Octavio Paz - Piedra de Sol

[Anca Tanase]

Piatra de soare 

Se-ntoarce-a treisprezecea zi… e inca prima;

Si pururi unica – sau unicul moment;

Esti tu regina, tu, prima sau ultima?

Esti rege tu singurul sau ultimul amant?

 

Gerard de Nerval (Arthemis)

 

 O salcie de sticlă, un plop de apă,

 un jet înalt pe care-l apleacă vântul,

 un arbore bogat care dansează,

 un curs de râu șerpuitor,

 înaintează, se retrage, dă târcoale

 Și curge-ntr-una:

 un curs tăcut

 de stea sau primăvară fără grabă,

 apă cu pleoapele închise,

 izvorând întreaga noapte profeții,

 prezență-mpartasita de turma vălurită,

 val după val până inundă tot,

 verde regat fără apus de soare

 la fel ca niște-aripi scânteietoare

 când se deschid la cerul jumătate,

 

 un drum printre hățișuri

 viitoare și orbitorul

 fulger al durerii, pasăre

 pietrificând pădurea cu-al său cântec

 şi promisiunea fericirii

 prin ramuri care una într-alta se topesc,

 ore de lumină din care păsări ciugulesc,

 presimțiri pe care le scapi din mână,

 

 prezență ca țâșnirea neașteptată-a unui cântec,

 ca vântul care cântă în incendiu,

 o privire care menține în suspans

 lumea cu mările și munții ei,

 corp de lumină filtrată prin agată,

 picioare, pântec de lumină, golfuri,

 rocă solară, trup în culori de nori,

 culoare-a zilei iuți care tresare,

 oră care scânteie și-are trup,

 lumea-i deja vizibilă prin trupul tău,

 e transparentă prin transparența ta,

 

 prin galerii de sunete pășesc,

 plutesc printre prezențe rezonante,

 călătoresc prin transparențe ca un orb,

 mă șterge un reflex, mă nasc într-altul,

 oh, codru de coloane fermecate,

 sub arcuri de lumină mă cufund

 în coridoarele-unei toamne diafane,

 

călătoresc prin trupul tău ca printr-o lume,

 pântecul tău e-o plajă însorită,

 sânii tăi, două biserici, în care sângele își oficiază

 misterioasele sale paralele, 

 pe tine, privirea mea ca iedera se urcă,

 ești un oraș asediat de mare,

 un zid pe care lumina îl împarte

 în două jumătăți de inimă -culori de piersică-, 

 un câmp de sare, stânci și păsări

 supuse legii miezului de zi

 

 ca gândul meu de goală te preumbli,

 înveșmântată în culoarea dorurilor mele,

 umblu prin ochii tăi ca printr-o apă,

 visul din ochii tăi adapă tigri,

 în flăcările lor arde colibri,

 pe fruntea ta umblu ca pe lună,

 prin gândul tău alunec precum norul,

 pe pântecul tău umblu ca prin visu-ți,

 

 fusta de porumb se vălurește, cântă,

 fusta ta de sticlă, fusta ta de apă,

 buzele tale, pletele, privirea,

 tu ploi întreaga noapte, ziua-ntreagă

 îmi despici pieptul cu degete de apă,

 cu gura ta de apă-mi închizi ochii,

 tu, ploaie peste oase, în pieptul meu

 rădăcini de apă îneacă un arbore lichid,

 

 și merg pe talia ta ca printr-un râu,

 prin trupul tău ca prin pădure merg,

 ca pe-o cărare șerpuind în munți

 care sfârșește, brusc, într-un abis

 prin gândurile tale, ca niște țancuri, merg

 şi la ieșirea de pe alba-ți frunte

 umbra mea răvășită se sfărâmă,

 îmi adun cioburile unul câte unul

 Și fără trup continuu, caut bâjbâind,

 

 coridoare fără sfârșit ale memoriei,

 uși deschise spre un salon pustiu

 în care verile, cu toate, putrezesc,

 în adânc ard ale setei giuvaere,

 chip topit ca fumul când ți-l reamintești,

 mână ce se desface de-o atingi,

 plete de păianjeni în tumult

 peste surâsuri vechi și foarte vechi,

 

 la ușa frunții mele caut,

 caut făr’ a găsi, caut o clipă,

 un chip de fulger și furtună

 alergând printre copaci nocturni,

 un chip de ploaie într-o grădină în penumbre,

 apă curgând cu încăpățânare-n coasta mea,

 

 caut făr’ a găsi, scriu de unul singur,

 nimeni nu e, și cade ziua, cade anul,

 cad în clipă, cad în adânc,

 merg invizibil pe oglinzi

 care-mi repetă chipul descompus,

 calc zilele, momentele parcurse,

 calc peste gândurile umbrei mele,

 îmi calc pe umbră căutând o clipă,

 

 caut o zi anume ca pasărea de vie,

 soarele de la cinci dup’-amiază-l caut

 înmuiat de pereții de rocă vulcanică:

 ciorchinii orei se coceau

 din ei ieșeau copile,

 din pântecu-i trandafiriu se-mprăştiau

 prin curțile de piatră ale școlii,

 înaltă cum e toamna-nainta

 înfășurată în lumină sub arcadă

 Și spațiul jur-împrejur o îmbrăca

 într-o mai aurie și transparentă piele,

 

 tigru culoare de lumină, leopard

 venit din ale nopții-mprejurimi,

 copilă-abia zărită aplecată

 peste verzile balcoane ale ploii,

 adolescente chipuri fără număr,

 numele tău eu l-am uitat, Melusina,

 Laura, Isabel, Persefona, Maria,

 ai toate chipurile și niciunul,

 ești toate orele și ești nicuna,

 semeni cu arborii și norii,

 ești toate păsările și un astru,

 semeni cu-al sabiei tăiș

 cu vasul pentru sânge al călăului,

 iederă care urci, înfășori sufletul și-l smulgi

 din rădăcină, de sine-însăși îl desparți,

 

 scriitură de foc peste jad,

 fisură în stâncă, regină a șerpilor,

 coloană de abur, apă din stâncă,

 cerc lunar, stâncă de vultur,

 grăunț de-anason, spin mititel

 şi letal care provoci dureri ce nu mor,

 păstoriță prin văi submarine

 şi paznică a văii celor morți,

 liană-agățată pe-amețitoare faleze,

 cățărătoare, plantă veninoasă,

 floare a învierii, strugure al vieții,

 doamnă peste flaut și fulger,

 terasă cu pomi de iasomie, sare pe rană,

 buchet de trandafiri pentru cel împușcat,

 zăpadă în august, lună-n vestibul,

 scriitură a mării pe stânci de bazalt,

 scriitură de vânt în deșert,

 testament al soarelui, rodie și spin

 

 chip de flăcări, chip devorat,

 chip adolescentin, urmărit

 peste ani și fantasme, zile circulare

 dând în aceeași curte, spre același zid,

 arde clipa toate-s un singur chip,

 toate veciile sunt un singur moment

 şi pentru toți vecii vecilor

 o pereche de ochi îi închid viitorului calea,

 

 nu e nimic în fața mea, doar un moment

 răscumpărat în noaptea asta, pe un vis

 cu amestecate imagini, un caleidoscop,

 sculptat cu greu, s-alunge somnul,

 smuls din nimicul astei nopți,

 cu puls crescut literă cu literă,

 în timp ce-afară timpul se revarsă

 Și bate-n ușa sufletului meu

 lumea cu ceasu-i carnivor,

 

 doar un moment în timp ce prin orașe,

 numele, gustul, tot trăitul,

 pe fruntea mea oarbă dau în clocot,

 în timp ce apăsarea îndurerată-a nopții

 îmi umilește gândul și scheletul,

 şi sângele meu curge mai încet

 şi dinții îmi slăbesc și ochii

 se-acoperă de nori, iar zilele și anii

 adună spaime vide,

 

 în timp ce timpul își strânge evantaiul

 în spatele imaginilor sale nu- nimic

 se prăbușește clipa și înoată

 de moarte-nconjurata, amenințată

 de noapte și căscatul ei lugubru,

 amenințată de vacarmul

 morții gălăgioase și mascate

 se prăbușește clipa, e străpunsă,

 se strânge ca un pumn, precum un fruct

 care se coace în adânc, în sine-însuși

 care se bea pe sine și se varsă

 momentul translucid se-nchide

 se coace spre înăuntru, face rădăcini,

 crește în mine, mă ocupă tot,

 mă alungă frunzișul delirant,

 doar gândurile mele îi sunt păsări,

 prin vene-mi circulă mercurul său,

 arbora al minţii, fructe cu gust de timp,

 

 oh viață de trăit, deja trăită,

 timp ce mereu revii ca fluxul și refluxul,

 şi te retragi făr’a întoarce fața,

 ce-a fost n-a fost dar încă este

 şi-n liniște se varsă

 în altă clipă care se destramă:

