lecție, mai departe.”... Așa își încheiase istorisirea învățătorul meu. Într-o liniște totală. De atunci, la lecțiile de gramatică, gândul nu-mi era decât la haita de lupi cărora le fusese de ajuns și prima lecție. Astfel am înțeles, că doar în limba sa i se lipesc de suflet și copilului preceptele bătrîneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Iar când norocul a fost să găsesc în casa vecinilor noștri de la țară, tocmai veniți din Moldova săracă, o carte cu poeziile lui Eminescu, am înțeles de ce spunea astfel, marele poet: „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”. Că ei, poeții, simt durerea pentru şlefuirea cuvintelor, suferinţa pentru idee şi bucuria încântată de a povesti. Că noi românii, cîţi ne aflăm pe pămînt, vorbim o singură limbă, „una singură”, la care avem datoria sacră de a lucra toți. Întrucât poezia e ca acel pisc de munte, pe care-l descoperi de jos, de la baza muntelui și odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta teleportată din „Steaua fără nume”. El: „Eu am găsit o stea.” Ea: „Unde?” El: „În cer.” Ea: „Nu te cred.” El: (arătând cu creionul pe o hartă): „Aici e.” Ea: „Spuneai că e în cer.” El: „Ăsta-i cerul.”... Nu e de mirare că, atunci când poetul te poartă prin „cerul” lui, tot cerul foșnește de viață. Cum scria și în Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră”.

      „Pentru mine, limba română e distanța dintre inimă și umbra ei, care se numește suflet” – spunea atât de frumos acel Greuceanu al limbii române care a fost Fănuș Neagu. Iar când după mulţi ani, m-am întors la casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata, sub vişinul din faţa casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an, se dăduseră pământurile înapoi, proprietarilor, şi l-am întrebat ce o să facă, de-acum, cu pământul lui. S-a desprins de pe arcurile tari ale patului şi, mi-a zis să-l urmez la capătul satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a frământat în palme pământul, răsturnat proaspăt de lama plugului. „Când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei şi?… l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu, acum. Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra, unde limbile ni se amestecaseră la toți, de nu ne mai înțelegeam om cu om, ne-am întors, fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre cu toți cei care îmi vorbeau doar în limba pe care o vorbeam. Primul lucru, la intrarea în sat, a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul și să-l binecuvântez doar în limba pe care o știu”. După care a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii, ce huruiau într-un pâlc de scaieţi... și după un timp a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă, venită târziu. Așadar, tata simțise că distanța dintre inima și umbra lui lăsată pe pământ, acolo pe meleaguri străine, îi făcea sufletul greu și că liniștea avea să și-o găsească numai acasă, pe pământul lui, unde pusese suflet și credință, într-o viață de om.

 

                * M-am bucurat să citesc acel eseu dedicat zilei Limbii române (de Ion Lazăr da Coza), postat de Vasilisia.

                     ... și am ținut să arăt că nu e singur, acolo SUS, lăcrimând pentru Limba Română.                                                                    

 

Vizualizări: 53

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am citit cu ochii în lacrimi. E târziu şi sunt foarte obosită, dar când vă citesc, nimic nu mai contează. Uit de orice. Şi cât mă bucur să vă citesc iar aici!... 

Şi dacă tot v-ați gândit la Ion, să-i mai citim o dată versurile acestea minunate, atât de pline de patriotism și esență!

.

De la prăşit vine mama

– bătrână ca limba română –
şi miroase frumos
a ţărână reavănă,
a buruieni strivite,
a strat cu busuioc.
***
De un timp,
grădina-i copleşită
de bălării.
Limba română –
aşijderea.”
.
(Ion Lazăr da Coza - Note din jurnal)

Vasilisia: Și atunci, când i-am citit întâia oară poezia, am avut acel simțământ că poeții mari cuprind totul în puține cuvinte. La poeții care ne-au ostoit sufletele mă gândesc acum, când scriu acest comentariu, încercând să le alin somnul zăvorât sub lacătele din Marea Oboseală a Lumii. Nu spunea Cioran că şi fără Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al „amărăciunilor noastre”, în noi tot ar exista „un deşert răspândit în suflete”? La ce a însemnat Ion Lazăr da Coza pentru noi toți, acum când nu mai e, mă gândesc și la profeticile vorbea ce le spunea Luca (9.10): „Vulpile au viziuni şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-şi odihni capul”. De aceea, la marii poeți mă gândesc, cum stau ei departe de noi, striviţi de toată oboseala lumii... cum bine remarca Matei Călinescu. Ce frumos e când îi așternem în gând, ori aici lângă umerii noștri, pentru că  important nu e atât unde e Omul, ci unde e Sufletul lui!        

Vă mulțumesc pentru cuvintele minunate! Și pentru lacrimi! Au mai deschis niște lacăte din mine, cum spunea Paler. 

Foarte frumos! Impresionant!

Chris:  Pornit și el pe urmele lui Oedip, la lumina unei lumânări (se spune), Diogene a întrebat Oracolul din Delphy ce trebuie să facă pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul, se pare, i-ar fi arătat lui Diogene că OMUL pe care-l căuta, nu stă într-o iluminare a unei lumânari care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris cu care, cel care îl caută, va simți în ea, acel gen de devotament pe care trebuie că-l are naufragiatul pentru pluta lui. E cam ceea ce căutăm cu toții. Și îți mulțumesc pentru frumoasele tale cuvinte. Cu drag!



Chris a spus :

Foarte frumos! Impresionant!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu

Activitatea Recentă

Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Îndemn la Unire a utilizatorului Gheorghe
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Sfinți fără de sinaxar a lui Nikol MerBreM
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Sfârșit a lui Lia Teodora Ianto
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Domnea o liniște... a lui gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog felinare și fluturi a lui gina zaharia
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Într-un sat a lui gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
Adelina Labic a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Într-un sat a utilizatorului gabriel cristea
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Adelina Labic îi place postarea pe blog Într-un sat a lui gabriel cristea
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Domnea o liniște... a lui gabriel cristea
cu 15 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ironia verdelui cărunt a utilizatorului Ada Nemescu
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Ironia verdelui cărunt a lui Ada Nemescu
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog felinare și fluturi a lui gina zaharia
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog Suflet-ogar a lui Grig Salvan
cu 23 ore în urmă
Postare de log efectuată de Grig Salvan
ieri
Grig Salvan a contribuit cu răspunsuri la discuţia Taximetrist de ocazie a utilizatorului Grig Salvan
ieri
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rugăciune către Nimfa Uitării a utilizatorului Grig Salvan
ieri
Postare de log efectuată de gina zaharia
ieri
Postare de log efectuată de Lia Teodora Ianto
ieri
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Ironia verdelui cărunt a lui Ada Nemescu
ieri
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog serenadă pentru atunci a lui Darie Giurgiu
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor