Rug pe rugă - roman; fragment 4

[Nina Mariana Marcu]

Of, iar îl apucă durerile de cap după atâtea supoziţii şi gânduri. Şi, totuşi, din mai multe motive, nu se poate gândi acum la altceva. Fie şi numai pentru că iar e poliţia în clădire. Inevitabil, deşi acum s-au dus cei doi, trei poliţişti care tot vin încoace, la director, vor ajunge şi la el. Doar el a fost atunci amfitrionul evenimentului. Iar întrebări, iar vorbe în doi peri... El n-are nicio vină. El n-a făcut nimic ca să se întâmple ce s-a întâmplat. Nu el a apăsat, dacă e să vorbim cinstit, pe trăgaci şi nu el a tras. Nu el a pus-o să plece, agitată, răvăşită, după ce-l pocnise cu simţ de răspundere pe Lari, după acesta. Nu el l-a stârnit apoi pe soţul ei, pe urmele lor... Nu el! Doar întâmplarea făcuse atunci – mă rog, cam stătea cu ochii la ea - să vadă tot şi să pornească, vrând să aplaneze un conflict, după ei. Nu a înţeles nici atunci, şi nu înţelege nici acum, ce-a fost. Ce înseamnă toate câte s-au întâmplat... Care e miezul tuturor acelor lucruri...

Ea a murit. Aşa a zis atunci doctorul Palade. Chiar transportată cu SMURD-ul la Bucureşti, unde, măcar teoretic, dacă nu şi practic, ar fi primit îngrijiri mai bune... Cei doi bărbaţi au dispărut şi ei. Nu mai ştie nimic despre niciunul. Nici măcar despre Lari, colegul şi, într-o mare măsură, prietenul lui. Ultima dată l-a văzut dimineaţa, după tevatura cu gloanţele, în bomba aceea împuţită de la marginea oraşului. Beat... Nebun... Răvăşit... Terminat... Aşa cum nu-l văzuse niciodată. Cum nici nu-şi imaginase, deşi zgubilitic în 99% din timp, că poate fi. Auzise că spărsese paharele în local, că trântise rafturile, că răsturnase mesele, că rupsese scaunele, că bătuse, unul după altul, chelnerii. Ce mai, că făcuse prăpăd. A rămas în urma lui ca după turci, când călcau ţărişoara în picioare. El, Vlad Andreescu, poet şi inspector cultural, critic literar şi consilier literar, bărbat şi ploieştean, se dezisese atunci de purtarea lui. Trimisese şi un comunicat prin care arăta că îi pare rău de cele întâmplate şi că nu toţi oamenii de litere sunt la fel, se poartă aidoma lui Laurenţiu Banu, fac astfel de prostii. Pe urmă, nu mai ştie ce-a fost cu el, cu Lari. Deşi are numărul lui de telefon şi ar fi putut să-l sune în fiecare clipă, ca să ceară detalii... Să-l dumirească. Sau, măcar, să-l întrebe omeneşte cum o mai duce. Hm... De ce ar face-o? Împotriva oricărei logici, deşi nu se suportau, deşi nu se sufereau unul pe altul – şi se vedea din prima, cu ochiul liber - ea atunci a fugit după el. Din cauza lui - de ce nu? – poate că i s-a tras.

Nu, nu mai ştie nimic despre Laurenţiu. Cum nu ştie nici despre Andy nimic. Ce-i drept, nici pe ăsta nu l-a căutat cu lumânarea aprinsă prin toate ungherele întunecate. N-avea de ce. Era soţul ei. A fost cu ea atunci. Şi atunci. Aproape că a răpit-o din Spitalul Judeţean Ploieşti ca s-o ducă la Bucureşti. Aşa moartă cum era. Nici n-a stat la discuţie cu medicii şi asistentele care încercau să-l facă să înţeleagă... Da, că nu mai era nimic de făcut pentru trupul inert, din care viaţa se scursese din momentul în care a atins-o primul glonţ. A dus-o în capitală doar ca să aibă de unde o transporta înapoi, acasă, la Sinaia. Ce-o fi cu el acuma? Ce-o face Andy la momentul ăsta? S-o fi luat cu viaţa, ca toată lumea? O fi plângând la mormântul ei zile şi nopţi în şir?

