File de jurnal (Armoniile verii)

[Giurgiu Silvia]

Vara se oferă lumii cu obișnuita-i patimă, decisă a-și juca rolul de divă a anului, până la căderea definitivă a cortinei, pe care impunătoarea Toamnă insistă nerăbdătoare să o coboare peste spectacolul desăvârșit, în care cu toții am fost protagoniști principali.    Am ales și astăzi un colț de plajă discret, retras și bine întreținut, cu mare limpede precum cristalul, pe fundul căreia nisipul pare amestecat cu particule de aur și argint, care se întrec în strălucire cu razele soarelui. Valurile se reped în jerbe de foc înspumat către țărm și stârnesc cu agresivitatea lor jucăușă chiote de entuziasm printre copii ce se rostogolesc după ele, într-o urmărire zadarnică.    Pentru mulți, vacanța s-a terminat. Plajele se golesc, stabilimentele cu terasele și restaurantele lor, deasemenea, hotelurile amuțesc treptat iar forfotul străzii care anima orașul până după miezul nopții, se stinge dezolat. În valizele călătorilor care populează acum gara, aeroportul și autostrăzile, amintirile, suvenirurile pentru cei dragi și emoțiile neprețuite se înghesuie printre obiectele personale, menite să alunge urâtul zilelor lungi și anoste ale unui alt an.     Plaja e acum mult mai degajată, marea mai limpede și mai albastră, aerul mai transparent și mai pur iar soarele are mai puține trupuri de dezmierdat, astfel că poate dărui atenție și pasiune fiecăruia în parte. Peste tot în jur se aud încă discuții vesele, în patru-cinci limbi străine, dar observ că predomină limba rusă, de data asta. Ei au sosit ultimii căci preferă să-și organizeze vacanțele mai către sfârșit de sezon, când totul e mai ieftin, mai abundent și mai comod.     Marea continuă să cocheteze cu noi, ne cuprinde cu brațele ei senzuale și posesive, ne leagănă și ne risipește angoasele, ne dizolvă cu blândețe incertitudinile, după care ne împinge afara din talazurile sale, mai purificați și mai plini de energie.     Vântul trezit din toropeală se ridică din adâncuri cu chef de harță și se apucă să cearnă peste noi nisipul fin, pe care îl răscolește și îl răsfiră cu degetele-i nevăzute. Tulbură oglinda mării cu suflarea sa fierbinte de etern îndrăgostit, apoi îmbrățișează îndrăzneț și indecent trecătorii întârziați.    Privesc melancolică cerul voalat de aburul subtil al înserării și visez să-i risipesc misterul. O minge, asemeni unui bulgăre de nisip, aterizează fără prea multe menajamente peste mine și gândurile mele, după care poposește cuminte pe prosop. Nu apuc să mă dumiresc, când o mogâldeață minusculă, acoperită de nisip din creștet până în tălpi năvălește asupra mea, plonjându-mi în brațe, ciripind într-o limbă pe care o individuez cu greu din cauza pronunției peltice, a fi franceză. După codițele blonde ce creșteau curajoase din mormanul de nisip pe care și-l turnase în cap cu găletușa de mare, am recunoscut în acel mic Bau- Bau pe fetița dulce și neastâmpărată a unui cuplu de tineri francezi care se prăjeau la soare, la câteva prosoape distanță și cu care avusesem un schimb de amabilități în decursul zilei. Am cules-o dintre faldurile culcușului meu în care se încurcase de tot, scâncind îngrijorată și i-am înapoiat mingea surâzând, dar m-am ales cu o insultă al cărei înțeles prefer să nu-l știu, de parcă eu i-aș fi confiscat-o.

[Mihaela Suciu]

Textul se oferă liniștit, dar vine finalul ca un val care te lovește în plex. Drag!

[Giurgiu Silvia]

Dragă Mihaela, mea culpa, pentru șoc! Am omis să scriu ,,va urma”! Cu drag!