IUS şi ISA . IX .

[Emil Dumitru]

         Sărbătorile de iarnă se apropiau în pas alergător şi pregătirile erau în toi. Eleonora, mama Mariei, fire romantică dar neînţeleasă pe deplin de Mihai, dorea ca anul acesta, revelionul să-l petreacă la munte, la Azuga.

      Acum erau toţi trei acasă, Eleonora trebăluia prin bucătărie, Maria era la ea în cameră iar Mihai în sufragerie se chinuia să descifreze ce taine sau tragedii se ascund sub succintele articole din rubrica „Faptul divers”, după ce foarte fugar citise pagina de sport şi de politică, din ziarul Scînteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

      − Ce zici Mihai, mergem la sora mea, la Azuga? întrebă Eleonora din bucătărie.

      − De ce… spuse el, fără să ridice ochii din ziar şi puţin iritat că ea îndrăznise şi-i perturbase ritualul.

      − Pentru sărbătorile dă iarnă! Să petrecem şi noi revelionul la munte, la aer curat, la zăpadă, că n-am mai fost pă la ei de hăt… şi… şi mi s-a luat dă cutia asta dă chibrit…

      − Mai vedem noi, mai e până atunci! şi încercă să-şi continue lectura. Crezi tu că pă mine nu mă macină, cutia asta dă chibrit? şi imagini fugare se desfăşurară în mintea lui, cu bătătura imensă şi calul lui drag, Berică. Fu trezit din amintiri, când simţi că cineva trece pe lângă el: era Maria, care intrase în sufragerie şi se oprise în dreptul vitrinei cu pahare.

      − Tu Mărie, unde vei petrece revelionul? o întrebă el, punând ziarul pe masă, semn că-i acordă o mare importanţă subiectului.

      Maria luată prin surprindere, răspunse iute:

      − Încă nu ştiu sigur!... şi fără să-l privească îşi continuă activitatea, deschizând  uşa din geam a vitrinei cu mişcări lente, gândindu-se la două aspecte. Primul şi foarte curios, era că, pentru prima dată tatăl ei se interesa unde va face ea revelionul. Al doilea, care brusc o înveselise, amintindu-i de puţinele clipe frumoase din copilărie, fusese numele de Mărie, când Mihai, chiar dacă duhnea a ceva urât mirositor, o mai alinta cu acest nume.

      − Hai Mihai, te rog!... insistă Eleonora venind din bucătărie.

      − Ce-l rogi, mamă?

      − Să mergem la Azuga, la sora mea, să facem revelionul.

      − A, ar fi frumos să mergeți! spuse Maria luând din vitrină paharul ei preferat.

      − Mai e timp Eleonora, mai e o grămadă! răspunse Mihai pe un ton egal, privindu-şi încă insistent fiica. Maria rezistă şi nu întoarse capul, cu toate că simţea privirea lui Mihai ca pe o suliţă de foc că-i sfredeleşte ceafa şi cu paharul în mână, se îndreptă spre bucătărie. Reveni şi se aşeză la masă, gândindu-se: acum este momentul oportun  să-i spun!

      − Ce vezi acolo, că dă ceva timp, ai rămas cu privirea fixă în paharul ăla!... o dojeni uşor Mihai. 

      − Tată! începu ea timid, eu... eu.... eu am un prieten şi acest prieten mi-a propus, să petrecem împreună revelionul...

      − Zău?! Nu mai spune!?... Ce ai? Un prieten! Am înţeles eu bine? întrebă Mihai, răsucindu-se cu scaun cu tot spre Maria.

      − Da tată, ai înţeles bine!… Am un prieten, repetă ea după un timp, mai rar, accentuând ultimul cuvânt.

      − Un prieten!?... Adicătelea? 

      Vocea uşor guturală, cu care el spusese ultimele cuvinte, Maria n-o mai auzise la el niciodată: să fie vocea lui emoţională sau este surprins că îndrăznesc să-i spun că am un prieten? 

      − Adică… un prieten! repetă ea a treia oară. De ce te miri?... Și dumneata ai fost tânăr şi ai avut cândva, o prietenă, adică o fată cu care vorbeai, nu-i aşa?

      Mihai nu răspunse. Luă ziarul şi începu să-i netezească colţurile: treabă inutilă, colţurile erau foarte drepte, dar nu ştia ce să-i răspundă şi nici cum să-şi ascundă emoţia pricinuită de surpriza că Maria are un prieten. Adică gata, fata lui crescuse mare şi are un prieten.

      − Ce înseamnă pentru tine un prieten? o întrebă el, privind-o gânditor. Acu'… nu e acelaşi lucru cu ce a însemnat pentru mine! Adică atunci, la vremea mea!... şi lăsă uşor privirea peste ziar, dar literele începură să-i joace feste şi se transformară în imagini. Erau neclare. Închise ochii o clipă, vrând să le alunge, dar culmea, imaginile deveniră şi mai clare, secvenţe scurte din tumultoasa lui tinereţe: cu beţii, cu femei, cu jocuri de cărţi şi Berică, calul lui pe care-l învăţase să bea bere din sticlă, se derulară rapid prin mintea lui.

      − Un prieten!?... încercă Maria să-l lămurească, este băiatul cu care te întâlneşti, mergi la plimbare, etc… S-au schimbat multe, tată, cuvântul prieten are o altă semnificaţie acum, mai ales când este vorba despre prietenia dintre un băiat şi o fată.

      Eleonora şi Maria îl priveau uimite, neînţelegând ce se întâmplă cu el, de ce tace. Şi, constatară ele, parcă brusc, Mihai îmbătrânise.

      − Da Mărie! zise Mihai privind-o altfel, parcă uitându-se la ea cu o blândeţe ciudată. Şi eu... şi noi, se corectă uitându-se la Eleonora, am fost tineri...

Ce voce caldă are acum tata, şi ce frumos mi-a spus Mărie!  se pomeni Maria gândind.

      − Şi… şi cum îl cheamă pă prietenul tău? 

      − Luis, tată!... E francez mamă, spuse ea, cu multă mândrie în glas uitându-se la Eleonora.

      − Franţuz!?  sări Mihai ca ars. Of, Dumnezeule mare!

      − Da tată, francez! De ce te miri?

      − Da bine mă fată, unu' d-al nostru, nu găsişi să ţi-l faci prieten? Unu' care să ne ştie limba şi… şi portu' şi.... şi traiu' nostru, nu găsişi? Cât îi oraşu'  ăsta dă mare!… Doamne, Dumnezeule… Cum, Doamne iartă-mă, o să mă înţeleg cu viitorul cuscru, prin semne?... Ca… ca surdo-muţii?

      Maria îl privi câteva clipe. Emoţia şi surpriza îi dispăruseră spontan de pe chip. Faţa lui se transformase brusc, furia şi indignarea acum parcă emanau prin toţi pori faciali. Calmă, conştientă că la furie nu trebuie să răspunzi la fel, spuse foarte rar, accentuând fiecare cuvânt:

      − Şi el, tată,  ştie limba noastră… şi portul nostru… şi traiul nostru. Mama care i-a dat viaţă şi care ulterior l-a părăsit, a fost româncă.

      Văzând că tonul ei calm avusese efectul scontat şi pe faţa lui Mihai apăruse o uşoară destindere, dar simţindu-l încă încordat şi cum fierbe molcom, considerând că el aşteaptă explicaţii mai ample, continuă la fel de calmă:

      − O să vi să pară ciudat, dar trecutul lui seamănă, într-o oarecare măsură, cu trecutul meu. Şi el are acum o mamă vitregă, care este tot româncă.

Eleonora, inexplicabil, se ridică şi vru să plece.

      − Stai mamă, nu pleca! Nu am nimic să-ţi ascund. Vreau, chiar doresc, să fii şi dumneata de faţă.