Uite, asta nu i-a trecut prin cap până acum: n-ar fi rău să ducă şi el, creştineşte, nişte flori la crucea ei. Şi-o lumânare, că a murit fără lumină, ca un câine. Măcar atât, dacă la înmormântare, cu toată tevatura aceea, nu s-a dus. De fapt, nu l-a chemat nimeni. Pesemne că Andy nu s-a mai gândit la chestii de astea. Nu i-a mai stat capul să-i anunţe şi pe cei de la concurs. Nu, nu mai are absolut nicio noutate despre el... Dar bănuieşte că poliţia ştie ce şi cum. Că sunt şi ei, Laurenţiu şi Andy, în cercetări. Că îi ţine în priză. Au fost, ca şi el, parte în toată acea nebunie. Fiecare dintre ei a avut un rol. Şi l-a jucat. Conform sau nu unui scenariu. Cu sau fără regia de rigoare. Involuntar sau nu. Ar fi putut, chiar aşa secretoşi cum sunt poliţiştii ăştia, căci ei doar întreabă, nu comentează altceva, să-i întrebe despre cei doi. Ce mai fac, unde sunt, cum o duc... Chestii de astea...

Despre ea... Mai ales despre ea ar putea să întrebe. Fata cu ochi măslinii, cum îi zicea mai totdeauna, când vorbea despre ea, Lari. Măslină verde, nedată în pârg, la de asta se referea când zicea aşa, nu la cea neagră, coaptă, matură. Că aşa erau ochii ei, ca măslinele alea verzi... Da – uite că are acum revelaţia - mai niciodată nu-i spunea Lari pe nume. Ca şi cum, pentru că nu-l interesa, nu reţinuse cum o cheamă. Nici când se interesa de lucrările din concurs, nici când îl întreba pe el despre ea, nici când o împungea cu privirile-i întunecate sau cu vorbele-i în doi peri, nu îi zicea pe nume. Nici măcar nu o striga pe numele ei, când voia să-i spună ceva. Nu o striga, de fapt, niciodată. Prefera să se apropie şi s-o atenţioneze despre acel ceva despre care intenţiona să-i vorbească. Iar în societate, în grup, oriunde, era doar fata cu ochi măslinii. „Spune-i fetei cu ochi măslinii chestia asta... Unde e fata cu ochi măslinii, leşină dacă stă în compania noastră? Ce ţi-a zis fata cu ochi măslinii, se crede talentată? Scrie de mult, scrie mult? Stai că mă duc mai încolo, că nu vreau s-o sperii pe fata cu ochi măslinii... Dar fata cu ochi măslinii nu vine la petrecere? Doar a luat marele premiu, nu? Să vină. Du-te, Vlade, tată, după fata cu ochi măslinii!” Aşa, şi într-un milion de alte feluri, comenta întotdeauna Lari. De se simţea, din pricina tuturor remarcilor lui, şi el, organizatorul evenimentului, încurcat.

Sau Omar Hayssam, aşa observase că o porecleşte, când erau doar ei doi, soţul ei. Probabil pentru că era, cu adevărat, cu ochii ei, cu zâmbetul ei, cu trupul ei, o teroristă. Răpitoare de literaţi, şi nu numai, era! O priveau toţi, pe unde se duceau, cu priviri atente şi hulpave. Până şi la Mânăstirea Crasna, un punct al popasului de iniţiere, călugării rămăseseră cu gurile căscate şi cu ochii la ea, aşa cu jind se uitau... Poate că era teroristă chiar în sensul strict al cuvântului, cel analizat, iată, şi de poliţie, din septembrie încoace. La asta, chiar fabulos cum sună, nu vrea să se gândească. Există – şi el o aplică – prezumţia de nevinovăţie. Nu poate, şi nu are dreptul, să dea verdicte. Nu el... Sau, poate că Andy îi spunea aşa pentru că avea, delicat, dar ferm, ceva de arăboaică în ea. Ochii, părul, gura, chipul în întregime, nu ştie să spună ce, dar ceva... Avea ceva care amintea, indubitabil, de cele o mie şi una de nopţi. Atunci, în septembrie, când o urmărea cu coada ochiului, inspectorul cultural gândea că doar vălurile şi dansul din buric îi lipseau ca să fie o arăboaică desăvârşită. Acum regretă că ea n-a avut talentul Şeherezadei, că n-a ştiut cum să-şi lungească viaţa, măcar cu o mie şi una de nopţi, ca aceasta. Moartea o înghiţise hulpavă, deodată, definitiv.

Iar el se mai întreabă şi acum ce avea ea de atrăgea de îndată toate privirile. Încercase, deşi îl fermecase de la prima privire, să nu se uite fix, ca prostul, la ea, ca să-şi definească misterul acela. Îi observase pe ceilalţi cum o remarcă şi-şi spusese că nu era, totuşi, chiar aşa de frumoasă. Erau altele, în grupul acela al câştigătorilor concursului, mai frumoase. Aveau toate trăsăturile calde, deosebite, catifelate. Ca de păpuşi. Dar fata cu ochi măslinii era, pur şi simplu, fermecătoare. Magnetizantă. Pozitivă. Minunată. Captivantă. Seducătoare. Fabuloasă. Nu ştie din ce îi veneau toate astea. Era la fel şi, totuşi, altfel decât erau femeile frumoase. Pentru că nu făcea nimic ca să fie remarcată. Nici măcar nu cocheta din priviri, cum mai făceau altele. Ea se uita pe geamul autocarului, la frunzele care potopeau străzile în buza toamnei, mai degrabă, decât în ochii bărbaţilor literaţi, agăţaţi de chipul ei. Nu era nici îmbrăcată provocator. Formele-i delicat rotunjite mai mult se ghiceau, decât se vedeau cu ochiul liber. Nu purta fuste mai scurte decât trebuie, nu avea decolteul mai mare decât alte femei, nu vorbea tare, nu râdea prosteşte, nu era extravagantă, nu era aiurită, nu ieşea cu nimic din toate astea în evidenţă. Părea cea mai normală dintre toate femeile. Cea mai aşezată. Cea mai serioasă. Cea mai caldă. Cea mai blândă. Dar degaja, din tot eul ăsta firesc, atât de firesc, al ei, un magnetism incredibil. Teribil... De neimaginat... Un şarm care nu ştie, fir-ar să fie, să spună din ce venea. O analizase cât putuse el de atent, fără să bată, desigur, la ochi, însă nu descoperise trapa care, în chip miraculos, să-l scoată la lumina deducţiillor. Răspândea din ea, din adâncurile ei, viaţă. Trăiri. Sentimente. Dorinţe. Revelaţii. Visuri. Foc. Te gândeai la cât de normală părea, dar sfârşeai, bărbat în puterea simţurilor ce te aflai, sorbind-o din priviri. Stăteai ca boul şi te uitai la ea. Cu gura căscată, ca alde papleacă, te uitai. Ca proştii, ca să vorbim pe şleau. Voiai să te uiţi altundeva şi ea îţi atrăgea privirile de îndată. Parcă toate privirile bărbaţilor erau pilitura de fier care fuge, bezmetică, spre magnet. Deşi, cum îşi tot spune de cinci luni, de când o cunoscuse, ea nu făcea nimic ca să ceară ori ca să implore să fie privită. Dar peste tot, pe unde se duceau, lumea se uita la ea şi după ea, magnetizată. Ceva din ea urla nebuneşte şi atrăgea, flagrant, căutăturile semenilor. O păţise el şi o păţiseră, categoric, şi alţii. Voiai să descâlceşti misterul acela şi o priveai şi mai mult, şi mai insistent. Şi, răscolitor, te tot întrebai ce are fata cu ochi măslinii de te ţine cu privirile ţintă pe ea. Din ce venea, în definitiv, focul ăla potopitor, abundenţa de lumină, preaplinul de viaţă care ţâşnea din toţi porii şi din ochii-i migdalaţi, dacă ea era mai normală ca toţi oamenii normali din lume? Dacă nu făcea nimic pentru asta? Dacă se purta natural şi fără fasoane? Dacă nu etala niciun fel de fiţe? Ei, şi, cu toată viaţa degajată, a murit...

Hm, par oameni de treabă poliţiştii care tot vin şi tot pun întrebări şi, pe de altă parte, aşa mare cum e Ploieştiul, pe el îl cunosc. Vede el bine, îl apreciază. Pe el şi cărţile sale. Or fi citit şi ei... Nu sunt abjecţi cu el, nu sunt obraznici, nici nesimţiţi. Dacă, la urma urmei, ar pune şi el, aşa, într-o doară, o întrebare? Cum e cu Laurenţiu şi cu Andy? Unde sunt? Ce fac? Mai trăiesc? Mai multe întrebări, dar nu contează... Dacă vin cei trei - sau cei doi, că nu vin niciodată la fel şi el nu ştie cum se lucrează în poliţie, poate azi mai mulţi, mâine mai puţini sau invers – îi va întreba. Şi nici nu contează că, în deplinătatea capacităţilor mintale şi cetăţeneşti fiind, nu le-a dat nici până acum, deşi gestul poate fi interpretat ca obstrucţie a anchetei poliţieneşti, agenda aceea...

 

 

 

[Sofia Sincă]

Un capitol, ca şi celelalte de până acum, mai mult ale sufletului, ale descrierilor, ale tatonărilor, decât ale acţiunii. Puţină acţiune, multă descriere... şi fără dialog. Probabil aşa va fi tot romanul, fără dialog, ca o poveste reportericească. Cred că de data aceasta Nina, te-a răpit reporterul din tine. Scriitorul a cam primit pas...

Oricum am citit cu plăcere!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Miha, te salut cu drag şi adaug de îndată salutului mii de mulţumiri. Ştii tu, pt tot. Fata cu ochi măslinii este personaj în roman. Ba, chiar unul principal. Doar că, am ales să intre în scenă altfel de cum intră în mod firesc nişte personaje. Aş zice, în legătură cu programul de protecţie că, într-o oarecare măsură, intuieşti ceva, fără a fi, însă, strict, vorba despre un program de genul acesta. Oricum, romanul este clădit pe multe încurcături şi, povestea curge spusă, atât de autor, care prezintă totul prin ochii inspectorului cultural, apărut deja pe firmament, deci totul e subiectiv, văzut prin prisma lui, cât şi de - sau mai ales de - personajele principale, care, aparent, sunt în umbră, deşi au apărut şi ele. Desigur, fiecare spune povestea aşa cum o ştie el, aşa cum crede că o ştie... Sper, dragă Miha, să reuşesc să te captez... Merci încă o dată.

Mihaela Popa a spus :

După acest fragment, tind să cred că Ea, fata cu ochii măslinii, va reveni...( să fie într-un "program de protecție..." ?!)

mi-ai stârnit curiozitatea rău de tot!

[Nina Mariana Marcu]

