Drumul meu unic

[Emil Dumitru]

                                                                                             

 

                  - de vorbă cu Brâncuşi, într-un vis -

,,Pă vale
pă cărare
mă-ntâlnesc c-o fată mare:
Un-te duci tu fată mare?
Mă duc la ăl dăocheat,
să-l las curat
şi luminat,

aşa cum Maica Precistă l-a lăsat.
D-o fi dăocheat dă fată mare,
să-i crape călcâili
să-i curgă ţâţâli...”

     Am închis ochii vrăjit de incantaţia descântecului mamei, descântec care mă translata ducându-mă prin timp, din lumea mea reală în lumea formelor ,,lui”. Forme fixe pentru unii, dar schimbătoare pentru alţii, forme reci dar calde în acelaşi timp prin perfecţiunea liniilor curbe, linii terminate uneori brusc în piatră sau marmură dar care se prelungesc suspendate de eterna imaginaţie. Curbe care sfidau prin originalitate şi îndrăzneală, nişte curcubeie arcuite peste generaţii – neînţelese atunci -, venite din nemărginitul infinit şi imortalizate în piatră pentru veşnicie,  suprareale şi unice, făcute cu dalta, şlefuite cu trudă, migală, sudoare şi poate chiar sânge din buricele degetelor, cu forme şi imagini din lumea sa, parţial înţeleasă acum sau decodificată doar de cei care pot vedea dincolo de… sau de ce nu, peste timp, neînţeleasă pe deplin  atunci…

     Apoi, în lumea aceea de forme care păreau neterminate dacă erau privite dintr-un unghi şi perfect terminate dacă erau privite din alt unghi,  am văzut un mormoloc mic. Un embrion. Sunt sigur că  eram EU, după modul atroce cu care mă zbăteam să ajung undeva. Aveam sigur o ţintă. M-am văzut pe mine însămi, în primele secunde ale vieţii, un nimic, un mic embrion, ca un mormoloc înotând într-o apă vie, într-un fluviu cald şi puţin tulbure, căutând casa-ou, în care trebuia să ajung şi să mă dezvolt. Nu ştiu de unde ştiam asta, că trebuie să ajung undeva! Poate că instinctul primar mă conducea spre viitoare mea casă, casa-ou, poate chiar ovoidul!

     După un timp - sigur în plan real nouă luni, dar în lumea ireală a viselor mult mai repede -, mi-am auzit primul ţipăt. Răzbătu în zori unei zile, despicând cerul în două, ca un imens fulger alb. Din ţipătul-fulger, care ţâşnise din fluviu, se născu o pasăre măiastră, cu mine prunc acum, în ghearele ei. Zbură către libertate, poate chiar spre infinitul acela al ,,lui”, ştiut şi căutat numai de ,,el”.  Totodată, ţipătul-fulger, lăsă şi o urmă pe pământ:  

      - Vezi linia aceea dreaptă, acolo în ţarină, este drumul pe care trebuie să mergi tu, este drumul tău unic! Să nu ocoleşti casa pe care o vei întâlni în calea ta, este casa Domnului  şi aşa cum drumul n-a ocolit-o, nici tu să n-o ocoleşti! îmi spuse pasărea, mai mult a poruncă, care acum avea doar un cioc lung şi un corp fusiform, apoi dispăru.
       Am rămas acolo, suspendat de cer, ţinându-mă cu o mână de un curcubeu, fără o formă bine definită şi căutam să văd mai bine ,,drumul”, să-l înţeleg mai bine.

      Şi am văzut cum drumul meu unic ieşea din apa din care se născuse, iar pe el încă pustiu dar virgin, un prunc, un mic patruped  înainta pipăind ţărâna cu mânuţele şi genunchii. Se opri, se căţără fără grabă, pe un mic bloc de piatră, în formă de clepsidră. Era un scaun la tainica masă dăltuită în tăcerea pietrei.

      Pe faţa pruncului am căutat  zâmbetul acela pur, eu… eu  mi-am căutat zâmbetul, zâmbetul de izbândă credeam eu, pentru că el pruncul ieşit din apă  cucerise ceva, un prim urcuş, poate chiar prima bătălie din primele lui clipe din viaţă, dar n-am văzut nicio urmă de zâmbet. O faţă senină, doar atât, o faţă pe care se putea citi multe, numai zâmbet nu. De ce nu zâmbeam?

      De acolo de sus, încă legănat de balansoarul curcubeului, îmi urmăream evoluţia, chinuit de întrebări: ,,De ce nu zâmbea pruncul? Adică, de ce eu nu zâmbesc ?” 