 

 în fața înserării de piatră și salpetru

 armata de invizibile pumnale

 indescifrabilă, roșie scriitură

 îmi incrustează-n piele, și aceste răni

 ca un vestmânt de flăcări mă-nfășoară,

 ard fără consumare, caut apă

 Și-n ochii tăi nu-i apă, sunt de piatră,

 Și sânii tăi, și pântecul, și șoldurile tale

 de piatră sunt, gura ta are gust de praf,

 gura ta are gustul timpului-otravă,

 trupul tău, gust de puț fără ieșire,

 culoar de-oglinzi care repetă

 ochii celui ars de sete, culoar

 care mereu se-ntoarce în punctul de pornire,

 şi mă conduci ca pe un orb de mână

 prin galeriile acestea, încăpățânate,

 spre centrul cercului și te înalți

 precum un fulger care-ngheaţă pe secure

 precum lumina jupuită, fascinantă

 ca eșafodul pentru condamnat,

 flexibilă ca biciul și subțire

 precum o armă geamănă a lunii,

 şi-al tău cuvânt tăios îmi sapă-n 

 piept, mă pustiește, mă golește

 tu amintirile pe rând îmi smulgi,

 mi-am uitat numele, prietenii mei

 grohăie între porci sau putrezesc

 mâncați de soare într-o râpă,

 

nu e nimic în mine decât o lungă rană,

 o peșteră prin care nimeni nu mai trece,

 un prezent fără geamuri, gând

 care revine, se repetă, se reflectă

 și se pierde în propria-i transparență,

 conștiinţă traversată de un ochi

 care se privește privindu-se până-l inundă

 lumina:

 ți-am văzut pielea atroce, deshuamată,

 Melusina, strălucind verzui în răsărit,

 tu dormeai înfășurată în cearșafuri

 când te-ai trezit un țipăt de pasăre ai scos 

 şi ai căzut la nesfârșit, sfâșiată și albă,

 nimic n-a rămas decât țipătul tău,

 şi la sfârșitul timpului mă văd

 tușind, aproape orb și răscolind

 vechi fotografii:

 nu e nimeni, tu ești nimeni,

 o grămăjoară de cenușă și-un făraș,

 un cuțit știrb și-un pămătuf de pene,

 o piele încă spânzurând pe oase,

 ciorchine sec, gaură neagră

 şi în adâncul găurii doi ochi,

 ochii copilei înecate

 în urmă,-acum o mie de-ani.

 

 priviri într-o fântână îngropate,

 priviri care ne vin dintru-nceput,

 privirea de copil a vechii mame

 văzând în fiul mare-un tată tânăr,

 privirea mamă a copilei solitare

 care în tată vede-un fiu copil,

 priviri ce ne privesc dintru adâncul

 vieții, capcane ale morții

 sau invers: să cazi în acești ochi

 înseamnă să te-ntorci la viața-adevărată?

 

 să cad, să mă întorc, să mă visez, să mă viseze

 ochi viitori, o altă viață,

 alți nori, să mor de altă moarte!

 mi-ajunge noaptea asta, această clipă

 ce se desface-ntr-una și-mi arată

 pe unde-am fost, și cine, cum te numești,

 cum mă numesc:

 făceam planuri

 pentru vară? În fiecare vară?

 pe Christofer Street, acum zece ani,

 cu Filis care-avea două gropițe

 din care vrăbiile beau lumină?

 când cu Reforma, Carmen îmi spunea

 “aeru-i ușor, aici este mereu octombrie”,

 sau poate-a spus-o cuiva pe care l-am pierdut

 sau doar l-am inventat și nimeni nu mi-a spus?

 am mers cu-adevărat prin noaptea din Oxaca,

 imensă, verde-neagră ca un arbor’

 singur vorbind precum nebunul vânt

 şi am ajuns acasă? Tot într-o cameră?

 să nu mă fi recunoscut oglinzile?