Draga şi buna mea Sofy, îngerul meu păzitor de la fiecare roman şi de la fiecare fragmenţel, îţi mulţumesc că eşti încă, şi din nou, lângă mine. Şi, bag eu bine de seamă, mă stârneşti, mă provoci, mă chemi să dau cărţile pe faţă. Ei, bine, să devoalăm, atunci tema şi felul romanului. Să vorbim despre plotul cărţii ăsteia. Să scoatem, doamne sfinte, scriitoarea pedantă din impas şi să-i spunem pas reporteriţei sâcâitoare. A venit momentul. Din capul locului, pentru o bună receptare a textului, trebuie spuse următoarele: romanul este, se vrea, unul psihologic, de introspecţii adânci şi serioase. Personajul principal de până acum - căci, evident, sunt şi alte personaje în prima linie, deşi pare că sunt undeva, în umbră; şi sunt, Sofy, serios, şi dialoguri, este şi acţiune, este şi suspans, este şi dragoste, este şi umor, sunt mai multe ingrediente menite (aşa zic eu) să dea "gust" romanului -  inspectorul cultural, este, desigur, un om cult, inteligent, elevat. Nu este un om de pe stradă care nu-şi pune întrebări, care nu caută răspunsuri, care ia totul cum vine. Este, de asemenea, un poet talentat, deşi extrem de cu - să zic aşa - capul în nori, fără spiritul de observaţie pe care şi-l arogă, la început. Lucrează, deci, cu cuvântul. Îl lansează pe orbită, îl suceşte, îl îmbârligă, îl chinuie, îl face bici şi brici, îl trece prin toate stările posibile. Eleganţa spiritului său este, oarecum, umbrită de limbajul libertin al secretarei, al colegilor, al celor din jur, de beţiile pe care le mai trage cu poeţii aidoma lui, de întorsăturile vieţii... Pe fata cu ochi măslinii, la concursul literar în cauză, o place. Şi o ia cum se dă... De fapt, cum crede el că se dă. Şi, culmea, la plecarea intempestivă a fetei cu ochi măslinii, ea îi lasă lui agenda în care, la început a scris normal, apoi a stenografiat pe tot parcursul concursului... În cele cinci luni de la acest fapt, până la momentul în care inspectorul îşi pune întrebările cu care începe romanul, agenda ajunge pt el o obsesie. Nu ştie ce scrie în ea, nu înţelege nimic nici din cele câteva pagini în grafia latină,  nu are idee de ce s-a întâmplat atunci, de - crede el - ea a murit, grefiera care ştie stenografie îşi amână venirea, el e disperat, agasat, angoasat, nelămurit. Agenda îi atârnă de gât ca o piatră de moară. Nici poliţiştilor care fac cercetări, deşi ei vin mai mereu pe la centrul cultural, nu le-a spus nimic despre agendă, deci, nici nu a predat-o, obturând, oarecum, mersul anchetei. Aşa... Fata cu ochi măslinii, cum va fi Cristina Dragu destul de mult numită, în prima parte a romanului, unde povestea curge spusă de autor, dar prin ochii şi simţurile inspectorului cultural, va spune şi ea povestea... Aceeaşi poveste, dar aşa cum o vede, cum o ştie, cum crede că o ştie ea. O va întregi, o va elucida din multe puncte de vedere, o va complica din altele, lăsându-l, în anumite privinţe pe inspectorul cultural care - te-ai prins tu, că eşti fată deşteaptă - află totul din "traducerea" agendei, tot nelămurit şi încurcat. Desigur, vor mai curge întâmplări, trecutul şi prezentul îmbinându-se mai tot timpul. Dar pentru elucidarea totală mai este nevoie de mărturia unei alte persoane. Însă, pe asta, pe cuvânt, oricât de dragă mi-ai fi tu, şi-mi eşti, nu ţi-o spun. S-ar putea să te prinzi pe parcurs din povestire cine e. Inspectorul cultural, despre care am precizat că e cu capul în nori, nu realizează despre cine e vorba. Mult mai târziu este dumirit de către cineva în sensul acesta. Şi atunci, la acel punct, ia legătura şi cu acea persoană şi povestea curge, astfel, şi prin prisma acestei a treia persoane. Deci, aceeaşi poveste văzută din unghiuri diferite. Relatată de autor, care face asta strict prin ochii inspectorului cultural, de fata cu ochi măslinii, de al treilea personaj central al romanului. Eu am numit, oarecum neîntemeiat, acest gen poveste în poveste, deşi nu e chiar o povestire în ramă, ca să-i zic aşa. Mă gândesc că, poate, la început, se citeşte un pic mai greu felul ăsta de roman, dar odată intrat cititorul "în pâine", agăţat cu taine, angoase şi nedumeriri, plotul curge lejer şi relaxant, iar eu am vrut să fie altcumva cartea asta decât toate cele pe care le-am scris. Nici clasic, nici obiectiv, nici subiectiv, altfel. La primele romane, din care nu am postat încă pe "Însemne", povesteşte tot autorul. La "Trăind clipa", ai văzut cum am făcut, eroina principală este transpusă şi pe ecranul altui timp, nu doar în cotidianul stringent. De data asta, am vrut să fie altceva. Aşa că, am inventat o modalitate ca povestea, aceeaşi poveste, să fie aflată de cititor din trei părţi. E ca şi cum trei fraţi de cruce - să zicem, că nu-mi vine alt exemplu în minte - împart între ei un pandantiv cu rol de talisman. Fiecare ia câte o parte din acel obiect. Şi numai puse unul lângă altul, numai când sunt puse unul lângă altul, acele fragmente de pandantiv dau un tot, întregesc talismanul. Deci, doar la sfârşitul cărţii, după ce "iau cuvântul" toţi implicaţii, povestea va fi în totalitate spusă... Aşa că, draga mea Sofy, ai, dacă poţi, răbdare cu mine. Şi eu, la schimb, deşi nu mă ridic, nici pe departe, la înălţimea ta, îţi ofer gratitudinea şi mulţumirile mele. Uite, ca să vezi că mă ţin de cuvânt şi nu predic apa, bând ţuica, îţi mulţumesc pt tot...         

Sofia Sincă a spus :

Un capitol, ca şi celelalte de până acum, mai mult ale sufletului, ale descrierilor, ale tatonărilor, decât ale acţiunii. Puţină acţiune, multă descriere... şi fără dialog. Probabil aşa va fi tot romanul, fără dialog, ca o poveste reportericească. Cred că de data aceasta Nina, te-a răpit reporterul din tine. Scriitorul a cam primit pas...

Oricum am citit cu plăcere!

Sofy

[Sofia Sincă]

Dragă Nina, draga mea Nina ai greşit că ai povestit romanul, că ai arătat punctele lui esenţiale. Acum eu cu ce curiozitate îl mai citesc? Noroc că nu am citit explicaţiile tale, m-am oprit dându-mi seama ce vrei să spui ca să-mi mai rămână şi mie fărâmă de curiozitate. Dragă Nina scrie! scrie ce vrei tu! Înşiruie, impresionează, plictiseşte... dar nu mai trage tu concluziile. Lasă-ne pe noi să face chestia asta. Nu-mi spune mie ce ai vrut să scoţi în evidenţă. Fii curioasă dacă cititorul evideţiază ceea ce ai vrut să tu. Eu în locul tău aş scoate acel comentariu... :)))

pup!

[Corina Militaru]

Am citit cu aceeași plăcere, curiozitatea crește și tot crește... Din păcate timpul, mai degrabă lipsa lui :), mă face să citesc cu întârziere și să răspund scurt. Mă înțelegi, nu?

Ceea ce vreau să știi este că-mi place și doresc să fiu alături de personajele tale în continuare :)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Da, scriu, Sofy. Încă scriu. Uneori, mai bine, alteori, mai puţin. Depinde cum e muza... Deşi, îţi mărturisesc, îmi pare câteodată că sunt pe un drum fără sens... Şi, totuşi, draga mea Sofy, deşi pare că am spus mult, nu am povestit romanul. Îţi mulţumesc că eşti - şi că vei fi - alături de mine. Atentă, obiectivă, riguroasă...

Sofia Sincă a spus :

Dragă Nina, draga mea Nina ai greşit că ai povestit romanul, că ai arătat punctele lui esenţiale. Acum eu cu ce curiozitate îl mai citesc? Noroc că nu am citit explicaţiile tale, m-am oprit dându-mi seama ce vrei să spui ca să-mi mai rămână şi mie fărâmă de curiozitate. Dragă Nina scrie! scrie ce vrei tu! Înşiruie, impresionează, plictiseşte... dar nu mai trage tu concluziile. Lasă-ne pe noi să face chestia asta. Nu-mi spune mie ce ai vrut să scoţi în evidenţă. Fii curioasă dacă cititorul evideţiază ceea ce ai vrut să tu. Eu în locul tău aş scoate acel comentariu... :)))

pup!

[Nina Mariana Marcu]

Îţi mulţumesc mult, Cory. Balsamul vorbelor tale inundă, alină, ostoieşte întotdeauna sufletul meu. Mă bucur mult dacă e cum spui. Şi stai liniştită. Ştiu şi eu cum e cu timpul ăsta care, serios, chiar cred că s-a comprimat şi nu ne mai permite să facem toate lucrurile pe care le dorim, pe care le făceam altă dată. Un motiv în plus, deci, lipsa timpului, să fac o reverenţă în faţa ta, pentru că mă onorezi cu minute bune din timpu-ţi preţios.

Corina Militaru a spus :

Am citit cu aceeași plăcere, curiozitatea crește și tot crește... Din păcate timpul, mai degrabă lipsa lui :), mă face să citesc cu întârziere și să răspund scurt. Mă înțelegi, nu?

Ceea ce vreau să știi este că-mi place și doresc să fiu alături de personajele tale în continuare :)

Cu drag,