- de vorbă cu Brâncuşi, într-un vis -

,,Pă vale
pă cărare
mă-ntâlnesc c-o fată mare:
Un-te duci tu fată mare?
Mă duc la ăl dăocheat,
să-l las curat
şi luminat,

aşa cum Maica Precistă l-a lăsat.
D-o fi dăocheat dă fată mare,
să-i crape călcâili
să-i curgă ţâţâli...”

     Am închis ochii vrăjit de incantaţia descântecului mamei, descântec care mă translata ducându-mă prin timp, din lumea mea reală în lumea formelor ''lui''. Forme fixe pentru unii, dar schimbătoare pentru alţii, forme reci dar calde în acelaşi timp prin perfecţiunea liniilor curbe, linii terminate uneori brusc în piatră sau marmură dar care se prelungesc suspendate de eterna imaginaţie. Curbe care sfidau prin originalitate şi îndrăzneală, nişte curcubeie arcuite peste generaţii – neînţelese atunci -, venite din nemărginitul infinit şi imortalizate în piatră pentru veşnicie,  suprareale şi unice, făcute cu dalta, şlefuite cu trudă, migală, sudoare şi poate chiar sânge din buricele degetelor, cu forme şi imagini din lumea sa, parţial înţeleasă acum sau decodificată doar de cei care pot vedea dincolo de… sau de ce nu, peste timp, neînţeleasă pe deplin  atunci…


     Apoi, în lumea aceea de forme care păreau neterminate dacă erau privite dintr-un unghi şi perfect terminate dacă erau privite din alt unghi,  am văzut un mormoloc mic. Un embrion. Sunt sigur că  eram EU, după modul atroce cu care mă zbăteam să ajung undeva. Aveam sigur o ţintă. M-am văzut pe mine însămi, în primele secunde ale vieţii, un nimic, un mic embrion, ca un mormoloc înotând într-o apă vie, într-un fluviu cald şi puţin tulbure, căutând casa-ou, în care trebuia să ajung şi să mă dezvolt. Nu ştiu de unde ştiam asta, că trebuie să ajung undeva! Poate că instinctul primar mă conducea spre viitoare mea casă, casa-ou, poate chiar ovoidul!


     După un timp - sigur în plan real nouă luni, dar în lumea ireală a viselor mult mai repede -, mi-am auzit primul ţipăt. Răzbătu în zori unei zile, despicând cerul în două, ca un imens fulger alb. Din ţipătul-fulger, care ţâşnise din fluviu, se născu o pasăre măiastră, cu mine prunc acum, în ghearele ei. Zbură către libertate, poate chiar spre infinitul acela al ''lui'', ştiut şi căutat numai de ''el''.  Totodată, ţipătul-fulger, lăsă şi o urmă pe pământ:  ,, - Vezi linia aceea dreaptă, acolo în ţarină, este drumul pe care trebuie să mergi tu, este drumul tău unic! Să nu ocoleşti casa pe care o vei întâlni în calea ta, este casa Domnului  şi aşa cum drumul n-a ocolit-o, nici tu să n-o ocoleşti!” Îmi spuse pasărea, mai mult a poruncă, care acum avea doar un cioc lung şi un corp fusiform, apoi dispăru.
 Am rămas acolo, suspendat de cer, ţinându-mă cu o mână de un curcubeu, fără o formă bine definită şi căutam să văd mai bine ,,drumul”, să-l înţeleg mai bine.

Şi am văzut cum drumul meu unic ieşea din apa din care se născuse, iar pe el încă pustiu dar virgin, un prunc, un mic patruped  înainta pipăind ţărâna cu mânuţele şi genunchii. Se opri, se căţără fără grabă, pe un mic bloc de piatră, în formă de clepsidră. Era un scaun la tainica masă dăltuită în tăcerea pietrei.

Pe faţa pruncului am căutat  zâmbetul acela pur, eu… eu  mi-am căutat zâmbetul, zâmbetul de izbândă credeam eu, pentru că el pruncul ieşit din apă  cucerise ceva, un prim urcuş, poate chiar prima bătălie din primele lui clipe din viaţă, dar n-am văzut nicio urmă de zâmbet. O faţă senină, doar atât, o faţă pe care se putea citi multe, numai zâmbet nu. De ce nu zâmbeam?

  De acolo de sus, încă legănat de balansoarul curcubeului, îmi urmăream evoluţia, chinuit de întrebări: ,,De ce nu zâmbea pruncul? De ce eu nu zâmbesc ?”  Nici nu ştiu când şi cum m-am hotărât să cobor la tainica masă a tăcerii. Am început să caut, să decodific figurile care înconjurau masa. Erau forme ciudate, fără un contur bine definit, foarte stilizate şi fiecare ocupa câte un scaun. A trebuit să mă concentrez, să le desluşesc, să le înţeleg.

 

Pe primul scaun, în stânga mea, mama, ,,Cuminţenia Pământului”, născătoarea de pui de om,  calmă, concentrată, senină şi împăcată cu ea, împăcată cu destinul ei de femeie pe această terră, aşteptând într-o cuminţenie ireală, parcă să vină cineva sau să se întâmple ceva. Albise şi amuţise de atâta aşteptare.

Pe al doilea scaun, l-am privit pe copilul naiv ce eram. Şi iarăşi chipul trist, aproape rigid al copilului, m-a făcut  să tresar, întrebându-mă: ,, De ce faţa mea nu zâmbeşte, mamă? Sunt încă un copil, nu am griji, nu am greutăţi, de ce nu zâmbesc, tată? Oare pe chipul meu, să fie întipărită toată tristeţea semenilor mei? Oare, chipul meu de copil, să fie purtătorul mesajului de suferinţă şi ei, maturii, să nu înţeleagă? ”

 

Pe scaunul al treilea, mă văd adolescent. Nervos. Tânăr şi agitat. Supărat că nu sunt înţeles. ,,Veşnicul conflict dintre generaţii?” Mă întreb. Nu sunt lăsat, simt eu, să zbor ca pasărea măiastră, aşa cum doresc. Cu biciul mi se retează aripile abia înmugurite. Nu sunt lăsat să evadez din turmă. Nu am voie să am personalitate. Sunt încă tânăr, mi se spune! Păcat, a trecut aşa de repede această etapă din viaţa mea că nici n-am avut timp să-i percep sau să-i apreciez justa valoare.

 

Pe scaunul patru mă văd soldat, stând cuminte. Supus. Îndobitocit. Ascultător şi cu mâinile la spatele drept. Sunt forţat călit şi instruit pentru o viaţă în colectiv (turmă de oi proaste?), din care nu am voie să plec, nu am voie să am opinii, nu am voie să fiu eu, nu am voie să am personalitate. Spun ei, căprarii: ,,Ordinul se execută, soldat, nu se discută! Întocmai şi la timp. Ai înţeles? Dacă nu poţi, te ajutăm!... Dacă nu ştii, te învăţăm! Iar dacă nu vrei, te obligăm!” O etapă tristă, chinuită, pierdută inutil şi cred că nu prea frumoasă din viaţa mea, căci sar repede peste timp, mai departe, zărind un bărbat tânăr, pe următorul scaun-clepsidră.

 

Da, pe scaunul cinci, admir deja un bărbat tânăr. Pare pregătit să lupte, înarmat cu mult entuziasm, încredere în societate, îndoctrinat cu nişte idealuri măreţe, gata să pornească  pe lungul drum al vieţii. Drumul lui unic…

 

Pe scaunul şase, direct în faţa mea, stă ''ea'', o altă ,,Cuminţenie a Pământului”, mai mică, mai firavă, aparent mai fragilă, mult mai tânără, dar mai semeaţă parcă. Mă priveşte direct, vorbindu-mi fără cuvinte, spunându-mi din priviri că ea este viitoarea mea născătoare de pui de om. O să-mi fie alături la bine şi la greu, mai ales la greu, dar… dar trebuie s-o caut. ,,Trebuie să ştii să mă cauţi!” îmi spusese prin telepatie fiinţa ei prin imensitatea ochilor atunci când o privisem mai atent, să-i desluşesc chipul. Cuvintele parcă le săpase cu dalta, le săpase pe scoarţa mea cerebrală.

 

Pe scaunul şapte, opt şi nouă, câte un copil. Le desluşesc numai forma capului uşor aplecat pe umărul drept. ,,Viitorii mei copii?'' mă întreb privindu-i atent, meticulos, să nu-mi scape nici un detaliu. Şi iarăşi mă îngrozesc,  au feţele rigide, copiii nu zâmbesc!

 

Pe scaunul zece, admir un bătrân, cu mâinile aşezate ţărăneşte în poala cămăşii, aşa cum de veacuri ţăranul român îşi odihneşte mâinile. Bătrânul mă priveşte calm. Privindu-l, realizez că de fapt mă autoprivesc. Ce oglindă perfectă am în faţa ochilor! Sunt eu, un biet bătrân lângă  altul şi mai bătrân: tata!

