Pe unde-or fi astăzi trenurile de demult?

parcă nici lumina nu strălucește

ca pe vremea păcatelor noastre pure,

parcă șuieratul s-a făcut fluier,

iar întâmplările s-au domesticit.



cine se mai oprește

în dreptul tablei noastre de sosiri?

și cântecul privighetorii azi e singur

pe marginea cărărilor uitate.



doar eu, în puținul cât am mai rămas,

te port ca pe o rază de cântec,

ca pe o înserare cu iasomii…

Nu am fost sortiți să facem împreună

punți peste viscole

și nici pietre de statui nu am văzut împreună;

în noi, precum în gândul copacilor uscați,

au rămas mugurii primăverii netrăite.



lumina pe care am crezut că o vedem

au fost praguri separate

pe care le-am trecut desperechiați,

precum desperecheate

au ars de rușine opincile tatălui…

Înnoptăm în propriul târziu;

las peste cuvinte un fel de ceață nerostită

și mă întreb în privirile tale:

când mă privești, ești îndrăgostită?



urcă ceru-n sângele copacilor-

stelele au și pe pământ rădăcini.

plimbările în doi poartă aripi primăvara,

căci frumusețea zboară spre veniri.



diminețile nu mai sunt obosite,

ochii izvoarelor limpezesc mările;

vino spre mine cu tot sufletul,

să ne putem îmbrățișa…

De ce mă plângeți? Încă n-am plecat, 

deși îmi trece stolul foamei prin stomac,

deși aș bea, de sete, vin dintr-un butoi,

ca să uit de vremea scursă printre noi

și, spre dimineață, fără să-nțeleg,

aș bea numai moare, trupul să mi-l dreg.



nu mai plânge, mamă, patima de-a bea

este moștenită. crezi că aș putea

să-mi reneg obârșia? nu, mămucă,-ți spun,

sunt…

Vine primăvara ca un rai pe șesuri,

Pașii de o seară se tocesc de mersuri.



Muguri fără frâuri galopeaz-a verde;

Hai spre zări, iubito, nimeni nu ne vede! 



Stau copacii singuri pe sub ceruri large;

Din albastrul zării vor sosi catarge.



Colbul altor drumuri vor dormi-n desișuri;

Să păzim prezențe pe tăiș de șișuri?



Ca o desfătare, urcă-n munte cerbii

Ca să pască zarea de pe colțul ierbii.



Prin pădure…

Ca și cum n-am fi existat,

m-ai uitat din dragoste

și te-ai dus fără păcat

înspre zări de pacoste

sau, poate, din când în când îți amintești

despre primăveri nepămământești.



mai știi ce de suflete aveam

când ne strecuram printre picurii ploilor de vară?

îți mai amintești câte ne spuneam în tăcere

cu șoaptele-n cămară?



nici eu nu mai știu din care zi

n-ai mai fost tu, cea adevărată

și de ce am învățat a ne trăi…

Ca să nu mai obosesc cuvintele,

te voi aștepta în tăcere

în preajma unui surâs;

de atâtea ori,

din grabă sau din nepăsare,

ne-am prefăcut că nu există timp,

că fără o altă veste

s-a făcut toamnă,

iar apoi a nins…



acum,

că simt cum înmugurește lumina

pe forma chipului tău,

parcă rădăcinile îmi vin mai aproape de ramuri

și păsările,

ca niște gânduri plecate demult,

se întorc cu…