– Mă băiatule, ce știi tu! E-eh! Câte mai ai de mâncat…
– Dar matale cât ai mâncat, nenicule?
– E-eh… Am mâncat atât de multe că am ajuns mort de foame.
– Ce prostie!
– Așa am spus și eu, e-he! Cât de tâmpit să fii să tot mănânci și să îți crească foamea.
– Adică bagi în matale și nu te saturi?
– Ba sunt sătul până în gât! E-he!
– Păi și de ce ai mai mâncat? ‘ ce nu te-ai oprit?
– M-am oprit, dar mi-au băgat pe gât.
– Cine ți-a băgat?
– Ăia de nu se mai satură!
– Dă-le peste mână!
– Le-am dat și m-au legat!
– Ține gura închisă!
– Îmi bagă prin urechi de-mi dă pe nas afară!
– Pune-ți dopuri!
– Îmi bagă și pe cur!
– Stai jos.
– Oricum stau.
– Ei, atunci, măcar spune-le să mai schimbe meniul.
– E-he, l-au schimbat, dar ce îți dădeau înainte prăjit, acum îți dau aceleași lucruri direct crude și reci.
– Păi spune-i cuiva de problema matale!
– Am spus, dar mi-au dat două variante: ori bag și eu cu forța la altul, ori trec pe laxative.
– Și ce-ai ales?
– Calea de mijloc. Când bag și eu, când mai stau la coadă la wc-ul public și când ‘oi muri sper să mi se deconteze la intrarea în rai că îmi pare rău de fiecare dată când bag. Dacă nu, la cât am băgat la unii, mă așteaptă o eternitate unde o să mă ia dracul!
– Și eu dacă mă hotărăsc să nu fac niciuna, nici alta, nici calea de mijloc ce o să îmi facă până la urmă?
– O să te gătească pe tine și o să te bage pe gâtul altora. Tu o să fii desertul.
– Și dacă o să fug?
– Ceva tot o să te mănânce până la urmă.
– Și nu e scăpare…?
– Este. La un moment dat este.
– Auzi nenicule, dar mai exact ce îți dau să mănânci?
– Răbdări, nenicule, răbdări.
– Cine a inventat treaba asta cu mâncatul, nenicule?
– E-he, ăia de au dat cu capul de lună, ăia! E-he!