REGĂSIRE( fragment-7)

[Exemplu de Titlu]

  Avea deja  trei săptămâni în deltă. Cu fiecare zi care trecea devenea mai agitat, mai nervos. Era un îndrăgostit de frumos, venea iar și iar în acest paradis iar dacă trecea un an, dorul îl săgeta și își dorea cu nerăbdare să-l revadă. Focul se stingea după o săptămână.

Munții erau iubirea lui supremă. Să urce pe poteci mai mult sau mai puțin bătătorite până acolo, sus, pe umerii uriașului fără cap, iar acolo să se odihnească privind în jos la lacurile răsfirate asemeni degetelor de la mână, era fericirea lui. Muntele îi era hrana iar apa de râu ce se rostogolea la vale îi potolea setea. Oricât de mult îndrăgea nuferii galbeni, locul de popas al libelulelor de un negru antracit, acolo, sus, pe Retezat sau pe Ceahlăul ce împungea cerul albastru fără nori și de unde putea cuprinde zările până departe, la ruși, se simțea mai acasă.

Acolo se simțea puternic, măreț, stăpân peste o lume unică.

Aici... doar apă și pădure.

O săptămână îi era de ajuns să se bucure de frumusețea egretelor ce-și înălţau gâturile lungi spre cer, să fotografieze lebedele speriate de zgomotul motorului de barcă, să se distreze de broaștele țestoase ce se lăfăiau la soare. O săptămână îi era de ajuns să își satisfacă pofta de peștele care se lăsa din ce în ce mai greu de prins, ori din cauză că devenise mai deștept și recunoștea momeală, ori că nelegiuirile ultimilor ani îl împuținaseră, nu știa bine care era cauza. Cert e că și badea Niculae, cel la care poposeau de ani de zile se plângea de lipsa lui, iar Nadia, nevasta, o lipoveancă mai tânără cu ceva ani, care își transforma casa pe timp de vară în casă de primire a oaspeților, își justifica prețul cerut pe gustoasele mâncăruri tot pentru că peștele a devenit la el acasă oaspete.

 Anul acesta exagerase. A crezut că în compania celor trei prieteni zilele și nopțile să fie scurte. Încercase să își găsească în fiecare zi o ocupație nouă. Îi lăsa pe cei trei să urmărească firul undițelor, lua luntrea lui badea Niculae și pleca singur pe drumuri de apă pătrunzând adânc în templul naturii. Lăsa barca să alunece ușor, dusă de voia vântului, la fel de leneș ca broaştele întinse la soare și urmărea câte un pelican, rar și el la vedere, vară fusese secetoasă și le plăcea să stea acolo unde apa era mai adâncă și peștele mai mare.

În drumurile lui singuratice glasul Marei parcă ajungea până la el, adus de adierea de vânt ce-i mângâia obrazul:

   - Nu m-ai putea lua cu tine? Nu am fost niciodată în deltă... Visam să ajung acolo unde Dunărea se varsă în Mare și să mă scald goală în apele învolburate. Cred că am citit asta într-o carte și mi-am întipărit în minte ideea... Și apoi să mă prăjesc la soare și să apară El și să mă iubească, acolo, pe nisipul fierbinte sub lumina stelelor de vară. Bănuiesc că și asta era într-o carte.

 Cu cât trecea timpul cu atât amintirea acelei seri, când o anunțase că va pleca pentru trei săptămâni, îi revenea din ce în ce mai des în minte și se trezea căutând petecul de nisip unde trupul ei s-ar putea lăsa iubit.

Era în ultima zi și legănat de valuri rătăcea prin stufărişuri, când vântul s-a întețit brusc prevestind furtuna. A tras la mal și și-a proptit barca lângă niște copaci răpuși de bătrânețe și de vânt. Furtuna a sosit repede și s-a sfârșit cu un curcubeu uriaș și luminos cum nu mai văzuse. Și-a lăsat barca să alunece în direcția lui și a plutit așa un timp, până ce asfințitul cu cerul lui roșiatic a înghițit apele Dunării la un loc cu soarele care dogorise întreaga zi. Un nou miros ajungea până a el şi-o muzică nouă îi gâdila auzul. Nu era departe de locul unde Dunărea se îmbrățișa cu marea.

A lăsat barca și și-a croit drum prin vegetația care devenea din ce în ce mai mică și mai mai rară. Apoi, a văzut colțul acela de plajă. Stelele au început să împodobească cerul senin iar el parcă zărea undeva în zare femeia așteptându-l s-o iubească ”acolo, pe nisipul fierbinte sub lumina stelelor de vară.”

 Un țipăt de pasăre l-a readus din vraja ce-l cuprinsese și mirarea înlocuise trăirile avute în ultimele ore.

 Îi plăcea Mara dar nu și-o putea închipui iubita lui. Undeva între ea și el se înălţa un zid, nu își dădea seama de ce, știa doar că există și nu avea dorința să îl dărâme.

Își aminti de dimineața în care ea se autoinvitase la o cafea iar el o asigurase (parcă vorbise altcineva în locul lui), că pregătea în fiecare dimineață o cafea pentru ea. I-a simți în voce bucuria, i-a văzut mai apoi ochii, erau ochi de femeie îndrăgostită, erau ochi în care cuprinsese iubirea întregii lumi și era sigur că vroia să i-o dăruiască lui. Orgoliu lui de bărbat era satisfăcut și se umfla în pene asemeni unui cocoș înfumurat și mândru, dar când ea își trecuse peste inhibiții și vroia să i se dezvăluie, el s-a trezit spunându-i:

- Să nu te îndrăgostești de mine.

Nu era o rugăminte care să lase o portiță deschisă, să lase o speranță, era un îndemn aspru, sec și rău.

S-a așteptat să fie jignită și speriată în același timp și după o clipă în care suflarea i-ar înceta, să revină cu lacrimi și rugăminți:” Dar sunt îndrăgostită. Și vreau să mă iubești. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te rog, iubește-mă și tu...”

Ea l-a privit într-adevăr, cu aceeași ochi mari albaştri – verzi a căror tristețe o cunoștea deja. Nimic nu îl făcea să bănuiască că tristețea lor devenise mai adâncă, că vorbele lui o afectase cumva. Era aceeași, ba mai mult, glasul ei îl auzise mai sigur că niciodată, fără nici o emoție, fără nici un tremur:

” Ce îți veni?! Cum aș putea? Cum aș putea?”

Își simți orgoliu lui de bărbat clătinat, femeia din fața lui ori era mai puternică de cât o credea, ori într-adevăr nu se gândise niciodată la el ca la un eventual iubit. Răutatea vocii lui i se întorcea ca un bumerang. Apoi, uneori, în timp ce își luau rămas bun după ore petrecute împreună și cu fiecare zi care trecea ele deveneau mai multe, se trezea repetându-i:” Să nu te îndrăgostești de mine”. Răspunsul ei era același, ba avea și un zâmbet ironic în colțul gurii:” Cum aș putea? Cum aș putea?”

 

 A ajuns la locul unde își făcuseră tabăra destul de târziu. Cei trei deja cinaseră și începuseră să devină îngrijorați de întârzierea lui. L-au întâmpinat cu vorbe nu tocmai frumoase care în loc să îi ducă gândurile departe de Mara, o aducea mai aproape de el. Îi vedea chipul surâzător întrebându-l așa cum face un copil când ceva îi este de nepătruns:” De ce bărbații au un asemenea limbaj?”

Nu le-a răspuns, a râs doar de îngrijorarea lor și s-a lăsat pradă dorului care îl cuprinsese și pe care nu și-l înțelegea.

 A adormit repede visând mult și întortocheat și s-a trezit nerăbdător să ajungă pe pământ solid, să scape de gustul dulce mâlos al apei ce-l îmbolnăvea de trei săptămâni și să ajungă mai repede acasă, să îi audă glasul și să îi vadă ochii verzi-albăstrii, mari ca marea cea mare ce s-a revărsat în asfinţit sub stele sclipitoare sub privirilor lui în urmă cu câteva ore și de ce nu, să o strângă în brațe, iar ea să îl roage:” Ia-mă în lumea ta” așa cum a făcut odată, iar el să înțeleagă de ce lume vorbea și să îi răspundă șoptind, atingându-i cu buzele lobul urechii:” Dar te-am luat deja. Nu simți asta? Te-am luat deja.”

 Au ajuns în Tulcea. A vrut s-o sune. S-a oprit în ultimul moment. Dacă ar mai avea puțină răbdare? Dacă ar face asta doar după ce ar pune la prăjit unul din peștii prinși în aceste zile?

Era sigur că dacă își va anunța sosirea, ea îl va aștepta cu masa pusă și cu o surpriză culinară. Se mai întâmplase asta.

A început cu seara aceea de vineri când l-a sunat și i-a spus:

  - Tocmai am terminat o bunătate de tocăniță de pui, pui de-ăla de la țăran. E la fel de bună ca pe vremea copilăriei mele când la masa de cină mama pregătea tocăniță de pui cu mămăliguță.

 - Ai și lapte rece cu smântână groasă pe deasupră?

 - Off, laptele acela... Unde aș mai putea să-l găsesc astăzi. Bolaj-baci este prea bătrân, femeia i-a murit de mult, nu mai are vacă.

 - În frigiderul meu este ceva. Am fost zilele astea la munte... Uite, eu fac mămăliga și am laptele. Tu aduci minunăția aia cu care te lauzi. Douăzeci de minute?

