IUS şi ISA . XVI .

[Emil Dumitru]

          Luis, după un pui de somn bun în fotoliu, se trezi, constată că era trecut de miezul nopţii şi primul lui impuls fu să se culce lângă Maria, dar renunţă: patul era de o singură persoană. Dezamăgit, îşi mai turnă un pahar de votcă şi se lungi pe canapea…

      Zori zilei îi găsiră dormind. Maria fu prima care se trezi, şi rămase surprinsă când îl văzu pe Luis cum doarme pe canapea. Aşa, un mic semnal de alarmă, se declanşă în forul ei interior: adică după atâta timp, el nu a dorit să… ciudat, tare ciudat.  Se ridică cam greoi din pat şi uşor ameţită – brusc realiză şi cauza, nu mâncase nimic de ieri de la prânz – se îndreptă spre baie.

      Se opri din şters pe faţă, privindu-şi mirată chipul din oglindă, îi atrăsese atenţia un perceptibil surâs ivit în colţul buzelor: hai spune, de ce zâmbeşti, eşti fericită? o întrebă pe Maria din oglindă. Îşi privi clipe bune faţa, dar nu ştiu încă, ce să-şi răspundă la această întrebare, toate erau amestecate şi parcă greu de separat.

 

      − Trezeşte-te dragul meu! Cred că ai înţepenit.

      Luis deschise uşor ochii:

      − Puţin! spuse el întinzându-şi braţele, corpul.

      − De ce nu ai venit lângă mine?

      − Dormeai aşa de frumos, ca un înger, şi nu am vrut să te trezesc, apoi patul este doar pentru o singură persoană, spuse el în timp ce se îndrepta spre baie.

      Maria zâmbi, şi, cu acelaşi zâmbet pe faţă, prepară cafeaua.

 

      − Draga mea, obligatoriu trebuie să cumpărăm un pat dublu, pentru că… îl auzi pe Luis că spune, după care se opri şi luă prima gură de cafea.

Maria ridică ochii întrebătoare.

      − Pentru că, reluă el, diseară voi merge cu tine, voi merge la tine acasă şi te voi cere de soţie părinţilor, continuă el dintr-o suflare. Aşa cere tradiţia voastră, nu?

      La auzul veşti, Maria rămase cu ceaşca în mână, simţind o stagnare a tuturor simţurilor, creierul ei blocat de surpriză, parcă refuza să proceseze şi să înţeleagă mesajul primit.

      − Cum!? reuşi abia să întrebe după ceva secunde.

      − Exact aşa cum ai auzit. Vreau să fim împreună mereu, zi şi noapte, mai adăugă el, aşa că ne trebuie, musai un pat regal, adică dublu!

      Pe Maria o fulgeră un gând:

      − Şi dacă tata n-o să fie de acord? îl întrebă ea cu o voce stinsă, sugrumată de emoţie şi cu temă de eşec.

      − Nicio problemă, fugim şi ne căsătorim în secret.

      − Unde?

      − Cum, unde!?

      − Unde fugim? Pe altă planetă?

      − Nu iubito, fugim în Franţa şi ne căsătorim direct în turnul Eiffel.

      − Luis, stop! Tu mereu visezi frumos, reuşeşti să fii şi romantic uneori, dar nu vreau să fiu o fugară. Rezolvăm totul aici în ţara mea, legal şi cu acordul ambelor familii şi… şi al autorităţilor. Aşa este la noi, în Republica Socialistă România! pronunţă solemnă numele ţării. Sunt cetăţeancă a Republici Socialiste România!  mai accentuă ea, parcă şi mai apăsat. Apoi, după o scurtă reflecţie, schimbându-şi mimica feţei, pe un ton şăgalnic şi ridicând degetul arătător, spuse tărăgănat: Dar stai o clipă! Pe mine m-ai întrebat dacă vreau să fiu soţia ta?

      Luis puse ceaşca pe măsuţă calm, şi parcă cu încetinitorul, vrând să dea şi mai multă semnificaţie şi amploare momentului solemn, se aşeză într-un genunchi în faţa ei, şi, cu o figură şi o voce cât putu el de serioasă, spuse:

      − Maria, dragostea mea mare, vrei să fii soţia mea?

      Maria pur şi simplu sări în braţele lui, gata să-l dărâme, repetând:

      − Da… da… da… dragul meu, vreau să fiu soţia ta!

      Luis se ridică cu ea în braţe şi începu să valseze, după un ritm şi o muzică auzită numai de el, poate chiar muzica îndrăgostiţilor.

      − Până ce moartea ne va despărţi! Jură-mi!... continuase Maria în braţele lui.

      − Nu pot să jur asta, pentru că eu…Şi nu mai auzi continuarea răspunsului, căci în acel moment, soneria telefonului îi acoperi vocea.

Se opriră din vals, şi fără s-o lase pe Maria din braţe, strângând-o uşor la pieptul lui, inspiră profund de câteva ori, calmându-şi astfel cât de cât respiraţia, ridică receptorul:

      − Alo, da... da, bine! Diseară vom veni sigur… Adică,  am să vin şi cu Maria. Pa, la revedere!

      Maria îl întrebă din ochi.

      − A fost mama, Maria Douval,  mi-a reamintit să trec pe acolo!

      − Dar, noi avem alt…

      − Nicio problemă iubito, schimbăm planul, suntem doar în secolul vitezei, nu? După vizita la ai mei, mergem şi la părinţii tăi, da? spuse el, liniştind-o.

 

      Dacă Luis ar fi avut posibilitatea să vadă ce mutră a făcut Maria Douval la aflarea veşti că el va veni însoţit de Maria, cu siguranţă ar mai fi amânat vizita câteva zile sau poate câteva luni. Oarbă de gelozie, plină de furie şi sete de răzbunare, Maria Douval se plimba în camera ei, ca o leoaică în cuşcă: aşa deci, să ne liniştim şi să facem un plan de răzbunare! Cuvânt de ordine: răzbunarea! Chiar dacă se spune că, răzbunarea e arma prostului? Da, chiar dacă… istoria este plină de exemple, unele reuşite, altele nu, apoi am o scuză, nu? Zice: arma prostului, nu arma proastei, aşa că…  După ce se mai învârti de câteva ori,  obosită se aşeză într-un fotoliu: merită să mă răzbun? Pe cine mai mult? Pe ea sau pe el! Să analizăm: ce vină are el? Eu am fost cea care am dorit să fac atunci... gândindu-mă că mă răzbun pe ea? Minţi, atunci nici nu te-ai gândit la asta! parcă îşi auzi vocea interioară că-i spune. Ei şi, mai contează acum?... Atunci, mă răzbun acum pe ea.  Da, pe ea… ea a fost… şi este, cea care mi l-a răpit... dacă nu apărea ea în viaţa lui, eu eram... Eu ce eram? Trezeşte-te Maria, eşti soţia lui Michel, tatăl lui, deci el este fi… şi gândul i se opri la prima silabă, mintea ei refuzând să rostească tot cuvântul.

      Părăsi fotoliul şi merse la bar, punându-şi într-un pahar  suc de portocale. La întoarcere se opri în dreptul ferestrei. Aici era locul unde-l aştepta mereu, de unde îl urmărea când vine, când pleacă, transmiţându-i bezele şi mesaje de iubire telepatic. Peisajul din parc, ce se înfăţişa în faţa ochilor ei, o deprimă şi mai mult, semăna cu un imens tablou de iarnă. Totul era alb, rece şi încremenit, parcă timpul se oprise în loc. Căută cu privirea în parcare maşina lui, deşi era conştientă că nu putea să fie acolo, sperând într-o minune…

 

        Şi din toată povestea, eu port povara imensei greşeli... am vrut să-mi ofer şi eu o clipă de iubire adevărată, sătulă de toate falsele iubiri trăite în braţele atâtor bărbaţi, şi uite ce a ieşit... Învaţă să aştepţi, asta îmi repeta mereu mama când eram mică... Când am vrut s-o întreb ce anume să aştept sau pe cine anume să aştept, s-a supărat pe viaţă şi a plecat! Pe tata n-am mai apucat să-l întreb, deoarece am fugit de acasă în noaptea când, beat ca un porc a vrut să mă violeze. Am aşteptat şi am tot aşteptat, dar, Făt-frumos n-a venit, crezând eu atunci, că la asta s-a referit mama... şi acum, acum vreau să mă răzbun?

 

      Părăsi fereastra, merse la telefon, şi-l sună pe Michel, anunţându-l că Luis va veni în vizită, însoţit de Maria.

      − De cine?

      − Maria, dragă…

      − Care Maria?

      − Prietena lui, bruneţica de la petrecerea de revelion.