 

Da, pe ultimul scaun, în dreapta mea, se afla bătrânul meu tată, dătătorul de viaţă. Tăcut şi profund, cufundat într-o mare de gânduri, cu privirea fixă, melancolică, meditativă, asculta parcă o muzică care vibra din tăcerea celestă a mesei. Sunt sigur că el înţelegea nefireasca muzică, o muzică născută dintr-o tăcere pietrificată, dintr-o masă de piatră dăltuită  pentru eternitate. Şi astfel,  la rotunda masă a tăcerii, ciclul simplu al unei vieţi, roata, se încheie.

 

Am mai privit o dată, fugitiv,  toate chipurile ori mai bine spus, acele forme sub diferite aspecte şi deodată, privirea mi se opreşte pe scaunul din faţa mea. Era gol, ''ea'' dispăruse. Trebuia s-o caut - mi-am amintit  mesajul  ei - şi  am  plecat pe aleea păzită de scaune, clepsidre-borne de hotar, care despart lumea ''reală'' din vis de lumea imensului infinit. Trebuia să merg numai pe aleea delimitată de bornele scaun, să nu depăşesc hotarul clepsidrelor borne, alminteri cădeam în infinit. Şi ce poate fi mai dureros decât să cazi în infinit? Rătăceam pe alee, analizând chipuri, încercând să descifrez în forma lor ultra stilizată, faţa dragă, viitoarea mea născătoare de pui de om. După un timp, atunci când începusem să obosesc, am avut o revelaţie, am simţit-o pe ''ea'' în preajma mea, brusc am întins mâinile ş-am prins-o, ''ea'' era o pasăre măiastră, care zbura planând, fără aripi, folosindu-se de corpul fusiform, terminat sau continuat cu un imens cioc. Şi atunci ''ea” s-a transformat într-o domnişoară în braţele mele: ,,Căutătorule, mi-a zis simplu, sunt fericită că m-ai găsit! Haidem să pornim la drum, pe lungul tău drum, acum al nostru, suntem doi!”

 

Am închis ochii strângându-mi în braţe domnişoara visurilor mele, pura, viitoarea născătoare de pui de om. Mi-am simţit brusc braţele împletite cu alte braţe, corpul lipit de alt corp şi  buzele strivite de alte buze. Am apucat să văd că erau braţele ei, era corpul ei, erau buzele ei. Şi a fost o îmbrăţişare şi-un sărut unic. Dumnezeu sunt sigur că a văzut totul, şi a înţeles că în acel sărut simplu, că în acea îmbrăţişare simplă, noi doi poate eram Adam şi Eva. Atunci ne-a transformat în două pietre, unite strâns, într-o piatră, aşa îmbrăţişaţi în acel unic sărut, să dăinuim peste veacuri, veşnic să transmitem  celor care ne privesc, că pe lungul drum al vieţii, ca să fii pe deplin fericit şi împlinit, trebuie să fie doi: Un EL şi o EA.

 

După un timp, eu şi ea, ţinându-ne de mână am evadat din sărutul de piatră, coborând şi amestecându-ne printre necunoscuţi, pornind  pe lungul drum al vieţii.  Mai aveam multe de îndurat, multe de văzut, multe de făcut, şi-am făurit Poarta sărutului. Am zămislit-o tot din piatră şi tot pentru eternitate.  Poarta tuturor începuturilor, a începutului etern sfidând infinitul !

Nici nu ne-am dat seama când am părăsit aleea scaunelor, am depăşit hotarul, am vrut să evadăm din gloată, să evadăm din spiritul de turmă, să nu gândim ca ea, ca gloata, să fim noi cu  gândurile noastre, unici poate ca ''el'' . Am fost repede găsiţi, doar eram ,,unici” şi  s-a încercat marginalizarea noastră, apoi reeducarea forţat-rapidă şi aduşi pe drumul cel bun, adică ,,urma dreaptă, drumul tău unic ”, arătat de pasărea măiastră, atunci din ceruri.

 

Şi drumul meu, care acum era drumul nostru, trecea printr-o biserică. Doar fusesem avertizat să n-o ocolesc.  Ne-am oprit pe trepte privindu-ne: ,,Ai îmbătrânit !”  Spune privirea ei.  Privind-o pe ea mai atent, am observat  că îmbătrânise frumos, trecuseră mulţi ani, devenise o ,,Cuminţenie a pământului” adevărată, vie, se transformase odată cu timpul. Bătrâni, păcătoşi cu voia şi fără de voia noastră, am intrat în biserică. Trebuia să ne purificăm, să putem merge mai departe. Am îngenuncheat sub imensa boltă din centrul bisericii, tot o Poartă imensă a sărutului e şi aceasta pentru că aici se sărută mirii prima dată, după ce primesc sfânta cununie.  După ce ne-am spus păcatele, fireşte că în gând, fiindu-ne probabil ruşine să le spunem cu voce tare  Celui care şi-a sacrificat unicul fiu pentru izbăvirea noastră, am părăsit biserica.

