Să mai răsar, Doamne?

[gabriel cristea]

Zbor rotit ca o cale lactee,
pierzându-mă-n vastitatea gândului
sau poate-n profunzimea lutului amforei dunărene...

Mă diluez în nori
și-ascult muzica pianului circular - dumnezeiesc!
Clapele lui se desprind și zboară spiralat
ca niște păsări albe și negre,
înrădăcinând cerul cu sunetul nemuririi.

Plutesc un timp și
mă prăvălesc în ape, ca un icar
- lacrimi atomizându-mi
curgerea zborului frânt către soare.

Să mai răsar, Doamne?

[Vasilisia Lazăr]

Răsai, răsai răsai!

Neapărat!

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Mihaela Popa!

[Mihaela Popa]

frumos!

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Valeria!

[gabriel cristea]

Mulțumesc, doamnă Sofia Sincă!

[Valeria Merca]

O încântare!

[Sofia Sincă]

Simfonia răsăritului de soare, de deasupra Dunării, pus la îndoială, de gânduri melancolice. Transpunerea pământeanului, poetului în astru, ca într-o alegorie creează o interferență intimă, între părți, dar și legătura, dragostea acestuia pentru aceste plaiuri pe care le tot cântă.

E adevărat că gerunziile cam înfundă lectura, dar dacă ne gândim la modul lui - fără momentul acțiunii - tocmai exprimă acest, sunet al nemuririi.

Poemul este încântător!

Sofi

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Ana! Am reținut și ai dreptate. :)

[Ana Cîmpeanu]

Imaginea e frumoasă, deși gerunziile sunt cam multe!