 de la hotelul Vermot am văzut zorii

 dansând în brațe cu castanii? “deja-i tarziu”

 spuneai trecându-ți piptenul prin păr și eu vedeam

 pete pe zid, fără să zic nimic?

 urcat-am împreună până-n turn, văzut-am

 înserarea cum cade din recif?

 mâncat-am struguri în Bidart? Am cumpărat

 gardenii în Perote?

 nume, locuri,

 străzi și iar străzi, fețe, piețe, străzi,

 gări, parcuri, garsoniere,

 pete pe zid, un pieptene prin păr,

 cineva cântă lângă mine, cineva se-mbracă,

 cameră, locuri, străzi, nume, camere

Trad. Anca Tanase

 

 Piedra de Sol 

La treizième revient...c'est encor la première;
et c'est toujours la seule-ou c'est le seul moment;
car es-tu reine, ô toi, la première ou dernière?
es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant?
Gérard de Nerval (Arthémis)

Un sauce de cristal, un chopo de agua,
un alto surtidor que el viento arquea,
un árbol bien plantado mas danzante,
un caminar de río que se curva,
avanza, retrocede, da un rodeo
y llega siempre:
un caminar tranquilo
de estrella o primavera sin premura,
agua que con los párpados cerrados
mana toda la noche profecías,
unánime presencia en oleaje,
ola tras ola hasta cubrirlo todo,
verde soberanía sin ocaso
como el deslumbramiento de las alas
cuando se abren en mitad del cielo,

un caminar entre las espesuras
de los días futuros y el aciago
fulgor de la desdicha como un ave
petrificando el bosque con su canto
y las felicidades inminentes
entre las ramas que se desvanecen,
horas de luz que pican ya los pájaros,
presagios que se escapan de la mano,

una presencia como un canto súbito,
como el viento cantando en el incendio,
una mirada que sostiene en vilo
al mundo con sus mares y sus montes,
cuerpo de luz filtrado por un ágata,
piernas de luz, vientre de luz, bahías,
roca solar, cuerpo color de nube,
color de día rápido que salta,
la hora centellea y tiene cuerpo,
el mundo ya es visible por tu cuerpo,
es transparente por tu transparencia,

voy entre galerías de sonidos,
fluyo entre las presencias resonantes,
voy por las transparencias como un ciego,
un reflejo me borra, nazco en otro,
oh bosque de pilares encantados,
bajo los arcos de la luz penetro
los corredores de un otoño diáfano,

voy por tu cuerpo como por el mundo,
tu vientre es una plaza soleada,
tus pechos dos iglesias donde oficia
la sangre sus misterios paralelos,
mis miradas te cubren como yedra,
eres una ciudad que el mar asedia,
una muralla que la luz divide
en dos mitades de color durazno,
un paraje de sal, rocas y pájaros
bajo la ley del mediodía absorto,

vestida del color de mis deseos
como mi pensamiento vas desnuda,
voy por tus ojos como por el agua,
los tigres beben sueño de esos ojos,
el colibrí se quema en esas llamas,
voy por tu frente como por la luna,
como la nube por tu pensamiento,
voy por tu vientre como por tus sueños,

tu falda de maíz ondula y canta,
tu falda de cristal, tu falda de agua,
tus labios, tus cabellos, tus miradas,
toda la noche llueves, todo el día
abres mi pecho con tus dedos de agua,
cierras mis ojos con tu boca de agua,
sobre mis huesos llueves, en mi pecho
hunde raíces de agua un árbol líquido,

voy por tu talle como por un río,
voy por tu cuerpo como por un bosque,
como por un sendero en la montaña
que en un abismo brusco se termina
voy por tus pensamientos afilados
y a la salida de tu blanca frente
mi sombra despeñada se destroza,
recojo mis fragmentos uno a uno
y prosigo sin cuerpo, busco a tientas,

corredores sin fin de la memoria,
puertas abiertas a un salón vacío
donde se pudren todos lo veranos,
las joyas de la sed arden al fondo,
rostro desvanecido al recordarlo,
mano que se deshace si la toco,
cabelleras de arañas en tumulto
sobre sonrisas de hace muchos años,

a la salida de mi frente busco,
busco sin encontrar, busco un instante,
un rostro de relámpago y tormenta
corriendo entre los árboles nocturnos,
rostro de lluvia en un jardín a obscuras,
agua tenaz que fluye a mi costado,

busco sin encontrar, escribo a solas,
no hay nadie, cae el día, cae el año,
caigo en el instante, caigo al fondo,
invisible camino sobre espejos
que repiten mi imagen destrozada,
piso días, instantes caminados,
piso los pensamientos de mi sombra,
piso mi sombra en busca de un instante,

busco una fecha viva como un pájaro,
busco el sol de las cinco de la tarde
templado por los muros de tezontle:
la hora maduraba sus racimos
y al abrirse salían las muchachas
de su entraña rosada y se esparcían
por los patios de piedra del colegio,
alta como el otoño caminaba
envuelta por la luz bajo la arcada
y el espacio al ceñirla la vestía
de un piel más dorada y transparente,

tigre color de luz, pardo venado
por los alrededores de la noche,
entrevista muchacha reclinada
en los balcones verdes de la lluvia,
adolescente rostro innumerable,
he olvidado tu nombre, Melusina,
Laura, Isabel, Perséfona, María,
tienes todos los rostros y ninguno,
eres todas las horas y ninguna,
te pareces al árbol y a la nube,
eres todos los pájaros y un astro,
te pareces al filo de la espada
y a la copa de sangre del verdugo,
yedra ue avanza, envuelve y desarraiga
al alma y la divide de sí misma,

escritura de fuego sobre el jade,
grieta en la roca, reina de serpientes,
columna de vapor, fuente en la peña,
circo lunar, peñasco de las águilas,
grano de anís, espina diminuta
y mortal que da penas inmortales,
pastora de los valles submarinos
y guardiana del valle de los muertos,
liana que cuelga del cantil del vértigo,
enredadera, planta venenosa,
flor de resurrección, uva de vida,
señora de la flauta y del relámpago,
terraza del jazmín, sal en la herida,
ramo de rosas para el fusilado,
nieve en agosto, luna del patíbulo,
escritura del mar sobre el basalto,
escritura del viento en el desierto,
testamento del sol, granada, espiga,

rostro de llamas, rostro devorado,
adolescente rostro perseguido
años fantasmas, días circulares
que dan al mismo patio, al mismo muro,
arde el instante y son un solo rostro
los sucesivos rostros de la llama,
todos los nombres son un solo nombre
todos los rostros son un solo rostro,
todos los siglos son un solo instante
y por todos los siglos de los siglos
cierra el paso al futuro un par de ojos,

no hay nada frente a mí, sólo un instante
rescatado esta noche, contra un sueño
de ayuntadas imágenes soñado,
duramente esculpido contra el sueño,
arrancado a la nada de esta noche,
a pulso levantado letra a letra,
mientras afuera el tiempo se desboca
y golpea las puertas de mi alma
el mundo con su horario carnicero,

sólo un instante mientras las ciudades,
los nombres, lo sabores, lo vivido,
se desmoronan en mi frente ciega,
mientras la pesadumbre de la noche
mi pensamiento humilla y mi esqueleto,
y mi sangre camina más despacio
y mis dientes se aflojan y mis ojos
se nublan y los días y los años
sus horrores vacíos acumulan,

mientras el tiempo cierra su abanico
y no hay nada detrás de sus imágenes
el instante se abisma y sobrenada
rodeado de muerte, amenazado
por la noche y su lúgubre bostezo,
amenazado por la algarabía
de la muerte vivaz y enmascarada
el instante se abisma y se penetra,
como un puño se cierra, como un fruto
que madura hacia dentro de sí mismo
y a sí mismo se bebe y se derrama
el instante translúcido se cierra
y madura hacia dentro, echa raíces,
crece dentro de mí, me ocupa todo,
me expulsa su follaje delirante,
mis pensamientos sólo son su pájaros,
su mercurio circula por mis venas,
árbol mental, frutos sabor de tiempo,

oh vida por vivir y ya vivida,
tiempo que vuelve en una marejada
y se retira sin volver el rostro,
lo que pasó no fue pero está siendo
y silenciosamente desemboca
en otro instante que se desvanece:

frente a la tarde de salitre y piedra
armada de navajas invisibles
una roja escritura indescifrable
escribes en mi piel y esas heridas
como un traje de llamas me recubren,
ardo sin consumirme, busco el agua
y en tus ojos no hay agua, son de piedra,
y tus pechos, tu vientre, tus caderas
son de piedra, tu boca sabe a polvo,
tu boca sabe a tiempo emponzoñado,
tu cuerpo sabe a pozo sin salida,
pasadizo de espejos que repiten
los ojos del sediento, pasadizo
que vuelve siempre al punto de partida,
y tú me llevas ciego de la mano
por esas galerías obstinadas
hacia el centro del círculo y te yergues
como un fulgor que se congela en hacha,
como luz que desuella, fascinante
como el cadalso para el condenado,
flexible como el látigo y esbelta
como un arma gemela de la luna,
y tus palabras afiladas cavan
mi pecho y me despueblan y vacían,
uno a uno me arrancas los recuerdos,
he olvidado mi nombre, mis amigos
gruñen entre los cerdos o se pudren
comidos por el sol en un barranco,

no hay nada en mí sino una larga herida,
una oquedad que ya nadie recorre,
presente sin ventanas, pensamiento
que vuelve, se repite, se refleja
y se pierde en su misma transparencia,
conciencia traspasada por un ojo
que se mira mirarse hasta anegarse
de claridad:
yo vi tu atroz escama,
Melusina, brillar verdosa al alba,
dormías enroscada entre las sábanas
y al despertar gritaste como un pájaro
y caíste sin fin, quebrada y blanca,
nada quedó de ti sino tu grito,
y al cabo de los siglos me descubro
con tos y mala vista, barajando
viejas fotos:
no hay nadie, no eres nadie,
un montón de ceniza y una escoba,
un cuchillo mellado y un plumero,
un pellejo colgado de unos huesos,
un racimo ya seco, un hoyo negro
y en el fondo del hoyo los dos ojos
de una niña ahogada hace mil años,

miradas enterradas en un pozo,
miradas que nos ven desde el principio,
mirada niña de la madre vieja
que ve en el hijo grande un padre joven,
mirada madre de la niña sola
que ve en el padre grande un hijo niño,
miradas que nos miran desde el fondo
de la vida y son trampas de la muerte
¿o es al revés: caer en esos ojos
es volver a la vida verdadera?,

¡caer, volver, soñarme y que me sueñen
otros ojos futuros, otra vida,
otras nubes, morirme de otra muerte!
esta noche me basta, y este instante
que no acaba de abrirse y revelarme
dónde estuve, quién fui, cómo te llamas,
cómo me llamo yo:
¿hacía planes
para el verano? y todos los veranos?
en Christopher Street, hace diez años,
con Filis que tenía dos hoyuelos
donde bebían luz los gorriones?,
¿por la Reforma Carmen me decía
"no pesa el aire, aquí siempre es octubre",
o se lo dijo a otro que he perdido
o yo lo invento y nadie me lo ha dicho?,
¿caminé por la noche de Oaxaca,
inmensa y verdinegra como un árbol,
hablando solo como el viento loco
y al llegar a mi cuarto ?siempre un cuarto?
no me reconocieron los espejos?,
¿desde el hotel Vernet vimos al alba
bailar con los castaños ? "ya es muy tarde"
decías al peinarte y yo veía
manchas en la pared, sin decir nada?,
¿subimos juntos a la torre, vimos
caer la tarde desde el arrecife?
¿comimos uvas en Bidart?, ¿compramos
gardenias en Perote?,
nombres, sitios,
calles y calles, rostros, plazas, calles,
estaciones, un parque, cuartos solos,
manchas en la pared, alguien se peina,
alguien canta a mi lado, alguien se viste,
cuartos, lugares, calles, nombres, cuartos,

  

Madrid, 1937

[Lucian Daniel Dumbravă]

Sublimă traducere a amintirilor lirice, de poet. Felicitări, Anca Tănase.

[Anca Tanase]

Multumesc, Lucian! Iti spun pe nume pentru ca simt ca am castigat un prieten, intru superba poezie latino-americana! Ma bucur si sper sa nu mai fiu d-na Tanase, ci pur si simplu, Anca! :)

[Lucian Daniel Dumbravă]

Puteţi să vă adresaţi exact aşa cum vă vine la-ndemână. Prietenia contează, nu formula de adresare, nu ţin la protocoale.

Anca Tanase a spus :

Multumesc, Lucian! Iti spun pe nume pentru ca simt ca am castigat un prieten, intru superba poezie latino-americana! Ma bucur si sper sa nu mai fiu d-na Tanase, ci pur si simplu, Anca! :)