  

Cred, sunt sigur de asta, că am ieşit purificaţi din casa Domnului, căci o lumină caldă, nu orbitorul fulger de la  începuturi, o lumină blândă,  plăpândă ca de lumânare, ne-a arătat calea ce trebuia s-o urmăm. Mergeam, urmărind odihnitoarea lumină, tot ţinându-o de mână strâns, să n-o pierd.  Şi-am strâns atât de tare, că mâna ei s-a topit în mâna mea, şi pe drumul vieţii, aproape de sfârşitul lui,  am pierdut-o.  Acum mă văd şi mai clar, sunt eu, lângă imensa Coloană fără de sfârşit.

Singur.

Bătrân.

Obosit.

 Aici, sprijinindu-mi fruntea de recea Coloană, lungul drum al meu se rupe brusc.       Brâncuşi l-a continuat înălţându-l spre infinit. Am ridicat şi eu ochii spre infinitul Coloanei, atunci o pasăre măiastră şi-a luat zborul. Poate că era Brâncuşi, venise să se odihnească o clipă, obosit de zborurile sale fără sfârşit, prin infinit, prin eternitate.

,,...şi lasă-l curat
şi luminat
cum mi l-a lăsat
Maica Precista,
ce mi l-a dat.
Fugi dăochi, du-te pă pustii
d-acolo, să nu mai vii…"

Nu mamă, nu sunt ,,dăocheat’’, am vrut să-i spun când am deschis ochii. Am avut un vis, poate o revelaţie, doar atât, un vis în care m-am văzut şi mi-am văzut evoluţia în timp. Nu am avut curajul să-i spun, ar fi crezut că sunt ,,luat din căluş” şi sigur m-ar fi dus la baba Balcâza, să-mi descânte în tăciuni aprinşi, de sperietură.

Vizualizări: 127

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Remarcabil text, domnule Emil! L-am recitit cu aceeaşi plăcere şi am trăit aceleaşi sentimente ca la prima lectură. Fantastic cum aţi legat drumul unic al destinului cu operele marelui Brâncuşi! Ingeniozitate, profunzime, emoţie, frumos! Vă felicit din toată inima şi vă mai spun încă o dată BUN VENIT!

Cu admiraţie, Vasilisia

Mulţumesc, doamna Vasilisia,  pentru lectură şi cuvintele de apreciere.

Şi eu am mai citit textul Emil şi l-am admirat atunci ca şi acum.

Felicitări pentru elogiul închinat lui Brâncuşi, scris cu răspundere şi aplomb.

Cu preţuire, Sofy!

Sofia, mulţumesc mult pentru lectură şi apreciere.

Este doar un modest eseu prin care vreau şi eu să contribui la nemuririrea... nemuritorului BRÂNCUŞI.

Mulţumesc pentru lectură, Mihaela Popa!

De asemeni şi pentru semnul lăsat. Te mai aştept cu drag pe pagina mea.

Domnule Emil,ati surprins extraordinar limbajul artei lui Brincusi.Arta ne-a fost data pentru a nu muri de adevar.

Arta este mingiietoare si sculptura la fel ca celelalte arte ,exprima atitudinea sculptorului fata de  o lume judecata prin semnificatiile vorbirii sale.Ei,la Brincusi,ideea nu-mi apartine,cred ca am citit asta,exact asa cum ati descris atit de bine,,oul'',exprima inceputul cind unul nu era inca despicat in doua,nu exista bine si rau,apoi asa cum am mai spus,unitatea in dualitate,Sarutul si Poarta sarutului.Apoi ,ati avut o viziune deosebita cu acel descintec...Bincusi nu da expresie culta artei populare,ci arta sa este o impletire dintre intelepciunea traditionala  a taranului si filozofia conceptuala a a rtei moderne.Sculpturile sale nu sunt modelate ci taiate...

Cu siguranta o maiastra exista in fiecare dintre noi dar nu toti o pot vedea si nu-i pot ocroti zborul...

Da,un vis frumos!Va felicit!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cântec de lebădă neagră a utilizatorului chindea maria elena
cu 11 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 29 minute în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 8 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 9 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 9 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 10 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 10 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 10 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 12 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 14 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 14 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 16 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 16 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 16 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 16 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 16 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor