"Opusul vieţii nu e moartea, ci indiferenţa"

[Veronica Pavel Lerner]

Mizerabilǎ şi nǎprasnicǎ situaţie este aceea de a fi inconjurat de indiferenţa celorlalţi. “Prea multa dragoste ucide” am scris când, a doua zi dupa moartea lui Ștefan Augustin Doinaș, Irinel Liciu s-a sinucis. Indiferența este, cred, cel puțin tot atât de ucigatoare. Nu mă refer la indiferența apărută ca decizie de “luare de distanță” față de anumite situații, fenomene, oameni, ci la acea indiferență infernală pe care o caracterizeză, aproape cu brutalitate, Ellie Wiesel: “Opusul iubirii nu e ura, ci indiferența. Opusul artei nu e lipsa frumuseții, ci indiferența. Opusul credinței nu e erezia, ci indiferența. Opusul vieții nu e moartea, ci indiferența.” Indiferența, în ideea lui Ellie Wiesel, e mai rea decât moartea. La fel cum nu se poate trăi printre ziduri de piatră - pedeapsele cu închisoare pe viață în izolare sunt, se spune, mai cumplite decât pedeapsa capitală - tot așa nu se poate trăi printre ziduri-oameni.

Indiferența nu e o lipsă de emoții, ci o lipsă de trăire a ei în raport cu ceilalti, de unde inexistența interacțiunii, element indispensabil al vieții. Ideea lui Mark Zuckerberg, inventatorul lui “Face Book”, a fost genială: printr-un simplu “click” pe butonul “like”, oamenii trăiesc cu iluzia unei lumi care participă, care nu e indiferentă. Atat cei care postează, unii chiar zilnic, din nevoia de comunicare, cât și cei care pun semnul “like”, dovadă a faptului că n-au fost indiferenti, își satisfac nevoia vitală de interacțiune. Chiar pentru cei care primesc puține “like”-uri, faptul că nu sunt înconjurați de “un zid” fără reacție e suficient ca să le dea senzația că “trăiesc”.

Existǎ însǎ oameni care au nevoie nu numai de lipsa indiferenţei, ci care solicitǎ în permanenţǎ o validare a existenţei lor. Nu ajunge ca cei din jur sǎ interfereze cu ei, au nevoie de aplauze.  Desigur, în unele cazuri, nevoia e justificatǎ. Se ştie cǎ sportivii dau performanţe superioare când sunt încurajati din tribune, la fel interpreţii de muzicǎ rock (şi nu numai), care sunt stimulaţi de ovaţiile mulţimii. În alte cazuri, însǎ, eforturile de a atrage atenţia nu sunt justificate şi devin obositoare pentru cei din jur. Cerşetorii de atenţie nu se vor sfii sǎ recurgǎ la orice mijloace pentru a o obţine, uneori cǎlcând peste propria lor demnitate. În multe cazuri, eforturile lor au efectul contrar: lumea, plictisitǎ de insitenţele individului, îl marginalizeazǎ.

Setea de atenţie şi/sau de laude provine fie dintr-o lipsǎ de încredere în ei inşişi, fie dintr-un rǎsfǎţ accentuat în copilarie, fie din orgoliu. Deşi incomodǎ pentru ceilalţi, insitenţa obsesivǎ se dovedeşte uneori eficace: cei solicitaţi, epuizaţi, cedeazǎ şi oferǎ solicitantului atenţia cerşitǎ, care, însǎ, nu îi va fi niciodatǎ suficientǎ; pretenţiile - nişte dorinţe iluzorii de fapt-se vor amplifica. Filosoful grec Platon ne învaţǎ: dorinţele iluzorii sunt un “coş fără fund”, iar a ceda acestora e ca şi cum plăcerile ar fi turnate într-un butoi perforat. Iar lecţia dată de filosofia epicuriană (Epicur, filosf grec) este de a nu ceda dorinţelor iluzorii, ci de a trăi în echilibru cu natura.

Indiferenţa nu e legatǎ de controlul asupra emoţiilor. Există meserii în care emoţiile trebuie stăpânite: chirurgul nu poate opera cu milă pentru pacient, reporterul nu are voie să fie subiectiv, pilotul e obligat să-şi  păstreze cumpătul în orice situaţie, rolul judecătorului este de a da verdictele în funcţie de lege, etc. Controlul emoţiilor în aceste cazuri are efecte pozitive. Doar indiferenţa definitǎ prin lipsa de interacţiune ucide. Poetul american Jack Kerouac (1922-1969) spune: “pe când moderaţia e o greşeală, indiferenţa e o crimă.” El se referă aici la moderaţia emoţională.

Indiferenţa nu e o caracteristică a mediului natural, interacţiunile în naturǎ se fac pe toate planurile.  Animalele inferioare, care au numai instincte, îşi exprimă afinităţile: apicultorul va şti să explice multe din atitudinile albinelor, iar în prinvinţa animalelor  superioare, cei care au pisici şi căţei, sau crescătorii de cai şi de alte animale, ştiu bine cât de neindiferente sunt aceste fiinţe.

 

Şi vegetaţia interacţionează cu mediul înconjurător. Nefiind conştiente de moartea lor, frunzele ne par indiferente, ca şi copacii din care ele cad toamna în cea mai spendidǎ ofrandă de culori. Dar interacţiunea lor cu anotimpurile, precum efortul păsărilor migratoare, nu este o indiferenţă, ci pare a fi  mai curând o acceptare a fenomenelor şi constituie, în acest sens, un exemplu de urmat pentru om.

 

“Politeţea este o indiferenţă organizată”, spune Paul Valéry. Aş crede mai curând că politeţea e o respectare a bunelor maniere (neglijate în ziua de azi), dar ea demonstrează respect, nu  indiferenţă! Personal, rǎman la părerea lui Ellie Wiesel: opusul vieţii nu e moartea, ci indiferenţa.

 

[Ion Lazăr da Coza]

Fără îndoială, părerea lui Ellie Wiesel pleacă din experiența holocaustului. Și-i adevărată!

Te rog, fă un experiment: postează pe facebook un banc - vei primi zeci și zeci de like-uri; postează un atac dur, dar meritat, la adresa unui potentat al zilei - deși nu trăim în vreo dictatură, vei primi, cel mult, două-trei like-uri!

Nu cumva, în problemele majore, indiferență=instinct de conservare, deși „linșajul” ne poate paște pe toți?

Cât despre vânătorii de like-uri, aici funcționează „votează-mă că te votez!”

Discuția e vastă...

Drag,

da Coza

[Veronica Pavel Lerner]

Da, asa e, discutia e vasta. Prefer un schimb de pareri decta de like-uri! :)))

Multumesc foarte mult. Pot sa dorm linistita la noapte: articolul n-a fost tratat cu indiferenta aia de care vorbeam. Poate ca Ellie Wiesel a scris despre indiferenta ca urmare a propriilor experiente, asa e. Si poate ca eu am dat o dimensiune prea mare indiferentei -si asta e posibil. Dar am scris ce am gandit si simtit.       

Incca o data multumiri! 

Ion Lazăr da Coza a spus :

Fără îndoială, părerea lui Ellie Wiesel pleacă din experiența holocaustului. Și-i adevărată!

Te rog, fă un experiment: postează pe facebook un banc - vei primi zeci și zeci de like-uri; postează un atac dur, dar meritat, la adresa unui potentat al zilei - deși nu trăim în vreo dictatură, vei primi, cel mult, două-trei like-uri!

Nu cumva, în problemele majore, indiferență=instinct de conservare, deși „linșajul” ne poate paște pe toți?

Cât despre vânătorii de like-uri, aici funcționează „votează-mă că te votez!”

Discuția e vastă...

Drag,

da Coza

[Valeria Merca]

Delicat subiect ne-aţi propus spre meditaţie, doamna Veronica! Din păcate, acest ''fenomen''are loc la tot pasul. Personal

l-am tradus mereu ca fiind rezultatul unei educaţii precare, care duce la abrutizarea fiinţei umane, în final, a unei întregi generaţii.
„Nu călăul mă va speria, nici căderea definitivă a trupului, nici încărcătură puştilor morţii, nici umbrele pe zid, nici noaptea când pe pământ mai pâlpâie azvârlită doar ultima stea a durerii, ci indiferenţa oarbă a unei lumi nemiloase, nesimţitoare.” (Roger Waters)

Cu stimă,

[Veronica Pavel Lerner]

Comparatia indiferentei cu un calau , asa am interpretat citatul ales de tine, Adelaide.

Multumesc pentru trecere si comentariu.  

Adelaide a spus :

Delicat subiect ne-aţi propus spre meditaţie, doamna Veronica! Din păcate, acest ''fenomen''are loc la tot pasul. Personal

l-am tradus mereu ca fiind rezultatul unei educaţii precare, care duce la abrutizarea fiinţei umane, în final, a unei întregi generaţii.
„Nu călăul mă va speria, nici căderea definitivă a trupului, nici încărcătură puştilor morţii, nici umbrele pe zid, nici noaptea când pe pământ mai pâlpâie azvârlită doar ultima stea a durerii, ci indiferenţa oarbă a unei lumi nemiloase, nesimţitoare.” (Roger Waters)

Cu stimă,

[Vasilisia Lazăr]

Da, indiferența e tot un fel de moarte... Pentru unii, valori precum altruismul şi bunătatea, curajul şi compasiunea sunt considerate semne de slăbiciune și atunci, printr-un mecanism de autoapărare, preferă neimplicarea, detașarea, nepăsarea sau, și mai rău, cinismul (aici vorbesc de problemele de care ar trebui cu adevărat să ne pese). Se spune că indiferența ucide și nu cred că suntem departe de adevăr. Cineva, de exemplu, ar trebui să fie plin de căldură şi înţelegere omenească, dar el alege să „nu vadă“ şi să nu audă această solicitare; cineva ar trebui să fie curajos şi demn în atitudine, dar preferă să tacă şi să-l lase pe celălalt „să cadă“, să fie neputincios şi deznădăjduit în continuare; cineva ar trebui să dea dovadă de blândeţe, dar alege să „nu se implice emoţional“; cineva ar trebui să facă un efort să se imagineze în locul altcuiva, dar găseşte că „nu merită efortul“. Această atitudine negativă, în final, se întoarce împotriva celor care o iau, însă ei nu realizează acest lucru.

Un articol care mi-a mers la inimă și pentru care te felicit, Veronica.

[Veronica Pavel Lerner]

Da, da, foarte adevarat ce spui tu, exista un "cinism" al societatii moderne, greu de suportat. Eu vorbeam despre indiferenta care, din fericire nu cred ca s-a extins foarte tare. Oamenii, peste tot pe lume, au ramas totusi sensibili la problemele umane, sar sa ajute, sunt unii langa altii in suferinta si uneori un strigat de "ajutor" se face foarte auzit. Sunt insa si multe cazuri, ionca, in care indiferenta ucide...

Multumesc mult, Vasilisa, ma bucur ca ti-a placut. Oh, daca as fi avut mai mult talent poetic, ar fi trebuit, pe tema asta, sa fi scris un sonet in forma shakespeariana, cu cele doua versuri finale care sa acuze indiferenta. Dar...nici n-am destul talentul si, apoi, cine mai apreciaza azi sonete?..:)) 

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Da, indiferența e tot un fel de moarte... Pentru unii, valori precum altruismul şi bunătatea, curajul şi compasiunea sunt considerate semne de slăbiciune și atunci, printr-un mecanism de autoapărare, preferă neimplicarea, detașarea, nepăsarea sau, și mai rău, cinismul (aici vorbesc de problemele de care ar trebui cu adevărat să ne pese). Se spune că indiferența ucide și nu cred că suntem departe de adevăr. Cineva, de exemplu, ar trebui să fie plin de căldură şi înţelegere omenească, dar el alege să „nu vadă“ şi să nu audă această solicitare; cineva ar trebui să fie curajos şi demn în atitudine, dar preferă să tacă şi să-l lase pe celălalt „să cadă“, să fie neputincios şi deznădăjduit în continuare; cineva ar trebui să dea dovadă de blândeţe, dar alege să „nu se implice emoţional“; cineva ar trebui să facă un efort să se imagineze în locul altcuiva, dar găseşte că „nu merită efortul“. Această atitudine negativă, în final, se întoarce împotriva celor care o iau, însă ei nu realizează acest lucru.

Un articol care mi-a mers la inimă și pentru care te felicit, Veronica.