      Eleonora se aşeză luând poziţia specifică femeilor de la ţară, aceea de aşteptare mută, împletită cu multă curiozitate, odihnindu-şi mâinile împreunate în poală.

      Mihai, puţin stingherit de faptul că două femei îl privesc insistent, îşi făcea de lucru căutând cu degetele lui scurte şi groase, o ţigară în pachet, nu-i reuşi operaţiunea şi-l goli pe ziar, rulând cu degetul arătător câteva. După ce găsi una, o aprinse.

      − Ce spui tată, mă laşi sau nu?

      Întrebarea simplă a Mariei pusă pe un ton egal, îl făcu pe Mihai să tresară puţin. Amândouă femeile îl priveau şi aşteptau un răspuns de la el. Mihai trase adânc din ţigară, se înecă şi tuşi de câteva ori, apoi prin norul de fum albastru, spuse simplu:

      − Da.

      Eleonora îl privea fix ca o statuie, câteva secunde uită să mai tragă aer în piept, şi se pomeni suspinând. Maria rămăsese perplexă şi parcă o voce ireală, îi tot şoptea la ureche: a zis da, a zis da! Şi tu ce faci? După clipe bune, reacţionă ca o bombă cu efect întârziat. Sări în sus de bucurie, apoi se repezi şi-l sărută pe obraz. Gestul – sesiză Maria − îl surprinse pe Mihai care zâmbi, căci ea nu mai făcuse acest lucru din copilărie.

      Alergă în camera ei unde avea telefonul să-l anunţe pe Luis.  

 

      − Mi se pare schimbată fata noastră, e mult mai veselă! zise Eleonora după ce Maria intrase în camera ei.

      − Ţi se pare, tinereţea e dă vină… răspunse Mihai trăgând cu sete din ţigară şi aşezându-şi ochelarii pe nas, semn că doreşte să-şi reia lectura ziarului.

      − Tu!?... Of, Doamne, ce să vezi tu!? Stai toată seara cu nasu-n ziaru' ăla şi bei la tutun şi trăscău! Parcă ai fi ăla, cum îi zice… Ilie Mormorete!…

      − Cine fă? Care… Ilie Mormorete?

      − Unu, cu care semeni tu! Aşa mi-a spus Maria o dată, că semeni cu unu Ilie Mormorete, un erou din cărţile ei…

      Mihai o privi pe deasupra ochelarilor şi zâmbi ironic:

      − Fă, da dăşteptă te făcuşi!? Poate vrei să spui, Ilie Moromete. Hai, mai bine fă tu un ceai dă prune cu miere, în loc dă zacăr, din trăscăul ăla galben, dă-l ţii ascuns în debara, că să strică şi e mare păcat dă el. Da' să pui şi nişte piper, boabe, nu măcinat, că mă ustură pă gât. Hai, te rog frumos! spuse el, pufăind din ţigară şi reluând tacticos lectura ziarului.

      Eleonora îl privi mai sceptică ca niciodată, oprindu-se la timp de a nu-şi face semnul crucii în faţa lui. De foarte mulţi ani, chiar din tinereţe,  Mihai,  nu mai folosise această frază magică: te rog, frumos!

 

 

      Maria, cu telefonul în braţe, formă de mai multe ori numărul lui Luis, dar rezultatul fu acelaşi, marea descoperire a lui Graham Bell era mută la celălalt capăt. Luis nu răspundea şi inexplicabil, simţi că o uşoară enervare se instală în fiinţa ei şi că spontan tot corpul începe să-i ardă, de parcă ar avea febră.

      Doamne Dumnezeule, dar ce motiv am să mă enervez? se pomeni Maria, întrebându-se. Unde poate să  fie la ora asta, de nu răspunde la telefon? şi brusc se uită la ceas, trecuse puţin de miezul nopţii. Să fie la altă femeie? Nu, nu, şi iar nu. Ce prostii îmi trec prin cap, Luis mă iubeşte numai şi numai pe mine. Simt iubirea lui, simt rădăcinile iubirii, înfipte tot mai puternic în fiinţa mea... 

