Interviu cu GHEORGHE ISTRATE din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

...Premiile sunt întâmplări incomode, fiindcă stârneşti invidia confraţilor. Premiile sunt, de fapt, factice. Ele nu aduc bani (la noi, în România). Ele aduc nori. Nori critici pe diverse coloane din gazetele împestriţate.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Dragă Gheorghiţă! În mai 2010 împlineşti o vârstă rotundă, 70 de ani. Deie D-zeu să ai o viaţă lungă si o sănătate de fier ca să poţi scrie multe, foarte multe cărţi !De la înălţimea experienţei anilor petrecuţi şi a operei tale, ce ar trebui să ştie cei care văd pe internet, sub fotografia ta, următoarele: ,,locuieşte în Germania şi nu se ştiu prea multe despre acest scriitor?...”

GHEORGHE ISTRATE:În primul rând, 70 este o mirare. Este o vârstă mirată. Şi-ţi mulţumesc respectuos pentru urările pe care nu ştiu câtă vreme le voi putea duce în spate (şi-n spaţii). Cărţi ? Noi nu scriem decât vertebrele unei viitoare Cărţi, ale Cărţii Unice. Încolo, aliniem versuri lângă versuri, alarmaţi de propria noastră existenţă. Cartea unică a lui Eminescu este cea postumă, şi nu ediţia Maiorescu – cea care doar îl anunţă integru. Eminescu postum este uriaş, este Shakespeare-ul nostru. Profit de lunecuşul întrebării tale ca să-ţi aduc la lumină două versuri, aproape necunoscute, sau neobservate de critici din poemul ”Gemenii: ”Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s/ Cu-acele morţi în suflet ,eu te iubesc, Tomiris.’’ Auzi, câtă putere a suferinţei iubirii: ,, ca zece morţi deodată…’’Am sentimentul unic că nici Shakespeare n-a intuit o asemenea înălţare inversă (oximoron).

Dragul meu, interviul este o specie literară impudică şi agresivă. Eminescu – Everestul culturii noastre – a fost intervievat vreodată ? Nimănui nu i-a trecut prin gând. Mai degrabă l-au urât că nu intră în ,, ecartamentul’’ lor. Un oarece ”interviu” i s-a luat, cu două zile înaintea morţii, de către un mason, care a aşezat literele în simetriile lor obscure (pentru noi, neiniţiaţii). Oricum, rezultatul este memorabil. Chiar atins de genialitate, perspectiva numerelor astrale… Mă-ntorc şi recitesc prima ta întrebare. Cred că acolo este vorba de un alt Istrate, fictiv. Eu n-am încă un site personal (tautologie !) şi nici un blog. Investigând şi eu originile acestei utopii, am aflat că ea a fost confecţionată de o poetă din Israel, pe care am privit-o prea insistent (blondă!), cândva, la Neptun. O cheamă B.M. Prima parte a enunţului, »locuieşte în Germania » este eronată ; cealaltă, ,,şi nu se ştiu prea multe despre acest scriitor’’, este reală. Eu m-am ascuns mereu în mine însumi. Nu mi-am dat niciodată vreo întâietate. Am refuzat mereu banca întâi, în clasele primare, fiindcă mi se vedeau degetele prin târlicii tociţi. Cam atât despre prima întrebare şi pentru prima mirare la 70 de ani !

C.I.U:Deşi buzoian, de peste 40 de ani ai fost prezent la toate manifestările culturale vrâncene. Ce te-a atras aici?

Gh.I:Da, sunt buzoian, născut în Limpeziş, din părinţi născuţi de dealurile Istriţei. Din bolovanii aceia auriferi, care ascunseseră Tezaurul de la Pietroasa. De acolo a coborât tata-mare în iţari, către câmpia chemătoare a Bărăganului, a construit o biserică, s-a închinat, şi, prin fiul lui, m-a născut pe mine : Gheorghe, un nume de care se speria tot satul. Eu l-am adoptat, fiindcă aveam mai târziu să aflu ce va să însemne. Asupra mea s-au făcut presiuni să ajung preot. Am refuzat, spunând că şi prin poezie pot să fiu preot. Şi preot am fost şi sunt.