      − A... da!

      − Te rog, nu întârzia!

      − Bine, bine... am să vin.

      Se trezi în faţa barului, unde paşii o purtaseră din obişnuinţă, şi reflectă câteva momente, dacă să bea, sau nu, dar nu rezistă „dorului”, şi-şi turnă foarte puţin coniac: nu mai băuse exact din ziua de când medicul îi confirmase că este gravidă, dar acum nu mai putuse rezista tentaţiei, apoi şi vestea o şocase. Gândul de răzbunare încolţi din nou în mintea ei: am să mă răzbun, crunt de tot am să mă răzbun, am să fac tot posibilul şi am să-l împiedic să fie cu Maria!... Doamne, cred că nu am înnebunit? Sunt conştientă că nici cu mine nu poate să fie! Atunci, ce rost are? Ştiu că, dacă iubeşti cu adevărat pe cineva, nu sta în calea fericirii lui! Atunci, de ce nu aplic şi în practică ce gândesc?

       Furioasă mai luă o înghiţitură şi, observând că paharul e gol, îl aruncă pe jos, cu mare furie. Îl urmări cu privirea cum se rostogoleşte şi rămase cu ochii pironiţi pe el: covorul gros, îi amortiză căderea şi nu se spărsese: de ce nu te-ai făcut ţăndări? De ce nu te-ai  spart? De ciudă, că nu găsea încă un plan viabil de răzbunare şi aplicabil imediat, mai furioasă se trânti în pat, şi frământată în mod sigur de gelozie, ochii i se umeziră de lacrimi. Totuşi se petrecu ceva ciudat cu ea şi trecu în altă stare. Simţi cum, uşor, uşor, se linişteşte... cum gândul ei meschin de răzbunare este învins de un alt gând mai paşnic, benefic. Şi parcă îl auzea şoptindu-i: Maria, tu… tu nu ai nici un drept să te răzbuni, şi nici să te amesteci în viaţa lor. Ei se iubesc. Şi la tine, cu tine de fapt, s-a întâmplat cu totul şi cu totul altceva: un nefericit accident, spune-i aşa şi poate te linişteşti. Sau, poate că trebuie să te întorci în trecut şi acolo să cauţi cauza frământărilor tale de acum! Cred că ai nevoie chiar de un specialist, de un psihiatru care să te consilieze! Te simţi o ticăloasă, dar nu este adevărat, eşti doar o femeie care a greşit din prea multă dragoste, iar subconştientul tău s-a răzbunat pe prezent, datorită reminiscenţelor din trecut…

       Se ridică în capul oaselor, supărată că acel gând benefic, pacifist chiar, încearcă, nu numai să încolţească în mintea ei, dar vrea cu tot dinadinsul să prindă chiar şi rădăcini şi să se dezvolte, reproşându-şi: în ochii lui nu sunt decât o ticăloasă, chiar o simplă târfă ieftină de mahala. Dar Luis nu este vinovat? Eu de ce simt mai multă vină? Mă simt mai vinovată, că l-am sedus? Oare el, îşi face asemenea procese de conştiinţă, cum îmi fac eu sau nici nu-i pasă? Se ridică din pat şi la primul pas făcut, auzi un pocnet sec sub papuc. Zâmbi uşor, amintindu-şi de superstiţia cu paharul: ok, ghinionul s-a spart!

 

 

      Seara veni neaşteptat de repede pentru toţi.

      Acum, după terminarea cinei − un chin pentru Maria Dinulescu − în jurul mesei, toţi patru aşteptau: ceva dulce fetele şi bărbaţii, cafeluţa.  Cafeaua de seară, era un fel de zeamă lungă − pentru ai mări savoarea, Michel Douval o boteza cu puţin coniac − însă plăcerea de a savura o ţigară de foi cu câte o gură din licoarea astfel preparată  de el, era enormă și nu sărea niciodată peste acest tabiet.

      De ce chin pentru Maria Dinulescu? pentru că: de la început şi până pe la jumătatea cinei, Maria Douval nu o slăbise din priviri pe viitoarea noră − o rivală o considera încă mintea ei − studiind-o direct, încercând chiar s-o intimideze, cercetând-o mai insistent decât în seara aceea de revelion, fiind atentă la tot ce spune şi la tot ce face. Însă îşi făcea singură rău şi-i era ciudă că, tot analizând-o, nu reuşea să se hotărască concret: să sară şi ea în barcă sau să o scufunde? Trecea rapid, de la o stare de simpatie, poate chiar admiraţie, la alta de ură şi răzbunare, şi acest lucru simţea că o enervează şi mai mult, şi nu putea spune cu mare precizie ce sentimente nutrea pentru viitoarea  noră acum, căci totul era confuz şi foarte amestecat. Chiar simţise de câteva ori − deşi Maria Douval, nu-şi dorise asta − că o admiră. Iar peste toate acestea mai simţi şi chiar văzu, ceva straniu în perechea lor, care o bulversă şi mai tare: vedea cum graţia, eleganţa, naturaleţea şi tot comportamentul Mariei, tempera puţin din aroganţa şi prea plinul de el, degajat de Luis.

      Veniră dulciurile şi cafelele. Luis se ridică, spunând bonei:

      − Marina, du te rog cafelele, la tata în birou, şi întorcându-se spre cele două femei, spuse: Pe noi, vă rugăm, să ne scuzaţi! Fumul de ţigară, mai ales cel de foi, nu face bine doamnelor şi domnişoarelor. Tată, te rog, să mergem la tine în birou, trebuie să discutăm ceva urgent, totodată, savurând aroma trabucului şi a cafelei.

 

 

      Cele două femei sau cele două rivale, rămase singure pentru prima dată, se simţiră uşor stingherite de situaţie, mai ales Maria Dinulescu.

      − Mai vrei puţin nectar? întrebă Maria Douval spărgând gheaţa. Sau, continuă ea, după prăjitura făcută de Marina, care seamănă mult cu baclavalele, dar nu ştiu exact cum se cheamă, un pahar cu apă ar fi mai nimerit, nu?

      Maria Dinulescu, puţin surprinsă, o privi direct câteva clipe − cea ce nu îndrăznise până acum − deoarece, vocea ei sunase altfel, tonul arogant parcă dispăruse şi în glas mai rămăsese doar puţină infatuare.

      − Nu, mulţumesc!

      − De ce eşti tristă draga mea? Toată cina, dacă ai scos două-trei cuvinte?

      − Nu, nu sunt tristă, vi se pare. Cum pot să-i spun exact ce mă frământă!?  Cum pot să-i spun că toate se întâmplă pentru mine mult prea repede şi nu sunt obişnuită cu atâta lux, cu atâta bogăţie, cu atâta atenţie!  gândi Maria, apoi cu voce tare spuse: Cred că timiditatea e de vină!

      − Şi ineditul situaţiei?

      − Da… cred că da, n-am mai fost…

      − O, dacă-i doar atât, nu-i nimic draga mea, o să-ţi treacă drăguţă… replică Maria Douval râzând… O să-ţi treacă cu timpul! Ai să te obişnuieşti, ai să vezi tu! Să nu te superi, dar doresc să te întreb ceva, aşa sunt mamele curioase... şi făcu o pauză, timp în care, de pe chipul ei dispăru urma de veselie. Apoi, chiar dacă sunt o mamă vitregă, tot mamă sunt, nu? Nu ştiu dacă mă înţelegi cu adevărat?

      − Înţeleg foarte bine! spuse ea repede. Şi eu tot mamă vitregă am.

      − Cum?

      − Nu va spus, Luis?

      − Nu dragă, Luis e… cum să-ţi spus ca să nu mă înţelegi greşit!?… e tăcut, chiar ermetic uneori zic eu, alteori, mai rar ce-i drept, vorbăreţ… adică, într-un cuvânt, puțin oscilatoriu. Dar tăcerea, cred că-l defineşte cel mai bine! Îţi trebuie un cleşte special, să poţi scoate cuvintele din gura lui, glumi ea.

      − Da, am o mamă minunată, chiar dacă este vitregă.

      − Ce de coincidenţe... făcu Maria Douval dusă pe gânduri.

      − Da, multe! spuse şi Maria foarte uşor, apoi adăugă cu voce tare: Poate că sunt de bun augur!

       Sau poate că nu! o completă în gând Maria Douval, apoi zise:

      − Superstiţii dragă, superstiţii şi nimic mai mult! Dar să revin la ce voiam să te întreb. Deci, prietenia ta, cu Luis este sinceră? E adevărată, e bazată pe dragoste şi nu pe... şi se opri, era să spună, pe interes, dar se răzgândi în ultima clip, apoi continuă, ăăă, bazată pe... pe o toană a tinereţi, o aventură, ca să zic aşa.

      − Cum toană! Cum aventură! ripostă Maria uşor vehement. Eu consider că totul s-a născut din iubire. În primul rând, din iubire, bazându-ne pe sinceritate, respect şi adevăr. 

      − Hai, nu te supăra, dragă! Nu te aprinde aşa. Am întrebat şi eu, de aşa… aşa mi s-a părut că este  normal şi firesc. Ca mamă mă frământă şi pe mine soarta şi viitorul lui, nu?

      Tăcu şi duse paharul la gură, iar pe deasupra lui, Maria Douval o învălui într-o privire care parcă acum exprima ceva compasiune şi nici urmă de răzbunare: ce naivă eşti fetiţo!  Dacă tu ai ştii că eu acum, port în pântecul meu sămânţa lui... dacă ai şti ce armăsar e Luis, ce uşor de sedus şi de manipulat este alesul inimi tale. Dacă tu ai şti? Și văzând că întrebarea o tulburase rău, se gândi să schimbe subiectul. Se ridică şi dintr-un sertar al scrinului, scoase o revistă de modă, deschizând-o unde avea un semn:

      − Priveşte, te rog, am găsit aici ceva interesant. Sunt câteva modele drăguţe, mai ieşite din comun, mai futuriste. M-ar interesa să aud şi părerea ta despre aceste rochii pentru gravide!

      Maria Dinulescu simţise la început, că ea spusese totul aşa, mai mult s-o liniştească, însă ultima frază o bulversă puţin. Făcu puţin ochii mari şi privind-o se gândi: cum, ştie deja că sunt gravidă!

      − A, draga mea, am uitat să-ţi spun că sunt gravidă şi am făcut un bărbat fericit! spuse Maria Douval citind mirarea de pe chipul ei. Și sunt gravidă cu Luis, iubitul tău, naivă mică şi prostuţă ce eşti! Dar, și asta e tragic, cred că n-am făcut niciun bărbat fericit, dimpotrivă! Apoi o întrebă cu voce tare: Mai vrei ceva, suc, nectar sau apă? şi se îndreptă spre bar.

      Dacă ea ar fi văzut gestul Mariei Dinulescu, cu siguranţă ar fi dedus ceva, pentru că imediat ce o anunţase că este gravidă şi apoi plecase spre bar, Maria Dinulescu, dusese mâna la burtică mângâind-o uşor.

      − Puţin nectar, vă rog.

      − Îţi place? o întrebă când reveni cu paharele, văzând că se oprise asupra unei rochii.

      − Mda... este foarte drăguţă şi simplă, degajă multă eleganţă, iar combinaţia celor două culori e echilibrată cromatic şi bine gândită, într-un cuvânt: armonie! răspunse Maria Dinulescu.

      − Da, draga mea, vara aceasta va fi vara combinaţiilor simple, doar două culori, dar foarte contrastante, sau, eventual aceiaşi culoare, cu tonuri diferite puternic... şi, totodată, va fi vara gravidelor – zâmbi larg –, am văzut eu undeva, într-o revistă,  o statistică care prezenta un grafic, curba demografică este ascendentă, deci, ura, trăiască gravidele!

      − Această rochie roşie îmi place mai mult! spuse Maria Dinulescu neîmpărtăşindu-i entuziasmul.

      − Mda, zise Maria Douval privind rochia, e… foarte simplă. E ok, cade bine pe talie,  are pliurile largi, nu-ţi scoate în evidenţă prea mult, nici pieptul, nici burtica. Simplă şi elegantă, de fapt văd că simplitatea te... caracterizează, ca să zic aşa. Îţi plac lucrurile simple, observ eu bine?

      − Da.

      În acel moment, cei doi bărbaţi, reveniră.

      − Te-ai plictisit? o întrebă Luis, luând loc lângă ea.

      − Nu, nu m-am plictisit. Doamna Maria mi-a arătat un catalog de modă, cu multe rochii drăguţe de… – se opri şi înghiţi în sec, dar nu putu să spună cuvântul, gravide – vară.

      − Şi rochii pentru gravide! completă iute Maria Douval, privindu-l pe Luis.

Luis îi suportă privirea şi prefăcându-se că nu-i înţelege aluzia, spuse:

      − Tată… mamă şi tată! zise el mai apăsat, trebuie să vă comunic ceva foarte important.

      − Spune, dragule, te ascultăm! zise Michel.

      − Noi… şi se uită spre Maria,  vrem să ne căsătorim!

      Fraza rostită de Luis căzu ca un fulger şi totul parcă se opri o clipă în loc, numai Maria Douval se mişcă după o secundă, simţindu-şi genunchii că i se înmoaie, lăsându-se uşor pe colţul fotoliului.  Maria Dinulescu, foarte surprinsă, se făcuse roşie ca un rac auzind vestea solemnă, rostită cu atâta simplitate de Luis, deoarece ea crezuse că despre asta discutaseră cei doi în birou, în timp ce fumaseră.

       Michel, după ce încremenise şi el o clipă la auzul veştii, acum se plimba tacticos cu mâinile la spate, ca un veritabil diplomat din aristocrația franceză cu rădăcini dincolo de împăratul Napoleon I, dând impresia că se gândeşte la cea mai grea problemă din lume şi că de răspunsul lui depinde întreaga planetă, cel puţin, dacă nu chiar tot universul.

      Se opri după un timp şi-i întrebă cu multă demnitate, aşa cum îi stă bine unui diplomat, crezu el:

      − Şi tu, Luis, nu... şi tu, Maria, nu… nu credeţi că vă grăbiţi? V-aţi cunoscut doar de câteva luni şi deja consideraţi că vă potriviţi? Sincer, simt o mare grabă şi nu ştiu de ce!... lansă el această nadă drept dilemă. Eu cred că trebuie să vă mai gândiţi, să mai aşteptaţi să vă cunoaşteţi mai bine. Acest pas, îl faceţi pentru toată viaţa, nu? întrebă el, ridicând a semn de atenţionare şi de gândire, degetul arătător.

      − Tată, este o chestiune mai delicată, suntem şi puţin forţaţi de împrejurări, ca să spun aşa, doar puţin, spun asta, gândindu-mă la tradiţia din România, dar să nu crezi că acesta este motivul primordial, încercă Luis s-o scalde.

      − Adică?

      − Ne iubim şi vrem să fim împreună.

      − Bine, bine, că vă iubiţi, asta se vede şi din turnul Eiffel!? Totuşi, care este chestiunea delicată, minoră, legată de tradiţie, cum spui tu, dar care totuşi vă cam forţează?

      − Maria este gravidă!

      Vestea nu-l surprinse pe Michel:  el, vulpoi bătrân, intuise ceva şi de aceea aruncase şi nada respectivă drept dilemă, dar Maria Douval văzuse negru în faţa ochilor, fulgerător înţelegând abia acum comportamentul Mariei de mai devreme.

      − Cu părinţii Mariei, Luis, tu ai vorbit? Ştiu că aşa este tradiţia aici, la români, dacă tot amintişi de ea şi vrei cu adevărat s-o respecţi.

      − Nu încă, dar voi merge şi voi vorbi cu ei în această seară! Acum aştept încuviinţarea ta, a voastră, rectifică el repede.

      − Tu, Maria, ce spui?

      Maria Douval, crezând că ei îi fusese adresată întrebarea, deschise gura să răspundă, dar îşi înghiţi cuvintele, observându-l pe Michel că își oprise privirea insistent asupra Mariei Dinulescu, deducând că de la ea aşteptă el un răspuns.

      − Îl iubeşti pe fiul meu? o mai întrebă.

      − Da! rosti Maria Dinulescu, simplu.

      − Tu Luis, eşti sigur c-o iubeşti? Te-ai gândit bine?

      − Da tată, o iubesc!

      Maria Dinulescu îl privi cu coada ochiului, uimită: în acest moment, solemn şi unic din viaţă, nu putu să citească nimic pe chipul lui. Aceeaşi figură neutră, rigidă şi impenetrabilă: asta e faţa lui, ăsta înseamnă că e Luis, aşa se manifestă el, şi trebuie să mă obişnuiesc!

      Maria Douval se scuză şi-i părăsi, nemaiputând suporta situaţia şi se opri direct în baie. Privindu-şi chipul în oglindă, schimonosit de atâta abţinere de a nu izbucni într-un urlet de plâns, observă că rimelul plecase la vale odată cu lacrimile: acum de ce plâng? De ce Doamne m-ai pedepsit aşa de rău? Am greşit, eu,  mai mult decât altele?

      − Da, ai greşit enorm! Ai făcut dragoste cu fiul tău şi ai rămas ca proasta şi gravidă! o muştrului chipul din oglindă.

      − Dar nu e fiul meu bun… Nu e sânge din sângele meu…

      − Scuze Maria, astea sunt doar scuze! Dacă nu e sânge din sângele tău, tot ai greşit, căci Luis  e fiul soţului tău.

      − Am să păstrez taina şi am să lupt, am să merg mai departe.

      − În sfârşit, o idee cât se poate de înţeleaptă! Dar, nu uita, tu însăţi l-ai informat pe Luis!

      − Am să-l mint! Găsesc eu ceva plauzibil!

 

      Când Maria Douval reveni în salon, pe masă trona o sticlă de şampanie Dom Perignon şi patru cupe de cristal pline.

      − Așteptăm și răspunsul tău, Maria, spuse Michel. Tinerii sunt nerăbdători! 

      − Răspunsul meu!?... spuse ea cu privirea rămasă pe cupele de cristal, e tot „da”! Sunt sigură că şi al tău a fost la fel: favorabil. Dovada este pe masă!

      − Atunci să ciocnim o cupă de şampanie! Să fiţi fericiţi dragii mei: aveţi consimţământul nostru!

      Maria Dinulescu se agăţă de braţul lui Luis, după ce bău din cupa de şampanie, simţind că-i fuge pământul de sub picioare: ce repede şi simplu vine fericirea! Se visa departe, departe de tot.

      Luis înghiţi cam cu noduri câteva guri de şampanie, deoarece sesizase că draga lui mamă vitregă, spusese un „da” foarte rece.

 

      Deoarece vizita durase mai mult decât se aşteptaseră, Luis şi Maria amânară vizita la părinţii ei, pentru ziua următoare. Când ea ajunse acasă era târziu. Părinţii dormeau şi se strecură încet în dormitor. După câteva minute, fericită, scria în jurnal:

                            Iubitul meu, iubit,

            Acum sunt ceea mai fericită femeie din univers şi cea mai iubită gravidă dintre pământene. Spun asta, cu pământenele, pentru că nu ştiu dacă femeile din alte galaxii rămân şi ele gravide, aşa ca noi. 

       Azi,  am devenit soţia ta, doar în faţa părinţilor tăi, însă mai am un hop mare de tot.

       Azi, am început să trăiesc şi să simt mai mul iubirea şi prin  rodul iubirii noastre adevărate.

      Simt rodul  iubirii  acum în mine, acolo în căsuţa lui magică, îl  simt ca pe o floare ce chiar creşte, se hrăneşte cu dulceaţa sufletului meu, iar apa… apa, hrana ei de bază o suge din izvorul lacrimilor mele, pentru că vreau să nu mai plâng niciodată.

      Niciodată, înţelegi?

      Iubitul meu iubit, floarea iubirii noastre creşte teribil de încet şi asta mă bucură acum enorm pentru că-mi prelungeşte şi mai mult extazul.

      Această stare aş vrea să nu se termine niciodată! Dar este practic imposibil, mai e puţin şi  rodul iubirii noastre, va ţipa în soare.

      Sunt cea mai iubită femeie gravidă dintre pământene! (am mai spus odată, dar vreau să repet că-mi place foarte mult şi asta simt când sunt lângă tine) 

      Când nu sunt lângă tine simt că totul stagnează.

      Iubirea, ştiu că este un sentiment specific oamenilor, dar, puţini au norocul să-l cunoască şi să-l trăiască cu adevărat. (să nu uit: vreau să dezbatem în viitor o problemă, cine oare e capabil să iubească sau să trăiască mai intens sentimentul acesta unic, de iubire:  femeia sau bărbatul?)

      Eu simt că iubirea trăieşte în mine şi cred că cel mai frumos lucru care mi se poate întâmpla este acesta, să pot da naştere iubirii…

      Prin iubire, dragul meu drag, ne putem împlini… te iubesc cu toată fiinţa mea, te iubesc dincolo de iubire şi mă simt uşoară, ca un fulg de nea ce pluteşte… şi tot pluteşte…

     P.S.     Mi-e greu să cred că mă răneşti,

                 acum când te iubesc ca-ntr-un delir.

      Se opri din scris şi mai citi o dată ultimele două rânduleţe,  mirându-se că putuse scrie aşa ceva.

      Închise jurnalul şi se culcă. 