      Se trânti în pat. După câteva clipe lacrimile îi inundară ochii şi fără vreun motiv plauzibil, cu suspine uşoare începu să plângă. Nici nu ştia prea bine de ce plânge. Plângea de ciudă că Luis nu-i răspunde să-i spună şi lui marea veste sau plângea de fericire că vor fi împreună atunci, de anul nou când, la cumpăna dintre ani există o oră magică când îndrăgostiţii comunică între ei fără să-şi vorbească, doar privindu-se. Luă telefonul şi mai formă o dată numărul.

      Nimic.

      Linişte.

      Apoi, după această grea linişte veniră în vizită şi nişte gânduri amestecate, care încă nu erau negre ci doar aşa gri şi care se tot agitau prin capul ei, ameţind-o.  

      Trecuse de mult miezul nopţii şi Maria se tot sucea şi răsucea în pat. Se ridică, merse la fereastră şi trase storurile privind afară. O noapte obişnuită şi senină de iarnă, doar vântul adia uşor şi plopului din stradă îi tremurau crengile golaşe la trecerea lui ca o mângâiere printre ramuri. Plopul, parcă era un uriaş cu plete, ce înota în apa vântului.

 

      Noapte, te rog, noapte, spune-mi, tu ştii unde este iubitul meu?... dar noaptea tăcu, depănându-şi trecerea impasibilă.

      Dar, tu, vântule hoinarule, ştii? şi vântul fugi, lăsând în urma lui doar un uşor vuiet.

      Ajută-mă, tu, Lună-regină, spune-mi, îl vezi? şi Luna, parcă chinuită şi ea de iubirea ei neîmplinită, nu ştiu ce să-i răspundă şi se ascunse sfioasă ca o fecioară, după un nor. Supărată că nimeni n-o ajută, Maria simţi cum pe umerii obrajilor o mângâie ceva, rostogolindu-se spre bărbie: iarăşi voi lacrimilor? De ce-aţi venit acum? Cine va chemat? Veniţi peste mine şi la fericire şi la necaz!...  De ce!  se miră ea.

      După un timp simţi cum lacrimile îi umezesc buzele, le percepu gustul şi brusc făcu diferenţa între: ce simţise atunci când o sărutase şi o iubise Luis şi ce gust sărat şi puţin amar simte acum.

      Iubirea nu doare, iubirea te înalţă!...  îşi aminti ea vorbele lui tandre, şoptite atunci la ureche. Dar  acum… acum,  de ce simt durere?  Cu acest gând se trânti iarăşi în pat. Îşi aminti de moş Ene şi-l imploră să-i vină în ajutor, aşa cum făcea în nopţile de singurătate ale copilăriei şi moşul îi ascultă ruga. Cu paşi mici şi uşori veni la patul ei şi-o luă în împărăţia lui, transpunând-o, după un timp, într-un vis. Se trezi brusc şi se ridică în şezut, pipăindu-şi pieptul. Era şocată de vis şi lac de transpiraţie.