Iată, ca dovadă, opt rânduri scrise recent: ,, Doamne, iar mi se întâmplă/ să stăm tâmplă lângă tâmplă;/ năduşeala ta divină / mă-nlumină în lumină./ Vorba ta e carnea lumii,/ lunecă prin ea postumii:/ nenăscuţii, visătorii .” Ah ! Vrancea ! Eu cred că m-am născut de două ori : în aria buzoiană şi în cea vrânceană. Vrancea pentru mine a fost un amor (silit) la prima vedere. Eliminat din facultate, am ajuns impiegat de mişcare CFR la Suraia. Staţie grea, cu şapte linii, cu o locomotivă proprie cu care cărau vagoanele de nisip smuls din pulpa Siretului, cu geruri antartice, (câte trei zile hămesem în gara pustie şi mâncam gheaţă şi iluzii poetice cu câte o conservă de peşte uitată-n ghiozdan). Apoi am descoperit oamenii vinifieri ai Suraei. Ii ajutam să trimită sute de târne cu struguri la Constanţa. Aveam un magaziner care, beat, dormea în picioare, ca un plop, caz unic în viaţa mea. Când îl împungeam cu degetul, relua fraza întreruptă exact de la propria ei silabă. Acolo călcam cu bicicleta şerpii, controlând acele feroviare dintr-o parte în alta, pe o distanţă de aproape doi kilometri. Era o fascinaţie plutitoare. Aveam un şef de gară, cu numele Crudu. Venea în control la ora două noaptea şi trebuia să-i dau raportul milităreşte despre tot ce există şi se mişcă pe acele şapte linii ale gării. Ii era urât de acari. Ne duceam apoi, cu toţii, şi ne pişam pe un pâlc de pelin, de unde el îşi culegea altoii şi îi mânca, fiindcă era bolnav de plămâni. şi avea două fete de o frumuseţe usturătoare. Şi, uite-aşa, m-am îndrăgostit de Vrancea. Oamenii mi-au povestit între timp despre colectivizare, când Ceauşescu a împuşcat o femeie care şi-a dezvelit curul urlând : vreţi pământ, na, pământ ! Vrancea era Vrancea : puternică, îngenunchiată, o vatră urâtă care îmi dădea lecţii. Aveam 22 de ani. Scriam şi publicam efemer prin ziarul ,, Vocea Buzăului’’. Însă, Siretul mi-a împuns inima. Aşa aveam să-i descoper pe poeţii Ion Panait şi Dumitru Pricop (naşul copiilor mei). Cu Pricop, m-am cunoscut într-o noapte, la Jariştea, unde era profesor. Eu conduceam, cu o maşină de la partid, o ziaristă poloneză, Kristina Vroslav, de o frumuseţe bestială. Abia aşteptam să ne întoarcem la hotelul din Focşani. După binecunoscuta ,,şedinţă’’ în cancelaria profesorală, botezată cu mult vin miluitor, şi îndreptându-se către automobilul nostru, prin spaţiul curţii şcolare mi se alătură un ins cu o voce mai groasă decât întunericul nopţii :,,Şi ziceţi că sunteţi din Bucureşti ? Am şi eu acolo doi prieteni - poeţi, pe Gigi Anca şi Ion Iuga. Dar ţin tare mult să-l cunosc pe unul, Gheorghe Istrate, pe care nu-l ştiu’’.” Păi, eu sunt Gheorghe Istrate’’, îi zic.”Păi, cum Dumnăzău!!!, exclamă el aproape sufocat. Şi ne-am îmbrăţişat. Pe Kristina am trimis-o cu şofer cu tot la Focşani, iar eu am băut cu Mitică, în casa soacrei sale, până ne-am lins zorii. Ion Panait m-a primit la gară cu o trăsură cu cai şi m-a dus la cel mai afumat restaurant şi m-a trecut prin saloane de regine noptatice şi abia pieptănate… Vrancea. Salonul Dragosloveni cu poeţi şi poete, cu prozatori înalţi, cu tulburătorul ceremonial de la Casa lui Vlahuţă şi cu beţii uităcioase…Apoi m-am pus pe treabă, am prelucrat un întreg laborator scriitoricesc vrâncean, vreme de peste 40 de ani. Cu înmărmurirea şi bucuria necesare, cu aşezarea în lacrimă a volumelor, cu entuziasmul nebunesc al lansărilor la peştera dracilor, cu dansul pe mese, alături de Florin Pucă şi îmbrăţişarea ceremonioasă al lui Valeriu Cotea. Apoi, drumurile spre Negrileşti, cu nişte fiinţe de ceară, când, la lumina farurilor, am lovit un iepure, şi şoferiţa, fiică de vânător, a sărit din maşină şi l-a jugulat cu şurubelniţa (au ! ce suspin cutremurător au iepurii la moarte !) şi când eu, la tabăra din Lepşa, am refuzat friptura şi am dormit îmbrăţişat doar cu coada iepuraşului… Oho, oho ! ce nopţi cu lună rostogolită peste munţii Vrancei mi-a oferit Mitică Pricop ! Apoi la moartea lui, când m-am îmbrăţişat îngenunchiat cu crinii, cimitirului…Vrancea ? Vrancea este o stare de spirit. E un univers în care te îmbeţi încă de la frontiera lui. Hai, nu mă mai provoca ! Vom mai vorovi şi altă dată… Vrancea ? …Eu am scris prefaţa unui ghid turistic despre Vrancea, ticluit de Al. Deşliu… Vrancea e uriaşă, cât o natalitate.

C.I.U:Alfred de Vigny scria: ,,Am două feluri de prieteni. Prieteni călduţi şi prieteni ostili… Nu, să fiu drept, am prieteni de trei feluri: prieteni care mă iubesc, prieteni care mă înşeală, prieteni care mă detestă’’. Prietenii tăi?

Gh.I:Eu am prieteni totali. Nu cred în sintagma lui Vigny ,,prieteni care… mă detestă’’. Totul iese din simetria prieteniei în acest caz. Prietenia este o oglindă în care te vezi pe tine cu prietenul tău. Restul este o minciună, un fals, o oroare, un strigoi. Prietenul este împlinirea ta. El îţi aduce ceea ce ţie îţi lipseşte şi tu îi dăruieşti jumătate din duhul tău, care lui îi lipseşte.

Prietenia este o dovadă de maturitate. De statornicie. Ceilalţi care nu mi-s prieteni, sunt cetăţeni. şi îi salut respectuos, chiar dacă ei mă înjură. Oricum, în tăcerea mea, am şi eu un scuipat… nescuipat ! Pentru orbeţi. Restul lumii este o minune. Vorba lui Sofocle :,,În lume-s multe mari minuni, /minuni mai mari ca omul nu-s’’. ,, Prietenii tăi !’’, zici tu. E o întrebare obraznică…

C.I.U:Trăieşti într-un ,,cult al evenimentelor, explorând un spaţiu al formelor cu fond’’ şi ,,iubeşti cu asupra de măsură… RITUALURILE’’. Este adevărat?

Gh.I:Bătrâne-domn ! Ritualul nu este doar o ceremonie, ci este o reîncreştinare a versului însuşi, care din Dumnezeu s-a născut. El, ritualul, el m-a descoperit pe mine – şi nu eu pe el. Noptam împreună încă din copilărie. El mi-a disciplinat rostirea, visele, sensul, prietenia, aroma sufletului, chiar şi puţinele negaţii. Eu am anotimpul meu regal în suflet, indiferent de împărţirea vremii. Eu când iubesc, iubesc înăduşit. Icoanele la mine sunt la prima vedere. Cândva am scris acest distih : ”Hulubi uguind îmi intră în gură/ ciugulind versete din Sfânta Scriptură’’. Eu am rămas să şchiopătez perpetuu în acest minuscul ritual. Numai al meu…

C.I.U:Ştefan Augustin Doinaş te-a caracterizat într-o propoziţie cât într-o întreagă carte:,,un poet incomensurabil mai mare decât ecoul poeziei sale’’. Modestia ta ţi-a adus şi bucurii în relaţiile cu confraţii? Astăzi n-ar trebui să ne conducem după replica lui Tudor Muşatescu: ,,şi eu aş fi modest, dar să se ştie’’?

Gh.I :Modestia mea este o stare naturală. Dacă aş fi orgolios aş numi-o bun simţ. Eu am o naturalitate precum copacii, chiar dacă la rădăcina lor urinează câinii. Ei se împing mai departe-n văzduh, singuri şi nevăzuţi de nimeni.

C.I.U:Ai luat multe premii literare culminând cu acela al Academiei pentru ,,Fragmente despre infinit’’. Pentru acelaşi volum ai primit şi premiul ,,Păcală’’… Ne lămureşti împrejurările în care l-ai luat pe al doilea?

Gh.I:Premiile sunt întâmplări incomode, fiindcă stârneşti invidia confraţilor. Premiile sunt, de fapt…, factice. Ele nu aduc bani (la noi, în România). Ele aduc nori. Nori critici pe diverse coloane din gazetele împestriţate. Premiul de care mă întrebi de unde-l ştii ? Premiul ,,Păcală’’.. L-am primit cu o surprindere smerelnică. Nu mă aşteptam, într-o sală arhiplină de somităţi, peste o sută, al treilea strigat să fiu eu, de vocea lui Geo Saizescu, un prieten ideal, pe care şi-l poate dori fiecare din cei ce iubesc arta ,,buclucaşă’’, artă răsturnată în propria ei gravitate. Cel mai greu este să construieşti umorul. Drama se construieşte în sine, precum gravitaţia terestră, singură…

C.I.U:Eliade ne avertiza că ,,singura şansă de a supravieţui este prin cultură’’. Bugetul culturii, al învăţământului şi al Uniuni Scriitorilor nu ne duce spre pierderea acestei şanse? Dacă n-am pierdut-o de multă vreme…

Gh.I:Bugetul e o cascadă care ne inundă cu vidul ei. Şi la Uniunea Scriitorilor şi la Stat. Bugetul e o noţiune înnăbuşitoare. Cască gura unui parlamentar, şi-ai să vezi că în gătlejul lui este o porţiune din buget. Cultura în România e o admirabilă Doamnă în fundul gol. Din dicţionarele guvernanţilor (le-or fi având ?), această noţiune lipseşte cu desăvârşire. Proaspătul ungur ministru al culturii româneşti (O, Doamne !) calcă-n cacofonii şi legi aberante, mângâiate pe ceafa de don’Preşedinte, care numai astfel se poate arăta… universal (de fapt, european, de fapt, de judeţ, de fapt, de privată…). Despre învăţământ, sfânta repetenţie a profesorilor, laolaltă cu a elevilor. Cu câteva excepţii notabile de o parte şi alta. De fapt, sfinţii profesori sunt Părinţii. Fie ei şi analfabeţi!

C.I.U:Eşti un om şi un poet de un rafinament şi de o delicateţe ieşite din comun. Cei care te-au înţeles te apreciază, te respectă… Ceilalţi?

Gh.I:Prin anii ’70, eram un prieten adânc cu genialul grafician Florin Pucă. Într-o dimineaţă, ne-am dat întâlnire la celebra crâşmă a tuturor creatorilor, ”Podgoria’’, la nea Vasile. La masa din colţ, pe stânga, erau Pucă şi vestitul poet Pâcă. Taceau unul contra altuia. Bărboşi, imens de bărboşi. Pucă m-a invitat. Şi deodată un tunet răspicat prin caierul alb-negru al gurii lui Pâcă :” Măi, Nimeni ”! Mi se adresase. Eram încremenit. A intervenit Pucă :”Teodore, te rog, e prietenul meu !”-Da ??? Atunci unde-i votka ?... Şi votka am adus-o triplat şi retriplat, până la epuizarea buzunarelor mele, post studenţeşti. Aşa e şi cu întrebarea ta: ,,ceilalţi?”. Ceilalţi sunt nişte nimeni, sau nişte încremeniţi în patima lor în statuia lor neîncepută şi necesară. Nişte nimeni care nu mă interesează. Sau, iartă-mă, Doamne, nişte nimeni care încă n-au ajuns să-mi citească poezia, şi, aşa, ascunsă, intenţionat, într-o cochilie de melc salivat… Cândva, mă mărturisisem unui prieten din Germania, cu aceste cuvinte: ,,Iartă-mă, cred că ai observat: eu mă zbat ca o mică reptilă în eprubeta curiozităţii lui Dumnezeu.” (scrisoare către Titu Popescu).

C.I.U:Nu crezi că astăzi lipsesc sfinţii dintre noi? Acei martiri, acei eroi care au luptat pentru religie, pentru dreptul de a gândi, pentru libertate, pentru ceilalţi… Un Francis de Assisi, Vasile cel Mare, un Grigorie de Nyssa etc. au fost, la început, oameni ca şi noi…

Gh.I:Sfinţii s-au restras dintre noi, dragă Culiţă. Nu ai observat câte bicisnicii se întâmplă-n biserici ? Tu nu ai văzut că Diavolul a pătruns şi-n biserici şi chiar în altar? În ce priveşte sfinţii numiţi, cei care au universalizat, de fapt, iubirea şi spiritul iubirii adânci, s-au retras dintre noi. Ultimii au fost V.Voiculescu, Steinhardt, C. Noica…Aici, în casa noastră românească. În casa universală, dacă ar fi să-l decupăm doar pe Sfântul Francisco de Assisi- cel care a militat, pe la începutul secolului al XII- lea pentru privirea Bisericii (patronul spiritual al Italiei, adorat şi de Mircea Eliade), ar trebui să ne scufundăm în mântuitorul poem „Cântarea fratelui Soare”, supranumit „Cântarea (sau lauda) făpturilor”, titlul furat, frumuşel, de divinul nostru G. Călinescu (cunoscător excepţional al limbii italiene, dar şi al latinei), pentru volumul lui de poezii „Lauda lucrurilor” (1963).Nu, dragul meu, astăzi nu mai există sfinţi, vremurile sunt asfinţite; astăzi „nici un om nu-i vrednic să rostească numele Domnului”. Noi am uitat de fratele Soare; sora Lună; de fratele Vânt; sora Apă; fratele Foc; sora noastră Pământul; sora noastră, Moartea trupească. Lumea de astăzi e în crepuscul. Ea nu mai e decât doi dinţi din faţă, cu care ronţăie, nemilos, prin politicienii şi guvernanţii pereni, tot avutul lumii. Măselele de mestecat idei le-au pierdut. Ei şi-au pus planşe de aur şi proteze de argint, din cleştele cărora elevul nostru guiţă de secole şi decenii întregi. Da, trăim într-o epocă asfinţită… Dumnezeu nu stă totdeauna în altar - el se revarsă. În ziua a şaptea s-a odihnit, uitându-şi, pentru o clipă, creaţia, care a luat-o razna.Până şi Regina albinelor (cea mai perfectă fiinţă planetară) migrează episodic…

Trăim într-o lume în care ţi-e frică să deschizi televizorul: gura Iadului…

C.I.U:Ai legături strânse cu străinătatea, mai ales cu Germania. Zilele culturii româno-germane de la Bad Kreznach au o semnificaţie aparte pentru tine. Dar pentru România?

Gh.I:Peste tot pe unde am umblat în Europa, nu m-am dat ca vreun reprezentant al României – ci doar al ipostazei mele de român uluit că lumea într-adevăr există şi că mă acceptă şi pe mine le robinetul ei. Acolo, în Germania (invitat de vreo trei ori), am fost receptat – şi la München, şi la Berlin, şi la Leipzig, şi la minunatul Bad Kreuznach, ca pe o mică – mare molusculă atipică. Acest fapt mi s-a întâmplat mai degrabă la Berlin, în prezenţa unei doamne consilier-cultural, al cărei nume repetent l-am cam uitat. Nu auzise încă, acum vreo zece ani, de cei doi mari Cezari ai poeziei româneşti actuale: Baltag şi Ivănescu… Şi florile noastre, transplantate vibrau –mortuar în curtea somptuoasei clădiri a Centrului cultural germano – român…Te rog să mă crezi că Berlinul m-a dezamăgit. E o metropolă orgolioasă şi zvârlită în văzduh, dar fără personalitate, fără duh; e rece şi grandioasă; trăieşte în mine însăşi ca un gheţar lunecat din Antarctica. Deşi i-au băut vinul, Berlinul m-a impresionat în minus. Şi avea ceva înfricoşător. În gara centrală te întâlneşti cu uriaşa grădină zoologică din care răsar, mirate, gâturi lungi de girafe; alături, peste gard, copite de elefant şi „pitecantropi”. Cu astea te întâmpină Berlinul feroviar. Din inima lui am plecat zburlit… Portalul Brandeburg era în renovare şi astupat cu pături lungi. Münchenul, în schimb, e un oraş melopeic, oraş melodic. Acolo am prietenii şi prieteni adânci: Radu Bărbulescu, Pavel Chihaia, Titu Popescu, Ion Dumitru, Sorin Duca, Silvica Butnaru etc. Acolo, la Bad Kreüznach, există un consul „român” rotofei şi podgorean, mare comerciant de vinuri, prieten de stânga şi de dreapta cu Petre Roman. Pre numele lui… M-a onorat cu ospitalitatea lui – eram cu eminentul prozator Alex. Ecovoiu, dar însoţitorilor mei germani le-a cerut să-şi plătească minuscula cafea de protocol (eu fiind abstinent total la această „otravă”). Acolo s-a petrecut şi o sărbătoare culturală romano-germană, ciudată, ciudată. A trebuit să cărăm un pian, 4x4 oameni (unul este o femeie), dintr-o reşedinţă respectabilă, pe zeci de trepte, la etaj, pentru un recital impecabil.Umărul meu poetic atunci a rezistat. Recitam alături de o poetă liceancă magnetizată. Publicul nemţesc până în dinţi – mi-a respirat poezia şi melopeea ei românească, şi a rostit, prin câteva guri, că sublimul meu s-a întâlnit cu sublimul lor. De fapt, eu rosteam cuvintele Domnului ca pe nişte bulgăraşe de aur, care, întâlnindu-se cu cele teutone, scăpărau luminile înălţării. După care a urmat travaliul nocturn al coborârii pianului pe aceleaşi scări şi pe aceeaşi umeri împovăraţi de glorie… Desigur, a doua zi am apărut, cu poze şi texte, în ziarele lor migăloase – dar eu am plecat de acolo cu icoana unui public aşezat pe clapele pianului suspendat vreme de un etaj…În rest, Germania e o mare rezervaţie de nădejdi. Am credinţă în Germania. Naşte o mare matrice culturală a lumii, precum Rusia. De aceea ne şi absoarbe admiraţia…

C.I.U:Eşti unul din mari poeţi cu rădăcini adânci în satul românesc. Satului i-ai dedicat multe poeme, un volum se numeşte chiar ,,Limpeziş’’, locul în care te-ai născut. În ,,Sonete imperfecte’’ găsim prezentate, ca într-o ars poetica, trăirile copilăriei tale. Semnificaţiile ruralului românesc pentru tine?

Gh.I:Observ, din subţioara întrebării tale, că tu chiar m-ai citit, şi chiar m-ai înţeles. Slavă tâmplei tale muzicale. Fiindcă şi eu trăiesc într-o „conservă” muzicală. Scriu direct:Limpeziş e planeta mea astrală. Deşi este un sat oarecum minuscul şi „anonim”, adică ascuns în umilitatea lui uriaşă şi care îl înnobilează, pentru mine a fost şi este buricul pământului.

De pe prispa lui scriam, la vârsta de nici 14 ani, aceste versuri pe care nu le-am publicat niciodată, un fel de definiţie simbolică a Bărăganului natal:„Fântânile-s nevestele vădane/ce le sărută orice trecător,/cu braţele osoase şi bălane,/fac semne lungi în calea tuturor”…Ca, acum, la 70 de ani, să mă mir de ţăranul din mine care exclamă miluit: „O, Doamne, câtă putere mi-ai dat, ca din centrul Tău să miros marginea morţii!” Şi, încă, repet: „Hulubi uguind îmi intră în gură,/ciugulind versete din Sfânta Scriptură”. Domnule, eu am trăit în Dumnezeul meu sătesc, limpezişian, dar care, uneori, m-a scăpat printre degetele lui: vreme de 5 ani eu am fost exclus „definitiv” din învăţământul post-liceal şi universitar. Chiar dacă mă repet în acest interviu, o spun ca pe o rană care supurează continuu. Astfel aş intra în literatură, alături de o generaţie poetică glorioasă şi încătărâmată în isterii ale literaturii adevărate (sictir! piticilor şi criticilor universitari perfect „visători”). Dar eu mă reîntorc la satul meu şters, Limpeziş, din care îmi curg izvoarele. Tu îmi ceri să-ţi eseizez „semnificaţiile ruralului românesc”. E o rostire boierească şi, deci, impunătoare. În aceste „semnificaţii” le trăiesc, şi, dacă le exprim, ele devin versuri:„Am fost copilul unui sat/ Acum satul mi-e copil - /Mereu la subţiori îmi bat/ Trei clopote cu glas umil”. Sau „Eu sunt o apă roasă de vechime/Prin care trece grav şi dureros/Pluta de carne-a neamului ce duce/Capul părintelui dintâi, bărbos”. Din miezul satului meu, Limpeziş, eu nu am vrut nimic altceva decât să fiu câinele lui de pază, câinele de pază a lui Dumnezeu pe pământ :Şi, uneori, chiar am lătrat…

C.I.U:Un timp ai fost redactor şef al revistei ,, Negru pe alb’’ din Odobeşti. În acest oraş era însă o publicaţie,” Salonul literar’’, cu zece ani de activitate şi cu prestigiu…Ţi-ai dat seama că, de fapt, apariţia noii reviste a fost doar un complot mizerabil împotriva ”Salonului literar’’, pus la cale de un ins ajuns consilier pe o listă., veleitar care, la 70 de ani, s-a trezit ”poet’’? Ei bine, pentru acesta s-au găsit bani la Casa de Cultură (zeci de milioane), ca să-şi publice ,,volumele’’ cu inepţii, volume, care, prin lipsa talentului şi a celui mai elementar bun simţ, jignesc inteligenţa intelectualităţii şi a populaţiei din Odobeşti. Bani pentru ,,Salonul…’’ nu s-au găsit... deşi a rămas singura instituţie culturală care face cunoscut oraşul Odobeşti în judeţ, în ţară şi peste hotare.. Oficialităţile nu vor să vadă faptele, instigate, probabil, de acelaşi ”poet”... Iată efectele politicii şi ale veleitarismului în cultură… Unde vom ajunge?

Gh.I:E drept, eu am inventat acest titlu: „Negru pe alb”, subtilizându-l de la tataia Negruzzi. Iniţial, chiar am vrut să-i zic „Negru pe alb de Odobeşti”, dar s-au opus companionii mei, Dumitru Pricop şi Ion Panait, cei care mă şi invitaseră, insistent, să fac o revistă bună în capitala vinului vrâncenesc. Am auzit despre”neica nimeni”de care pomeneşti tu în întrebarea, prin care-l descrii drept un consilier cu pretenţii de poet. E unul care are un nume rimat şi ritmat cu ulă – ulă!, ulă!,ulă!, cântec oltenesc, mult iubit de patronul meu, Arghezi. Eu făceam toată revista, singur, acasă, la Bucureşti, după care trimiteam, poştal, textele lui Gheorghiţă Mocanu să le culeagă pe leptop-ul său. Apoi, mă caza la el vreo două nopţi, tehnoredactam după schiţele mele, şi gata revista! În primele patru luni nu mi s-a dat nici un ban, decât pentru tipar. Apoi, pentru vreo 7 luni, am fost angajat la primărie în funcţia…de metodist (!): iunie 2007 – martie 2008, cu un salariu de 7-800 lei pe lună, Gh. Mocanu făcând muncă voluntară (culesul revistei). Apoi, prăvălia s-a închis, din lipsă de parale. Parale, care, înţeleg, s-au găsit pentru acel ”ulă -epigramistul”, care nu putea să scrie ”volume”, ci doar fiţuici agramate, care jignesc, aşa cum spui, inteligenţa odobeştenilor şi le consumă banii. Regret că am „dublat” „Salonul literar”, dar fiecare am mers pe ideile noastre, separat, şi am fi putut deveni un tandem simpatic într-un orăşel pitoresc ca Odobeştiul.

Gh.I:De la structura acestei întrebări, cea de a 13 –a, dă-mi dezlegare, te rog, ca pentru ultimele şase (citează-le!), să-ţi răspund „monografic”, împletind una cu alta, aşa cum face şi ploaia: un curcubeu! Un curcubeu de răspunsuri. Monolog. Interviu atipic. Fiindcă, matale prea mă fragmentezi. Să fie pace între cuvinte, fiindcă, între oameni, e mereu război – bate-l-ar pietrele cerului!

C.I.U:Ai dreptate, te cam fragmentez, dar aşa sunt regulile interviului. Iată întrebările următoare: a)Controversele permanente dintre literaţi sunt un blestem sau o binecuvântare pentru literatură?; b)Ai cunoscut, cred, o parte din boema literară a Bucureştiului… Cine te-a impresionat cel mai mult? Două, trei figuri marcante… c)Între alesul senin-goethean şi cel încruntat, nietzschean, dacă ar fi să alegi, ce-ai prefera? Avem sau am avut aleşi în literatură?; d)Ai cunoscut scriitori gen Lampedusa, pentru care nu contau cititorul şi publicarea operelor?;e)Există o inflaţie de poeţi în România? Şi dacă ar fi aşa, cât ar dăuna literaturii, în ansamblu?; f)Suntem la capătul discuţiei noastre. Marile adevăruri sau esenţialul se spun în pragul uşii…Aşadar, pe ce loc te vor aşeza criticii şi cititorii…în templul românesc al literelor… peste 50 de ani ?

Gh.I:Mă mai încleştez, totuşi, de întrebarea 13, să-ţi răspund că „abstractele” controverse dintre literaţi nu sunt un blestem”, nicidecum, ci o binefacere pentru literatură. Precum în Agora antică, oricât de pitici am fi noi astăzi. Gâlceava înţeleptului cu lumea cantemiriană renaşte. Aşa este datul capodoperelor: să renască la câteva secole de la izvodirea lor. Vezi şi Ţiganiada lui Budai – Deleanu. Caşaloţii marilor oceane literare ies, intempestiv, să respire! Şi să ne înghită câte puţin (puţini…). Apoi se reîntorc în salonul lor imens, acvatic, pentru încă două secole, după care revin cu decizii monumentale pe „monitorul (sterp) oficial” al literaturii viitoare. Doamne, ce ne-am fi făcut dacă nu aveam această antichitate genială?! Am fi gângăvit şi astăzi prin deşerturile literaturii şi filozofiei secundare, preşcolare… Şi totuşi, nu deviez de la arsurile, întrebărilor tale (14). Mi-e foarte drag şi pun singur zăbală şi dârlogi ca să mă poţi ţine în frâu. Numai această întrebare ar apăsa soneria unui volum individual, pe care, dacă nu coborâm aripile, încă îl vom putea aşeza pe pupitrul frenetic al viitorului. Dar despre asta trebuie să mai vorbim între două clepsidre de vin alb şi roşu, până la azimut…Eu am fost niţeluş-bine atins de boema bucureşteană, şi, la rând, de cea vrânceană. Vrei nume? Te rog să desfaci cât mai lung ruloul acestei hârtii: Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Florin Pucă, Theodor Pâcă (Tudor George), Nicolae Velea, Grigore Hagiu, Mircea Dinescu, Gh. Pituţ, Nicolae Tăutu, Octavian Stoica, Puşi Dinulescu, Ion Murgeanu, C-tin Piliuţă, Dan Laurenţiu, Virgil Mazilescu, Mihai Ursache, Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu, Victor Ivanovici, D. R. Popa, Dumitru Pricop, Ion Panait, C-tin Ghiniţă etc., dar şi două doamne: Ileana Mălăncioiu şi Mariana Marin ( Mady). Şi atâţia alţii, nenumiţi acum. Vrei să evoc două-trei figuri marcante? Hai!

Primul este Nichita Stănescu. Eram, prin 1968, într-un autocar, către Neptun. Nichita era lângă mine, pe scaunele din mijloc, şi făceam schimburi de impresii vodkiste: eu, cu Moskovskaia, el, cu Gromkii… (sau gromkaia, nu mai ştiu cum se pronunţă, exact, pe vremea acelei vodci adevărate şi ieftine…). Tocmai îmi povestea că îşi pregăteşte volumul „Laus Ptolemei”, şi că îi citeşte, în putere,pe filosofii elini, când, deodată, îmi cade pe umăr şi izbucneşte într-un plâns clocotitor. Speriat, îl întreb: Da, de ce plângi, Nichita? Răspuns: plâng că nu m-am născut grec… Replică: Doamne, dar tu, Nichita, eşti născut din nişte prinţi ruşi, din nobilimea care l-a născut pe Tolstoi, Dostoievski, Esenin. Tu însuţi eşti un prinţ…Nichita, brusc, şi-a revenit şi a dato-n „râsu-plânsu”, uşor lacrimar: Nu-i aşa, bătrâne, că le-am

halit un mare poet?!! Autocarul nostru rula pe lacrimile lui Nichita…

Doi: marele, unicul, genialul grafician Florin Pucă. Înnopta în casa mea, deseori, precum şi eu la el. Într-un disdedimineaţă (3-4, spre zori), îmi telefonează: Gigi, ştiu:eşti singurul om de pe pământ care nu doarme la această oră, dar vreau neapărat să-ţi comunic un esenţial. Mai adineauri m-a sunat Fănuş (Neagu), abia întors din Deltă, din ostrovul lui secret patronat de-un singur lipovean, şi iată ce-a descoperit el acolo, pe trunchiul scorburos al unei sălcii, inscripţionate cu briceagul: nişte versuri anonime ale vreunui poet sihastru:„În baltă, patru ochi luceşte/e doi peşte!”Semnele mirării şi virgulele eu le-am adăugat ca o restituţie fraternală şi elogioasă pentru acel anonim magistral. Asemenea esenţe chiar agramaticale, nu le mai poţi regăsi decât în Mioriţa. Poporul român e înfricoşător de talentat. Lui nea Florin, i-am „restituit”, pentru acel distih genial, patru ochi de sticle odobeştene (seci) pe care le-am băut, împreună cu Nea Fane, sub balconul acestuia, înnăbuşit de nalbe şi trandafiri. După care, ne-am mutat şi am dansat pe mese la „Doina”, restaurantul construit de focşăneanul nostru, la Şosea, marele arhitect Ion Mincu. Aici, în răspuns, am avut doi-trei „marcanţi” dintr-un foc! Pituţ: eram înnoptaţi la un hotel din Vrancea (care???). Eram toţi : Mitică Pricop, Ion Panait, Culiţă Ioan Uşurelu, Ghiniţă, Paul Spirescu, Gh. Neagu, Dorina Oproescu, Ion G. Puşcă, Dumitru Ioan Denciu. Brusc, în miez de noapte, Gheorghiţă Pituţ s-a prăbuşit în somn.Litania noastră bahică, plus recitalurile prin licee, vreme de o zi…Ne-m adăpostit, în următoarea noapte, tot sub vitraliile aceluiaşi hotel. Pituţ nu ne-a însoţit, îmbrăţişat cu somnul lui uriaş, dar, seara,a reapărut lângă noi, patrulându-şi propriul pahar. Dormise, continuu, 24 de ore ! Şi, brusc, s-a răsucit de lângă noi, şi a cerut urgent un telefon mobil (abia apăruse), să vorbească cu familia. I s-a oferit. Textul „oral” al convorbirii, cu soţia, spre Bucureşti:”Valentino, te rog, iute-iute, ia pruncuţii şi du-i la subsol, la adăpost, că numai noapte năvăleşte peste noi, şi eu nu suferez să se întâmple ceva cu pruncuţii noştri. Tu chiar nu vezi ce se întâmplă afară. De 24 de ore e numai noapte pe pământ ! E numai întuneric. Ai grijă până vin şi eu acasă…”Gheorghiţă Pituţ adormise-n noapte şi se trezisem noaptea următoare, fără să mai fie pipăit de lumina zilei…Aceste 1001 de nopţi celebre n-avem timp să le renaştem total; poate, altădată… Şi, totuşi, încă una, cu Marin Preda. Merită să nu fie uitată: Eram şi înnoptam la Mogoşoaia, împreună cu Fănuş, Dinescu şi Mircea Micu. Spre miezul nopţii, l-am însoţit pe mon cher la o prelungă plimbare sub lună plină. El, în baston. Şi, brusc, se împărtăşeşte (fiindcă tocmai vorbisem despre femei):”Mon cher, eu niciodată n-am avut noroc la femei. După un gâdilici cu Nina Cassian, m-am însurat cu una frumoasă şi deşteaptă (n.n. Aurora Cornu), şi n-am avut noroc. După aia, m-am însurat cu una urâtă şi deşteaptă ( n.n., evreica Etta Preda), împreună cu care a tradus romanul Ciuma de Camus), şi tot n-am avut noroc; acum, sunt însurat cu una frumoasă şi proastă (n.n. Elena Preda), şi tot n-am noroc…” Atunci, eu, Gh.Istrate, uşor euforizat, spontaneizez:”Dar, maestre Preda, ar mai fi şi o a patra variantă! ”Care, mon cher?” Să vă însuraţi cu una şi urâtă şi proastă! ”Ptiu! Exclus, mă, belitule! Auzi! Şi urâtă şi proastă! Exclus, exclus, mă, belitule!” Dinescu se tăvălea prin iarba nopţii, într-un hohot de râs… Ehei, dar câte n-am avea de povestit de-a lungul lumii infinite!...

Tu mă „târăşti” (ademeneşti) la ferestrele demult mute ale lui Goethe şi Nietzsche. Eu, unul, optez pentru seninul goetheean, fiindcă îmi oferă o şansă. Cândva, ajuns la Salcia- sătul de naştere şi botez al lui Zaharia Stancu, însoţit de un nepot al lui, fiul unei eroine din Desculţ , am descoperit un morman de cărţi ale maestrului, îngropate într-un coteţ de găini, găinăţate şi gărgăriţite. De acolo am mai putut să „extrag”, o broşurică: „Aşa grăit-a Zaratustra”. Asta se întâmpla acum vreo 40 de ani. Şi n-am fost de acord, după lectură, cu Nietzsche, fiindcă eu nu cred în supraom, mai ales în vremurile de azi, suicide. Dumnezeu doar supraveghează acest act de prăbuşire universală, ireversibilă. şi, totuşi, hai să ne mai hodinim, măcar timp de o pagină-două, în amintirea unor personalităţi care au fost pentru o eternitate. Eram în casa lui Tudor Arghezi de pe Şoseaua Aviatorilor, în după amiaza zilei de 21 mai 1964(în care mai fusesem şi cu un an în urmă: detalii bogate poţi găsi în volumul ”Convorbiri în cumpănă” de Alex. Deşliu, Ed. Palas, 2006, pag.149-195). Tocmai ne arăta nişte fotografii şi cărţi poştale ciudate, de prin anii lui elveţieni(1905-1910), absolut negre, dar peste care, dacă dădeai cu un burete special, ele deveneau vizibile, cu texte-manuscris din acei ani. Arghezi fusese şi chimist la Fabrica de zahăr din Chitila şi scotea dintr-o cutie ermetică un pămătuf cu care reînvia noaptea hârtiei, citindu-ne texte adormite de decenii întregi. Cel mai gălăgios din grupul nopţii aceleia era George Ivaşcu. Acolo se aflau insemnele din prezilele revoluţiei ruse, fiindcă, zicea Arghezi, ”la cantina unde ne întâlneam tineri ”studenţi” proveniţi din cel puţin zece naţiuni, zilnic dispărea (definitiv) câte o fătucă sau un blonduc rus. El şi-a păstrat acele cărţi poştale secrete, pe care, din când în când, le ”developa” cu soluţia aceea faustiană(diavolească)- aşa cum ni le-a arătat şi nouă. Mitzura mi-a adus, peste douăzeci de ani, la Mărţişor, sticluţe cu parfum de trandafir, diverse soiuri, extrase de alchimistul Arghezi. Dar în noaptea aceea faraonică de 21 mai 1964, cel mai discret era unul, prietenul meu, fotograful-artist Dan Er.Grigorescu, fiul mareşalului Eremia Grigorescu, care-mi descoperea pe furiş- pitiş tot atelierul casei Arghezi, în tovărăşia discretă a înălţimii sale, ”uscăţiva-Paraschiva”, patroana tuturor duhurilor acelor pereţi. La plecare(uşor refuzată), Maestrul a ţinut neapărat să mă conducă, personal, şi m-a ademenit într-un ungher al uşii de ieşire –intrare, şi mi-a şoptit:”Tinere, te rog mult să mă cauţi, dar printr-un telefon, fiindcă viaţa mea depinde de această broască neagră, care îmi aminteşte că încă mai trăiesc. Şi nu uita: inspiraţie bogată, tinere!”. Purta după sine ţigara şi cafeluţa, cărora le zicea: ”otrava mea necesară”. L-am însoţit, la moarte( funeralii naţionale-14-16 iulie 1967),din ultimul onor făcând parte şi N. Ceauşescu, eu purtând o coroană uriaşă de flori, împreună cu Zaharia Stancu, suav şchiopătând amândoi, prin tot Bucureştiul canicular până la Mărţişor. Acolo se odihnea , de câteva luni, mai dinainte, Sfânta Doamnă Paraschiva –Uscăţiva. Trecem la alt capitol: ultimii mei mari profesori universitari mi-au fost Al. Rosetti (păstrez şi acum carnetul cu semnătura lui de decan), Tudor Vianu(cursuri de literatură universală comparată) şi G. Călinescu. În zorii zilei de vineri( venea El sau un mesager?), apărea un bileţel pe avizierul din holul Facultăţiii noastre de litere, prin care se anunţa, prin scrisul tremurat al Maestrului, că ”Astăzi…(nov.,dec.,?1964) profesorul G Călinescu va ţine un curs în Amfiteatrul Odobescu, despre: Ion Creangă. Le-au furat alţii. Mă înghesuia gândul (recunosc) să fur bileţelul olograf, dar cinstitul din mine zicea: dar dacă alţii nu-l citesc? Acum, ca un dobitoc tardiv, îmi zic: de ce nu l-aş fi subtilizat cu o copie făcută de mine? Dar era mult prea târziu , Domnule Profesor, să vă fur literele adevărate. Le-au furat alţii. Măcar de le-ar săruta, aşa cum aş fi făcut-o eu până astăzi. Profesorul abia pătrundea în amfiteatrul Odobescu (parter) prin mulţimea de studenţi admiratori atrasă de la filologie, medicină, arhitectură,filozofie, matematică, istorie, geografie, teologie etc. Coridoarele şi amfiteatrul erau înăbuşite. Iar noi,”amfitrionii”, ne agăţam precum liliecii de ferestre. Oblgatoriu, în stânga maestrului patrona celebrul analfabet şi securist al Universităţii, Mihail Novicov- comisar rus. Profesorul îşi presăra 2-3 fiţuici pe pupitru(posed fotografii unice despre aceste cursuri făcute de mult de regretatul Vasile Blendea), apoi, declamatoriu, cu gesturi largi, ne împingea în universalul Ion Creangă. Vorbea de parcă s-ar fi aflat între zei, în sanctuarul lui Apollo de la Delfi, despre universul animalier, umanoid şi umid din opera lui Creangă. Am credinţa stupidă că securitatea, salvator pentru viitorime, l-a înregistrat. Noi nu puteam scrie nimic. Exclamam cu tălpile, agăţate de ferestre şi giurgiuvele, pe când maestrul se întorcea în stânga, către piticul rus, şi-l stigmatiza: ”Ai priceput ceva, Novicoave?Iar piciul se furişa tăcut între umeri ca o cămilă miniaturizată. Iar noi, studenţii de ”adunătură”( unii veneau şi din provincie), aclamam într-un entuziasm nebun şi inteligent, cu tălpile pantofilor noştri ciuruiţi... Au trecut de atunci peste patru decenii şi încă mai aud ecoul clocotitor al acelei imprecaţii acide: ”Ai priceput ceva, Novicoave!?Azi nu mai ştim nimic despre sperla(gunoiul) Novicov. D-zeu să-l ierte! Călinescu rămâne pururi regal!

În existenţa mea , mi-a fost dat să mă ating, în mod ciudat, de câteva întâmplări simptomatice. La anii tineri, nu ştiam să valorific, întru totul, acest dar: În 1957, ultimul an de liceu, am stat în gazdă la D-l colonel Chiriacescu( avea vreo 80 de ani ), nepot direct al genialului Luchian. Casă înaltă, boierească; se află şi acum, în picioare, lângă cinematograful din centrul Buzăului, plăsmuită în bronz inspirat de Paul Vasilescu. Pe pereţii D-lui Colonel mai tronau câteva tablouri ale lui Luchian. Într-o zi a apărut Petru Comarnescu, a prânzit cu noi (menajera era d-ra Margareta, de vreo 70 de ani, sora d-lui colonel, femeie franţuzită, cu ceva şcoli la Paris).Nu mi-amintesc de felul întâi, dar felul doi era bame, specialitatea casei. Eminentul Petru Comarnescu a savurat totul, cu o delicateţe şlefuită la New York . În secret, au preţăluit lucrările şi, brusc, pereţii au rămas goi. În veranda, cu faţa spre apus, a acelei case, deseori Luchian respira apusul coborât şi aprins în Crângul Buzăului. I-am preluat şezlongul şi l-am imitat, sub un val de glicine albăstrii.

Imediat după terminarea studenţiei(1968), m-am căsătorit cu nepoata unui mare gazetar al lui N. Iorga de la ”Neamul românesc”, Craiova:Ştefan Georgescu(Julea). De la el am o carte de vizită a marelui istoric, în original-olograf. Plus ediţia princeps din 1883 a ”Paşilor” lui Eminescu. Stăteam în gazdă pe strada ”Zorilor”, la câteva case de profesorul meu iubit Al. Piru. Pe strada paralelă, Al. Sandu-Aldea, locuia familia Constanţa şi Adrian Păunescu. Dar ne-am mutat, prin apusul subit al bunicilor soţiei, în strada ”Căderea Bastiliei”, la Garsonieră.(1970).Era un hoch-parter aerisit pe care l-am împărţit împreună cu minunata D-nă Ecaterina Tonitza(soţia marelui pictor, apus în anul naşterii mele, 1940, Doamnă cu care schimbam, aproape zilnic, păreri plastice la o cafea domestică. Locuia cu cele două fete (bătrâne şi ele şi nemăritate, dar care posedau un umor haios…), sub ultimele tablouri ale maestrului Tonitza. Fetele sunt copiii - îngeri în pielea goală din celebrele sale picturi. Alături de noi, pe Roma, în prelungire, locuia Geo Dumitrescu, iar pe strada în răscruce, Marin Sorescu. Vecinul meu era Mircea Maliţa, pe atunci, şeful meu: Ministru al Învăţământului. Eh, şi vreau să-ţi reamintesc: strada mea, Căderea Bastiliei, o bătătorise, zeci şi zeci de nopţi, însuşi Sfântul Mihai Eminescu pe la ferestrele Cleopatrei Poenaru, ale căror obloane erau mereu închise, şi asupra cărora maestrul a aruncat un poem extraordinar, ”Pe lângă plopii fără soţ”( recitit doar ca pe o romanţă desuetă de N. Manolescu). Plopii, între timp, au fost absorbiţi de asfalt. Dar eu am bătut acest asfalt ani întregi, lângă umbra peregrină a lui Eminescu. Na, biografie! Zicem ce zicem, facem ce facem, şi tot la Eminescu ajungem. Cel care a sanctificat teiul, femeia, praful, lacul, strămoşii, istoria României… Apoi, a urmat capitolul Arghezi, despre care am mai pomenit. Dumnezeu m-a trecut pe sub nişte cununi luceferide. Pe sub bolţi înalte. Mulţi cred că literatura e o chestiune… de cuvinte încrucişate. Arghezi chiar a demonstrat, prin vol. 30,”Scrieri”, ”Cuvinte portrivite… şi încrucişate” (1933), că şi din acest ”joc”se poate face… metaliteratură. Ceva, însă, demonstrativ. Arghezi este el însuşi o definiţie eternă. Mi-a dăruit prietenia şi două autografe cu care voi fi îngropat în braţele lui îngheţate. Ultima lui urare: ”Inspiraţie bogată, tinere!” Acum am 70 de ani. I-am purtat coroana la 87 de ani, ai Lui. Să mai ajung să-l concurez în acest cross al vârstelor? Mira-m-aş! Noi suntem obosiţi chimic. El îşi gospodărea , natural „prisaca literară”…Un geniu precum Eminescu sau Aghezi- rămân definitiv genii, dincolo de mucilaginoşi care astăzi îi contestă. Te rog să (re)citeşti poeziile lui Arghezi. El survolase de mult graniţa morţii şi ne vorbea de ”Acolo”, precum nimeni altul. Dacă nu ai acele volume(”Frunze”- 1961, ”Poeme noi”-1963; ”Cadenţe”-1964; ”Silabe”-1965; ”Ritmuri”-1966; şi ultimul, din ajunul morţii,”Noaptea”, 1967),cărţile lui finale, ţi le împrumut eu, contra a o sută de grame de polen de tei, fiecare. Eu n-am fost cules de destin, Culiţă - ci ales…( iartă-mi” infatuarea”). Domnului îi sunt dator cu încă un vers durabil, pe care mi-l va dicta, mâine, pentru ”Salonul literar”. Am văzut în Vrancea arhaică, femei care adormiseră la porţi, scufundate în propria lor bătrâneţe. Erau mici statui îmbrobodite în negru, înţepenite deja în aşteptarea îngerului vestitor. Văzându-le, am îmbătrânit brusc, şi aşa am rămas, în termometrul vieţii lui Dumnezeu, care scade, scade şi tot scade, până ce….Distileria (alambicul) meu deja a început să picure chiar în această frază. Oricum,” finalizez” acest segment cu câteva versuri dumnezeieşti ale lui Kjel Espmark(n. 1930), scriitor suedez, fost Preşedinte al Comitetului Nobel timp de 17 ani( ceva în sensul psihologiei cărţilor mele): ”Morţii continuă să trăiască în cuvinte(…) / Când moare o limbă,/ mor pentru a doua oară şi morţii.” În această avalanşă de omenet amestecat, se ivesc, când şi când individualităţi care se auto-ignoră ( întrebarea, pare-mi-se, 17); nu la dimensiunea lui Lampedusa. Doar la dimensiunea unui savant care locuia într-un bârlog, cu lampă de gaz, la Turnu- Severin, cel căruia i s-a furat, precum lui Paulescu, Premiu Nobel: doctorul Ştefan Odobleja, inventatorul ciberneticii, prin cele două volume depuse la Academia suedeză, de „Psihologie consonantistă”, cu trei ani mai înainte de evreul Norbert Wiener, căruia i s-a şi atribuit acest Premiu în deces (după părerea mea). Dragul meu, despre poeţii şi poezia actuală vom deschide, cândva, o addendă care este gata scrisă. Deocamdată ne oprim aici, dar nu mai înainte de a măsura întrebarea ta ultissimă, a 18-a, care mă împinge în carbonul vieţuitor al următorilor 50 de ani. Nu am decenţa, sfiala şi judicităţile mele naturale – /dar şi secrete. Aşadar, şterge, te rog, un zero din cifrele tale râzător-prevestitoare. Eu n-am suferit niciodată de eu. Cred că ţi-am amintit asta şi la un pahar de vin adevărat în superba curte a casei tale, unde s-a instalat Dumnezeu să-şi admire pădurile Vrancei. Te rog, în final, să botezi fie un păr, fie un butuc de vie cu numele meu, ca să am garanţia supremă că voi mai ajunge, din urmă, cifra aia a ta, fantastică şi ireală, de 50! Tu eşti repetent la matematica astrală! Să nu te superi, dar eu viaţa mi-am trăit-o ba cu pasul, ba cu trenul, ba cu avionul, ba cu lăstunii – şi-n ultima vreme - ba cu umbra mea care se descompune încet - încet precum ceara de pe degetele lui Iisus – numai lumină. Lumină lină, copii!