      Nici nu ştiu când, cum și de ce, mai ales de ce, m-am hotărât să cobor din balansoarul confortabil al curcubeului la tainica masă a tăcerii. Am început să caut, să decodific figurile care înconjurau masa. Erau forme ciudate, fără un contur bine definit la început, foarte stilizate şi fiecare ocupa câte un scaun. Însă, pe măsură ce mă concentram privindu-le, am început să le desluşesc, să le înţeleg.

 

      Pe primul scaun în stânga mea, mama, frumoasa și unica ,,Cuminţenie a Pământului”, născătoarea de pui de om,  calmă, concentrată, senină şi împăcată cu ea, împăcată cu destinul ei de femeie pe această terră, aşteptând într-o mută și cuminţenie ireală, parcă să vină cineva sau să se întâmple ceva. Albise şi amuţise de atâta aşteptare.

     

      Pe al doilea scaun, l-am privit pe copilul naiv ce eram. Şi iarăşi chipul acela trist, aproape rigid al copilului, m-a făcut  să tresar, întrebându-i: ,, De ce faţa mea nu zâmbeşte, mamă? Sunt încă un copil, nu am griji, nu am greutăţi, de ce nu zâmbesc, tată? Oare pe chipul meu, să fie întipărită toată tristeţea semenilor mei? Oare, chipul meu de copil, să fie purtătorul mesajului de suferinţă şi ei, maturii, să nu înţeleagă? ”

 

      Pe scaunul al treilea, mă văd adolescent. Nervos și trist. Tânăr şi agitat. Supărat că nu sunt înţeles. ,,Veşnicul conflict dintre generaţii?” mă întreb. Nu sunt lăsat, simt eu, să zbor ca pasărea ,,lui” măiastră, aşa cum doresc. Cu biciul mi se retează aripile abia înmugurite. Nu sunt lăsat să evadez din turmă. Nu am voie să am personalitate. ,,Ești încă tânăr”, parcă îmi spune mama din priviri. Păcat, a trecut aşa de repede această etapă din viaţa mea că nici n-am avut timp să-i percep sau să-i apreciez justa valoare.

 

      Pe scaunul patru mă văd soldat, stând cuminte forțat de împrejurări. Supus și umilit. Îndobitocit. Ascultător şi cu mâinile la spatele drept. Sunt forţat călit şi instruit pentru o viaţă în colectiv, viața în turmă (o turmă de oi proaste?), din care nu am voie să plec, nu am voie să am opinii, nu am voie să fiu eu, nu am voie să am personalitate. Spun ei, căprarii șefi temporari: ,,Soldat, ordinul se execută, soldat, nu se discută! Întocmai şi la timp. Ai înţeles? Dacă nu poţi să înțelegi, te ajutăm!... Dacă nu ştii, te învăţăm! Iar dacă nu vrei, te obligăm!” O etapă tristă, chinuită, pierdută inutil şi cred că nu prea frumoasă din viaţa mea, deoarece am sărit repede peste timp, zărind un bărbat tânăr, pe următorul scaun-clepsidră.

 

      Da, pe scaunul cinci, admir deja un bărbat tânăr. Pare pregătit să lupte, înarmat cu mult, chiar foarte mult entuziasm și încredere în societatea socialistă multilateral dezvoltată,  îndoctrinat cu nişte idealuri măreţe, gata să pornească  pe lungul drum al vieţii. Drumul lui unic…

      Pe scaunul şase, direct în faţa mea, stă ,,ea”, o altă ,,Cuminţenie a Pământului”, mai mică, mai firavă, aparent mai fragilă, mult mai tânără, dar mai semeaţă parcă decât mama. Mă priveşte direct,  vorbindu-mi fără cuvinte, spunându-mi din priviri că ea este viitoarea mea născătoare de pui de om. O să-mi fie alături și la bine şi la greu, mai ales la greu, dar… dar trebuie s-o caut. ,,Trebuie să ştii să mă cauţi!” îmi spusese prin telepatie fiinţa ei prin imensitatea ochilor atunci când o privisem mai atent, să-i desluşesc chipul. Cuvintele parcă le săpase cu dalta, le săpase pe scoarţa mea cerebrală.

 

      Pe scaunul şapte, opt şi nouă, câte un copil. Le desluşesc numai forma capului uşor aplecat pe umărul drept. ,,Viitorii mei copii?'' mă întreb privindu-i atent, meticulos, să nu-mi scape nici un detaliu. Şi iarăşi mă îngrozesc,  au feţele rigide, copiii nu zâmbesc!

 

      Pe scaunul zece, admir un bătrân, cu mâinile aşezate ţărăneşte în poala cămăşii, aşa cum de veacuri ţăranul român îşi odihneşte mâinile. Bătrânul mă priveşte calm. Privindu-l, realizez că de fapt mă autoprivesc. Ce oglindă perfectă am în faţa ochilor! Sunt eu, un biet bătrân lângă  altul şi mai bătrân: tata!

