între notele muzicale ale claviaturii

durerea acută a omului simplu

care lasă văduvă

orice acţiune sau revărsare de gând

singurul ochi ce-şi exprimă părerea

e cel ce nu vede

mă doare pământul din mine

lutul oala rău modelată

în pântecul eului în viscere

acolo unde doare cel mai tare

unde a ajuns cu tot alaiul

nunta bucuriei curmate

chiar de lângă mărul lui Adam

despre care numai şarpele…

să scriu poeme de dragoste

dar nu triste

nu în culori nevindecătoare

acele poeme care nu ridică perdeaua de pe geam

şi nu sărută soarele pe botişorul cald

mă văd silită să-mi împuşc pasărea de pe umăr

sau măcar s-o înlătur

pentru a privi în urmă

la cifra care a fumat toată noaptea

iar acum pompează aerul senin

al câtorva stele

în plămân

mă văd silită să mă ascund sub coviltir

în veşminte…

aştept ca omul bun să fie expulzat

precum un făt

din propria toleranţă

să emită decretul

ce interzice folosirea inimii

drept armă atomică

icoană lui sunt eu

preţul e la jumătate

doar inima în zbatere roz

e la preţ întreg

cu un anotimp de Vivaldi în ea

ce a închis ochii peste mine

de-atunci nimeni nu m-a mai văzut

în reclama ce şi-a tăiat unghiile

iar acum nu mai poate scoate…