      Cu puţin efort, îl refăcu: …se făcea că era mireasă... şi Doamne ce rochie fantastică avea, din spuma mării parcă era făcută, fără o croială bine definită şi la fiecare mişcare, rochia ei îşi schimba şi forma şi culoarea: când era cu umerii goi şi  albă, la fel ca spuma mării, când roşie ca macul cu volănaşe doar pe poale şi decolteu până aproape de talie, când albastră ca o mare liniştită, cu mâneci până la cot, plecând din talie ca un mare clopot. Păşea ca o mândră prinţesă la braţul lui Luis şi urcau nişte trepte din piatră foarte tocite. Oameni cu feţe rigide, necunoscute, îi încadrau pe ambele părţi. La un moment dat, se ivise lângă ea o femeie frumoasă, elegant îmbrăcată, şi cu o voce nefiresc de calmă şi clară, îi spusese: sunt rivala ta şi am venit să te judec! Dar acum te las să urci treptele, nu mă grăbesc, te voi judeca mai târziu... Şi dispăru la fel de brusc, cum apăruse.  Şocată de apariţia şi spusele necunoscutei, ea se oprise. Se oprise şi Luis, care, privind-o, îi spusese: eu voi coborî, tu urcă treptele, nu mă aştepta! Şi întorcându-i spatele dispăruse. Făcuse un pas şi se împiedicase. Un bărbat necunoscut o ajutase să se ridice. Pornise la braţul lui şi urcau acum alte trepte noi, cizelate şi din marmură. Nu-l cunoştea şi voise să-l întrebe cine este, când brusc, privirea îi fusese reţinută de o bătrână ivită-n calea ei, care, cu braţele larg deschise, parcă o chema la ea. Încercă să-şi retragă mâna şi să fugă în braţele bătrânei, dar nu putu, bărbatul, altul acum, i-o ţinea foarte strâns. În timp ce se zbătea să scape, apăru iarăşi femeia frumoasă, dar parcă nu mai era aşa de elegant îmbrăcată, şi, fără să spună ceva, fulgerător se repezise asupra ei şi cu un stilet îi străpunsese pieptul.

 

      Refăcând visul, îşi aminti că mai avusese unul asemănător în urmă cu ceva timp.

      Şi atunci, tot mireasă m-am visat şi  tot trei bărbaţi şi două femei mi-au apărut în vis!  îşi aminti ea.

- va urma -

[Sofia Sincă]

Magic text ca sărbătorile de iarnă pentru care ne pregătim şi cele pentru care se pregăteşte Maria, eroina noastră, îndrăgostită până peste urechi. Inocentă, candidă... nu ştie ce o aşteaptă. Deşi i se arată în vis. Construcţia textului este amplă, detaliată, bună, însă am remarcat unele chestiuni, care din punctul meu de vedere, trebuie modificate.

ea îndrăznise şi-i perturbase ritualul., - a citi un ziar nu e tocmai un ritual, Emil. Eu aş modifica.

răspunse iute, fără să-l privească - Încă nu ştiu sigur! răspunse ea, - aici ''răspunse ea'' e de prisos pentru că ai în fraza anterioară.

a mai alinta - o mai alinta

furia şi indignarea- înseamnă cam acelaşi lucru

,aşteaptă mai ample explicaţii, - aşteaptă explicaţii mai ample, e mai româneşte

uită să şi mai respire. - uită să mai şi respire, tot mai româneşte.

Am citit cu inters şi plăcere, Sofy!

 

[Corina Militaru]

Mi-a placut tatal. Foarte bine creionat.

Am citit cu placere. Astept!

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia,  îţi mulţumesc pentru lectură şi  neprețuitul ajutor!

Am intervenit asupra textului.
Cu drag şi multă prietenie,
Sofia Sincă a spus :

Magic text ca sărbătorile de iarnă pentru care ne pregătim şi cele pentru care se pregăteşte Maria, eroina noastră, îndrăgostită până peste urechi. Inocentă, candidă... nu ştie ce o aşteaptă. Deşi i se arată în vis. Construcţia textului este amplă, detaliată, bună, însă am remarcat unele chestiuni, care din punctul meu de vedere, trebuie modificate.

ea îndrăznise şi-i perturbase ritualul., - a citi un ziar nu e tocmai un ritual, Emil. Eu aş modifica.

răspunse iute, fără să-l privească - Încă nu ştiu sigur! răspunse ea, - aici ''răspunse ea'' e de prisos pentru că ai în fraza anterioară.

a mai alinta - o mai alinta

furia şi indignarea- înseamnă cam acelaşi lucru

,aşteaptă mai ample explicaţii, - aşteaptă explicaţii mai ample, e mai româneşte

uită să şi mai respire. - uită să mai şi respire, tot mai româneşte.

Am citit cu inters şi plăcere, Sofy!

 

[Emil Dumitru]

Mulţumesc pentru lectură, Corina!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Mi-a placut tatal. Foarte bine creionat.

Am citit cu placere. Astept!

Cu prietenie,