 

     Da, pe ultimul scaun, în dreapta mea, se afla bătrânul meu tată, dătătorul de viaţă. Tăcut şi profund, cufundat într-o mare de gânduri, cu privirea fixă, melancolică, meditativă, asculta parcă o muzică care vibra din tăcerea celestă a mesei. Sunt sigur că el înţelegea nefireasca muzică, o muzică născută dintr-o tăcere pietrificată, dintr-o masă de piatră dăltuită  pentru eternitate. Şi astfel,  la rotunda masă a tăcerii, ciclul simplu al unei vieţi, roata, se încheie.

 

      Am mai privit o dată, fugitiv,  toate chipurile ori mai bine spus, acele forme sub diferite aspecte şi deodată, privirea mi se opreşte pe scaunul din faţa mea. Era gol, ,,ea” viitoarea ursită,  dispăruse. Trebuia s-o caut - mi-am amintit  mesajul  ei - şi  am  plecat pe aleea păzită de scaunele clepsidre-borne de hotar, care despart lumea ,,reală” din vis de lumea imensului infinit. Trebuia să merg numai pe aleea delimitată de bornele scaun, să nu depăşesc hotarul clepsidrelor borne, alminteri cădeam în infinit. Şi ce poate fi mai dureros decât să cazi în infinit?

      Rătăceam pe alee, analizând chipuri, încercând să descifrez în forma lor ultra stilizată, faţa dragă, viitoarea mea născătoare de pui de om. După un timp, atunci când începusem să obosesc, am avut o revelaţie, am simţit-o pe ea în preajma mea, brusc am întins mâinile ş-am prins-o, ea era o pasăre măiastră, care zbura planând, fără aripi, folosindu-se de corpul fusiform, terminat sau continuat cu un imens cioc. Şi atunci pasărea s-a transformat într-o domnişoară în braţele mele: ,,Căutătorule, mi-a zis simplu, sunt fericită că m-ai găsit! Haidem să pornim la drum, pe lungul tău drum, acum al nostru, suntem doi!”

 

      Am închis ochii strângându-mi în braţe domnişoara visurilor mele, pura, viitoarea mea și la bine și la rău. Mi-am simţit brusc braţele împletite cu alte braţe, corpul lipit de alt corp şi  buzele strivite de alte buze. Am apucat să văd că erau braţele ei, era corpul ei, erau buzele ei. Şi a fost o îmbrăţişare şi-un sărut unic. Dumnezeu sunt sigur că a văzut totul şi a înţeles că în acel sărut simplu, că în acea îmbrăţişare simplă, noi doi poate eram Adam şi Eva. Atunci ne-a transformat în două pietre, unite strâns, într-o singură piatră, aşa îmbrăţişaţi în acel unic sărut, să dăinuim peste veacuri, veşnic să transmitem  celor care ne privesc, că pe lungul drum al vieţii, ca să fii pe deplin fericit şi împlinit, trebuie să fie doi: Un EL şi o EA. Așa s-a născut Poarta sărutului... Am zămislit-o  din piatră şi pentru eternitate.  Poarta tuturor începuturilor, a începutului etern sfidând infinitul!

 

      După un timp, eu şi ea, ţinându-ne de mână am evadat din sărutul nostru pietrificat, coborând pe alee şi amestecându-ne printre necunoscuţi, pornind  pe lungul drum al vieţii.  Mai aveam multe de îndurat, multe de văzut, multe de făcut. 

Nici nu ne-am dat seama când am părăsit aleea scaunelor, am depăşit hotarul, am vrut să evadăm din gloată, să evadăm din spiritul de turmă, să nu gândim ca ea, ca gloata, să fim noi cu  gândurile noastre, unici poate ca el. Am fost repede găsiţi, doar eram ,,unici” nu? şi  s-a încercat marginalizarea noastră, apoi reeducarea forţat-rapidă şi aduşi pe drumul cel bun, adică ,,urma dreaptă, drumul tău unic ”, arătat de pasărea măiastră, atunci din ceruri.

 

     Şi drumul meu, care acum era drumul nostru, trecea printr-o biserică. Doar fusesem avertizat să n-o ocolesc.  Ne-am oprit pe trepte privindu-ne: ,,Ai îmbătrânit !” citesc că-mi spun ochii ei.  Privind-o pe ea mai atent, am observat  că îmbătrânise frumos, trecuseră mulţi ani, devenise o ,,Cuminţenie a pământului” adevărată, vie, se transformase odată cu timpul. Bătrâni, păcătoşi cu ,,voia şi fără de voia noastră”, am intrat în biserică. Trebuia să ne purificăm, să putem merge mai departe. Am îngenuncheat sub imensa boltă din centrul bisericii, tot o Poartă imensă a sărutului e şi aceasta pentru că aici se sărută mirii prima dată, după ce primesc sfânta cununie.  După ce ne-am spus păcatele, fireşte că în gând, fiindu-ne probabil ruşine să le spunem cu voce tare  Celui care şi-a sacrificat unicul fiu pentru izbăvirea noastră, am părăsit biserica.

  

      Cred, sunt sigur de asta, că am ieşit purificaţi din casa Domnului, căci o lumină caldă, nu orbitorul fulger de la  începuturi, o lumină blândă,  plăpândă ca de lumânare, ne-a arătat calea ce trebuia s-o urmăm. Mergeam, urmărind odihnitoarea lumină, tot ţinându-o de mână strâns, să n-o pierd.  Şi-am strâns atât de tare, că mâna ei s-a topit în mâna mea şi pe drumul vieţii, aproape de sfârşitul lui,  am pierdut-o.  Acum mă văd şi mai clar, sunt eu, lângă imensa Coloană fără de sfârşit.

      Singur.

      Bătrân.

      Obosit.

      Aici, sprijinindu-mi fruntea de recea Coloană, lungul drum al meu se rupe brusc. Brâncuşi l-a continuat înălţându-l spre infinit. Am ridicat şi eu ochii spre infinitul Coloanei, atunci o pasăre măiastră şi-a luat zborul. Poate că era Brâncuşi, venise să se odihnească o clipă, obosit de zborurile sale fără sfârşit, prin infinit, prin și pentru eternitate.

      ,,...şi lasă-l curat
şi luminat
cum mi l-a lăsat
Maica Precista,
ce mi l-a dat.
Fugi dăochi, du-te pă pustii
d-acolo, să nu mai vii…"

      Nu mamă, nu sunt ,,dăocheat’’, am vrut să-i spun când am deschis ochii. Am avut un vis, poate o revelaţie, doar atât, un vis în care m-am văzut şi mi-am văzut evoluţia în timp. Nu am avut curajul să-i spun, ar fi crezut că sunt ,,luat din căluş” şi sigur m-ar fi dus la baba Balcâza, să-mi descânte în tăciuni aprinşi, de sperietură.

[Vasilisia Lazăr]

Remarcabil text, domnule Emil! L-am recitit cu aceeaşi plăcere şi am trăit aceleaşi sentimente ca la prima lectură. Fantastic cum aţi legat drumul unic al destinului cu operele marelui Brâncuşi! Ingeniozitate, profunzime, emoţie, frumos! Vă felicit din toată inima şi vă mai spun încă o dată BUN VENIT!

Cu admiraţie, Vasilisia

[Emil Dumitru]

Mulţumesc, doamna Vasilisia,  pentru lectură şi cuvintele de apreciere.

[Sofia Sincă]

Şi eu am mai citit textul Emil şi l-am admirat atunci ca şi acum.

Felicitări pentru elogiul închinat lui Brâncuşi, scris cu răspundere şi aplomb.

Cu preţuire, Sofy!

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc mult pentru lectură şi apreciere.

Este doar un modest eseu prin care vreau şi eu să contribui la nemuririrea... nemuritorului BRÂNCUŞI.

[Emil Dumitru]

Mulţumesc pentru lectură, Mihaela Popa!

De asemeni şi pentru semnul lăsat. Te mai aştept cu drag pe pagina mea.

[Vasilisia Lazăr]

Text transferat în Bibliotecă.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[lecu rodica]

Domnule Emil,ati surprins extraordinar limbajul artei lui Brincusi.Arta ne-a fost data pentru a nu muri de adevar.

Arta este mingiietoare si sculptura la fel ca celelalte arte ,exprima atitudinea sculptorului fata de  o lume judecata prin semnificatiile vorbirii sale.Ei,la Brincusi,ideea nu-mi apartine,cred ca am citit asta,exact asa cum ati descris atit de bine,,oul'',exprima inceputul cind unul nu era inca despicat in doua,nu exista bine si rau,apoi asa cum am mai spus,unitatea in dualitate,Sarutul si Poarta sarutului.Apoi ,ati avut o viziune deosebita cu acel descintec...Bincusi nu da expresie culta artei populare,ci arta sa este o impletire dintre intelepciunea traditionala  a taranului si filozofia conceptuala a a rtei moderne.Sculpturile sale nu sunt modelate ci taiate...

Cu siguranta o maiastra exista in fiecare dintre noi dar nu toti o pot vedea si nu-i pot ocroti zborul...

Da,un vis frumos!Va felicit!