 - Hmmm, mă pui pe drumuri, dar de ce nu?

 Apoi a devenit o obişnuită ca ba unul, ba altul să pregătească ceva neobișnuit și să mănânce împreună. Mâncare neobișnuită a devenit și o banală salată de roșii cu ceva caș pe deasupra. Și niciodată nu lipsea desertul, o farfurie mare cu tot felul de povești din viața lor. Se despărțeau târziu în noapte ca să se întâlnească din nou a doua zi și atunci el s-o ducă în locuri care o încântau în așa măsură încât devenea o copilă ce bătea fericită din palme. Acolo nu mai era femeia cu multe responsabilități, exigentă, atentă la felul în care se îmbrăca şi în care vorbea, iar transformarea aceasta pe el îl tulbura atât de plăcut încât aștepta cu nerăbdare o altă ocazie de a fi cu ea.

 După o noapte în care a gonit pe șosele a reușit să își debarce prietenii pe la casele lor. Peștele nu era cine ştie ce, dar cei trei se simțeau minunat după cele trei săptămâni fără telefon, televizor sau lucruri ce trebuiesc urgent rezolvate. Erau chiar supărați că totul trecuse prea repede. Doar pentru Victor concediul fusese prea lung.

 Și-a privit ceasul. Avea timp să facă un duș rapid și să pună cafeaua la foc. La șapte fix o va suna iar după câteva minute sigur se va putea îmbăta de mirosul ei.

 Doamne, ce dor îi era de mirosul ei.

Un zâmbet îi apăru pe buze la amintirea acelei zile în care ea își anunțase vizita, iar el lăsase ușile larg deschise și fugise la magazinul din colț. L-a întoarcere i-a simțit prezența încă de la intrare.

  - De jos, de la intrare totul miroase a Mara. Aș recunoaște mirosul ăsta din alte o mie.

 

 Că Mara trecuse pe la apartamentul lui a bănuit încă din holul imens.

Îi lăsase o cheie cu ceva timp în urmă, când ea s-a oferit să îi facă ordine printre înregistrările lui contabile, care erau ca vai de lume, făcute mereu pe ultima sută de metri. Își pierdea urechile printre chitanțele de tot felul, nu avea niciodată timp, iar Mara îi arătase cât de mult pierde pentru că nu și le urmărește.

La plecarea în deltă o rugase să îi îngrijească florile. Le-ar fi lăsat în cada cu apă cum făcea de fiecare dată, nu ar fi avut de suferit, dar a vrut ca ea să treacă prin apartamentul lui. Parcă nu își dorea ca în acest lung timp mirosul ei să dispară.

Ea trecuse în lipsa lui și făcuse mai mult decât să îi ude florile. Lucrurile alea ce erau risipite prin holul imens parcă dispăruseră, se comprimaseră, acum ocupau un mic colț, chiar și bicicleta lui parcă râdea fericită în noul loc ce fusese așezată.

Dorința ca ora șapte să vină mai repede se accentuă. Dădu cu ochii de biletul rezemat de carafa de argint ce trona în mijlocul mesei și se repezi să-l citească, convins că va găsi acolo încă un motiv ca să-i mărească nerăbdarea. Se clătină și căzu ca un sac pe fotoliul din apropiere și un urlet doar de el auzit îi ieși din suflet:

- Nuuuuuuuuuuu! De Ceeeeee?

             Dragă Victor, sper că peștii nu au fost deștepți și s-au lăsat păcăliți de năvodul tău.

Sper că ţânţarii nu ți-au dat prea mult de furcă și mai sper că ai făcut baie gol acolo unde Dunărea se varsă în Mare. Dar vreau să cred că nu a existat o Ea care să își dorească să fie iubită pe nisipul fierbinte sub lumina stelelor.

În alte cuvinte, sper că ai avut un concediu plăcut, deși inima-mi spune că au fost prea lungi zilele și nopțile acolo unde nu ai avut nici o stâncă pe care să îți julești genunchii.

  Eu m-am privit într-o dimineață atentă în oglindă, așa cum m-a tot sfătuit de-un timp încoace un prieten drag sufletului meu, mi-am dat demisia și am plecat pentru câteva luni la Baia de Arieș. Directorul de acolo are un proiect unde îi pot da o mână de ajutor, voi munci mai puțin (crezi asta?) și voi avea mai mult timp să citesc, să mă plimb prin păduri și poate să găsesc calea prin care mă voi regăsi.

 Dar ne vom mai auzi și poate chiar întâlni, voi coborî din când în când la sfârșit de săptămână să îmi văd prietenii dragi, dacă voi constata că am.

 Poate păstrezi un pește pentru mine.