- va urma -

[Sofia Sincă]

Atunci când iubirea pluteşte în aer totul e mirific, ameţitor, vibrant. Descoperim în acest episod dragostea celor doi tineri, împlinirea lor prin dorinţa de căsătorie. Totul bun şi frumos, însă nu putem uita de cealaltă Marie, Maria Douval - o fiinţă pedepsită de soartă şi de acţiunile ei nebuneşti, comportamentale. Sarcina cu fiul adoptiv e de fapt cea mai mare pedeapsă, blestem ce cred că-l va urmări, cred, şi pe tânărul Luis. Nu sunt de neglijat nici clipele lucide ale caracterului Mariei Douval, aflate din monologul său interior. Luis? Nu am înţeles dacă o iubeşte atât de mult pe Maria încât să se căsătorească cu ea sau o face dintr-un gest pur cavaleresc, destul de responsabil... sau poate pentru a scăpa de cealaltă Marie.

În rest, un capitol foarte bine scris, cu multă responsabilitate în ceea ce privesc amănuntele şi tot ce se poate numi element componenţial al unui adevărat roman. Îmi plac notele 'celea de uşoară burghezie formate în casa Douval, timiditatea Mariei Dinulescu în comparaţie cu opulenţa ce doreşte s-o remarce doamna Douval... de fapt o parvenită.

O singură remarcă aş avea: ai fraza ''Se opri din şters, privindu-şi'' - pare neterminată, nu am înţeles ce ştergea Maria în baie;

Dacă tu ai ştii - aici, ai şti.

Am citit cu deosebită plăcere acest capitol, mai ales că a fost mai întins ca de obicei şi am aflat mai multe noutăţi.

Sofy

[Vasilisia Lazăr]

Am dus toate capitolele în Colecția de Proză.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc mult, pentru lectură, atenţia acordată textului şi încurajare. Spun acest lucru, pentru că, amplul tău comentariu mă face să înţeleg, că mesajul celor narate de mine, este clar înţeles de cititor.

Am modificat cele semnalate de tine şi-ţi mai mulţumesc încă o dată!

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Atunci când iubirea pluteşte în aer totul e mirific, ameţitor, vibrant. Descoperim în acest episod dragostea celor doi tineri, împlinirea lor prin dorinţa de căsătorie. Totul bun şi frumos, însă nu putem uita de cealaltă Marie, Maria Douval - o fiinţă pedepsită de soartă şi de acţiunile ei nebuneşti, comportamentale. Sarcina cu fiul adoptiv e de fapt cea mai mare pedeapsă, blestem ce cred că-l va urmări, cred, şi pe tânărul Luis. Nu sunt de neglijat nici clipele lucide ale caracterului Mariei Douval, aflate din monologul său interior. Luis? Nu am înţeles dacă o iubeşte atât de mult pe Maria încât să se căsătorească cu ea sau o face dintr-un gest pur cavaleresc, destul de responsabil... sau poate pentru a scăpa de cealaltă Marie.

În rest, un capitol foarte bine scris, cu multă responsabilitate în ceea ce privesc amănuntele şi tot ce se poate numi element componenţial al unui adevărat roman. Îmi plac notele 'celea de uşoară burghezie formate în casa Douval, timiditatea Mariei Dinulescu în comparaţie cu opulenţa ce doreşte s-o remarce doamna Douval... de fapt o parvenită.

O singură remarcă aş avea: ai fraza ''Se opri din şters, privindu-şi'' - pare neterminată, nu am înţeles ce ştergea Maria în baie;

Dacă tu ai ştii - aici, ai şti.

Am citit cu deosebită plăcere acest capitol, mai ales că a fost mai întins ca de obicei şi am aflat mai multe noutăţi.

Sofy

[Emil Dumitru]

Doamna Vasilisia, vă mulţumesc mult, pentru tot cea ce faceţi.

Fie, ca bunul Dumnezeu, să vă dea multă sănătate şi putere de muncă!

Cu prietenie, 

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Am dus toate capitolele în Colecția de Proză.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[Corina Militaru]

Frumos scris acest episod. Nu mai intreb nimic,  dar te asigur ca sunt foarte nerabdatoare sa aflu ce va urma.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Corina, mulţumesc pentru trecere şi lectură.

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Frumos scris acest episod. Nu mai intreb nimic,  dar te asigur ca sunt foarte nerabdatoare sa aflu ce va urma.

Cu prietenie,