O seară cu Ella

[Ionel Mony Constantin]

   De pe la zece seara*, după ce a început să ningă, nevastă-mea nu şi-a mai dezlipit ochii de geam. Pe la şapte, când plecasem să-i iau ţigări de la băruleţul din colţ, era încă frumos. La orizont, o felie de lună se iţea de după un nor şi cerul era aproape senin, dar s-a acoperit brusc şi vântul a adus primii fulgi rătăciţi în noapte. Când am plecat, eram îmbrăcat destul de subţire, doar cu o geacă necăptuşită, peste pulover, pe care o pusesem mai mult de gura Ellei , ca să nu răcesc. De fapt, pe Ella nu o freca prea mult grija de sănătatea mea, dar ştia că e încă iarnă, chiar dacă e pe sfârşite, şi n-am să pot umbla prea mult pe afară îmbrăcat subţire. A uitat însă că la mini marketul de vizavi, de unde le cumpăra ea, este închis în week-end şi până la Arcadia, la bar, nu fac mai mult de cinci minute. Nici n-am intrat bine, că Roberta,fata de tură, a şi umplut paharul meu cu votcă şi s- a întors spre raft să ia cutia cu suc de roşii. Nu v-am povestit încă, dar cred că v-aţi prins deja că aici eu sunt unu de-ai casei şi Roberta îmi cunoaşte de multă vreme tabieturile. Avem, eu şi câţiva clienţi statornici, paharele noastre, separat în galantar şi de cum ne vede prin geam, le şi pune pe tejghea. Ştie ce vreau, dar de fiecare dată, nu uită să mă întrebe:
-Tot BM, dom’ profesor?
De data asta i-am spus pas, mă grăbeam.
  Am rămas cu obiceiul ăsta de pe vremea Împuşcatului, de când beam împreună cu Boabă, Bloody Mary, făcut cu mânuţa noastră din votcă ieftină şi bulion luat pe neve de la soacră-sa. Acesta nu apăruse încă, cele câteva măsuţe de lângă vitrină erau goale, doar Lola, paraşuta de serviciu, mi-a făcut un semn amical cu mâna, uitându-se deznădăjduită la ceaşca de cafea goală. I-am făcut şi eu semn, adică tot pas, astăzi nu ies cu nimic la înaintare şi m-am întors spre bar:
-Dry, m-am fandosit, curios să văd dacă mă înţelege, şi Roberta a luat mâna ascultătoare de pe cutie.
   Am băgat pachetul de Winston în buzunar, apoi ca să-mi mai umplu timpul, până să vină Boabă, am lins, scurt, o sută de tărie şi un Beck’s draft, dar să nu mă întrebaţi de unde, prietenii ştiu de ce. Eram pe punctul de a pleca, atunci când a apărut el, iar de aici încolo lucrurile au început să se încurce treptat.
-Sal’tare umbră veche, a răcnit vesel către mine din prag, apoi înclinându-se discret spre Lola şi cu o reverenţă spre Roberta:
- Sărut mâna la doamne şi domniţe. Ăsta era unul din fixurile lui, să fie ceremonios cu doamnele şi întotdeauna pasenţa îi ieşea.
-Ce mai faceţi dom’ profesor, aţi evadat iar din cavoul familiei, m-a zeflemisit ,îndreptându-se spre mine.
Era singurul care îmi mai spunea dom’ profesor şi Roberta îl imitase. Ştia că lucrasem în învăţământ vreo câţiva ani până la „loviluţie”, ca inginer, iar după, lăsasem meseria dracului şi mă apucasem să vând rulmenţi în Turcia, să mă îmbogăţesc, da’ o dădusem în bară. M-am cărat, atunci, o vreme la macaronari, să trag targa pe uscat în construcţii, dar m-am lămurit repede că nu e de mine şi m-am întors acasă, unde Ella încă mă aştepta. Rămăsesem însă, din anii mei de străinătăţuri, cu obiceiul să îndoi cam mult cotul şi asta o supăra pe bună dreptate. Boabă ştia de toate acestea, nu numai de la mine, el era întotdeauna bine informat.
-.Sănătate şi virtute, s-avem ce bea, că-i iarnă grea, a râs el, îmbrăţişându-mă.
-Tot la patron, tot la patron? m-a întrebat în trecere, mai târziu, asta mai mult aşa, ca să-mi arate că e la curent cu ultimele noutăţi, deşi nu ne mai văzusem de aproape trei săptămâni.
-Punem un rând de BM, ca de obicei ? a întrebat Roberta, mai mult ca să se afle în treabă, da’şi Boabă a lăsat toate politeţurile baltă când i-a răspuns:
-Bă, dacă ar avea o vacă mintea ta, ar începe să pască pe asfalt. Pune! ce mai întrebi?
Roberta s-a încruntat o părere, apoi i-a răspuns zâmbind cuceritor:
-Domnu’ are dreptate, dacă mintea ar creşte pe marginea şanţurilor, ar paşte-o toţi măgarii... şi a început să toarne în pahare.
Boabă a rămas o clipă perplex, a trăznit o palmă în tejghea, a dat să se ridice, apoi a început să râdă în hohote şi cu asta incidentul s-a terminat. Cred totuşi că în sinea lui se înfuriase, asta se vedea şi după cicatricea de la tâmpla din dreapta, unde îl ştersese glonţul, în noaptea în care îl ciuruiseră pe Ceaşcă. Aceasta devenise din palidă purpurie şi probabil că şi el a simţit ceva, pentru că a ridicat instinctiv o mână spre ea, pipăind-o.
  Se anunţa să fie o noapte lungă, dar la un moment dat mi-am adus aminte de Ella şi am vrut să plec. Între timp mai veniseră şi alţi clienţi, se făcuse fumăraie, trebuia să strigăm unii la alţii ca să ne auzim, iar Roberta pusese capac gălăgiei, punând tare sonorul la televizor. Oricum, după rândul lui Boabă, a urmat rândul meu, apoi încă unul şi încă unul, mi-am mai declarat de vreo două ori intenţia să o întind, am renunţat şi a mai venit un rând sau poate două, de data asta de bere şi uite aşa s-a făcut ora zece.
Atunci am hotărât definitiv că trebuie să trag linie, am profitat că Boabă se dusese la budă, Roberta mi-a trecut datoria în cont, mi-am luat o sticlă în pungă, de rezervă, şi am plecat. Afară începuse să ningă, eram machit zdravăn, dar aerul rece m-a mai înviorat.
................................................
  Au trecut două ore de când m-am întors şi Ella tot nu a plecat de la fereastră. În cameră e întuneric şi silueta ei, cu faţa aproape lipită de sticlă, se desprinde, decupată, ca pe un ecran, luminată doar de becul din stradă. Mi-am propus la început să parlamentez, cu toate că ştiam că nu am să ajung la niciun rezultat, apoi am decis să o fac eu pe supăratul, dar de pe buzele ei nu a ieşit niciun sunet. Nu e prima oară când procedează astfel, se închide în tăcere ca într-o carapace şi poate să stea aşa fără să-mi vorbească zile în şir. Am început să strig la ea, dar foarte curând s-au luminat câteva ferestre din blocul vecin şi a trebuit să reduc amplificarea. Nu aveam nici o scuză, nu era prima oară când îi făceam scandal, acum o lăsasem şi fără ţigări şi îi venea şi mai greu să mă ierte, da’ nu-mi păsa. M-am gândit totuşi că vecinii vor chema din nou poliţia şi am renunţat.