Numai bine îți doresc.

Mara.

  L-a trezit sunetul lung al soneriei. Pentru o clipă nu a realizat unde se află. Era transpirat iar raze de soare îi pătrundeau în ochi, orbindu-l. În pumnul drept strângea o coală de hârtie. A privit-o lung încercând să se dumirească unde era și ce se întâmplă cu el.

Sunetul soneriei îi străpungea nemilos timpanele. Se trezi de-a-binelea amintindu-şi clipa în care sufletul lui strigase” Nuuuuuuuu!”.

S-a îndreptat spre ușă cu un sâmbure de speranță în suflet:” Poate e o glumă. Poate la ușa este ea.”

A ajuns prea târziu. Sunetul a amuțit iar în fața ușii nu mai era nimeni. O umbră, jos, mai avea un pas și ajungea la ușa de ieșire din bloc.

  - Mara!

Umbra s-a oprit.

  - Hei, bătrâne, sunt eu, Mihai. Ce faci omule? Sun de ceva vreme. Am văzut mașina și mi-am zis că te-ai întors.

  - A, tu. Vino! A răspuns cu dezamăgire în glasul stins, Victor. Ultima speranță murise.

  - Dormeai? Așteptai pe altcineva?

  - Dormeam. Am condus întreaga noapte.

  Mihai s-a prăvălit pe unul din fotolii.

  - A tras peștele? Vremea a fost bună? Da, văd că te-ai înnegrit, nu glumă.

Victor îi răspundea la întrebări monosilabic în timp ce pregătea cafeaua. S-a așezat pe celălalt fotoliu.

  - Ce mai e nou pe aici?

  - Păi, cam tot alea. Lumea a fost plecată. Parcă toți au ales să facă concediile în august... Ce faci? Mâine facem o cățărare?

- Poate.

- Am totuși niște vești. O ții minte pe Ina?... A întrebat de câteva ori de tine. Mi s-a părut că au fost mai mult decât niște simple întrebări.

- Adică?

- Pare interesată de persona ta. Și... e frumoooasă foc.

- Prea frumoasă. O Nimfă. Și-ar pune rucsacul în spate?

- Ai mai cărat rucsacuri.

- Eram tânăr și prost. M-am ales cu trei ani de chin, alți trei de aruncat gunoiul în cap și cu o copilă care nu știu cum va crește.

  - Io zic să încerci. Prea ești singur. Sau... Mara?

  -?!!

  - Io aș alege Nimfă. Dacă tot e să cari rucsacuri... e foarte frumoasă, e tânără, te-am invidia cu toții.

  - Aha... Și Mara?

  - E prea serioasă și prea inteligentă. Dacă mă îmbăt în fața ei și sfârșesc să îmi arăt curu, a doua zi mi-ar fi rușine să dau ochii cu ea.

  - Nu cred că ți-ai mai aminti... Știi, sunt doar singur. Mara e o prietenă dragă. E într-adevăr foarte serioasă și inteligentă. Și mi-e ciudă că nu mă văd în stare să car rucsacul ei. Habar nu am de ce... Și unde o găsesc pe Nimfă?

 - La” Salamandra”, cu siguranță.

 - Are gusturi Nimfă... Vii la o bere?... În cinci minute fac un duș și plecăm. Am chef de-o bere rece și de o Nimfă în patul meu în noaptea asta.

 - Hei, io am zis doar că a întrebat de tine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Textul este relaxant cu mesajul lui tineresc, mirific prin descrierile muntelui şi al deltei româneşti. Doar cine le-a văzut ştie să le aprecieze, iar cine le descrie merită mii de felicitări.

Vise, doruri, idei. Se desprinde ideea de a nu trece pe lângă sentimente atunci când le simţi, deoarece s-ar putea să pierzi. Poarta dorinţei să fie mereu deschisă, clipa trebuie fructificată, oricum ea trece prea repede.

Am adunat nişte incoveniente, zic eu, Helen:

privind în jos la lacurile răsfirate- de aici poate să dispară ''la'' pentru acurateţea textului şi să rămână ''privind în jos lacurile răsfirate'', cu acelaşi înţeles.

fiecare zi o ocupație nouă. - la fel aici ''o''.

 A tras la mal și și-a proptit, A lăsat barca și și-a croit,- de aici se cere să dispară câte un ''şi''. În acea parte a textului sunt cam mulţi de ''şi''.

era sigur că vroia, inhibiții și vroia să - voia.

Asta pentru o şlefuire a textului. Şi eu am, dar desigur în textele altora vezi mai repede.

Apreciere deosebită pentru textele tale, Sofy!

[Corina Militaru]

Helene, am citit cu placere. Povestea captiveaza iar descrierile sunt superbe. Astept continuarea.

Cu drag,