 Apoi mi-a venit ideea nebunească să îi fac în ciudă, am scotocit după sticla de votcă, i-am deşurubat capacul şi am început să beau şi să dansez. Trăgeam câte o duşcă şi între timp ţopăiam, un fel de dans primitiv, sălbatic, însoţit de urlete, ca un Tarzan în mizerie. Emo, rotweilerul nostru a început şi el să urle sinistru, acompaniindu-mă. La sfârşit, am început să rup ţigările, una câte una şi să le arunc spre ea, dar n-a avut nicio reacţie. Începuse să ningă la greu şi eram transpirat, ud fleaşcă, atunci când Ella s-a decis să plece . M-am oprit din dans, am tras ultima duşcă şi am aşteptat să văd ce face. S-a întors după două minute, a deschis termopanul, a aruncat cheile la picioarele mele, în zăpadă, şi mi-a spus dispreţuitor :
-Du-te să dormi în garaj, nenorcitule, că în casă tot nu te primesc!

*Povestirea reia personaje şi caractere dintr-o altă scriere a autorului Cocktail Molotov

[Sofia Sincă]

Super, super la maxim! Ca să fiu în ton cu textul. La aşa obiceiuri, aşa tratament. M-am distrat teribil la sfârşit. Oricum tot aşteptam să se întâmple ceva neprevăzut, cunoscându-vă stilul, însă nu chiar atât de reconfortant. :))

înbogăţesc - typo îmbogăţesc.

Admir forma, conţinutul şi stilul!

Sofy

[Corina Militaru]

Apreciez stilul, și nu de azi! M-am delectat! :)

Cu prețuire,

[Ionel Mony Constantin]

 Mulţumesc tuturor pentru prezenţă şi comentarii.

[Vasilisia Lazăr]

Absolut minunat! Oare pe unde mai sunteți, domnule Moni?