Rugă pentru lumină

[Monica Pester]

Suflete, umbli năuc,

Prins în frunzele de nuc,

Te văd, nu te pot atinge,

De când mie îmi tot ninge,

Carnea toată se frământă,

Cucul doar mă mai ascultă,

Aburul gheții mă-ncinge

Și-mi lasă otrava-n sânge

Dor de mamă, dor de tată,

Ridicați sunt toți, deodată

Nu uit, sunt esența voastră,

Chemată-ntr-o zi albastră

Duminică-s descântată,

De icoane-s sărutată,

Îngeri m-au ținut în brațe,

De ce văd numai paiațe

Chipuri albe, doar mascate

Pe bucăți sunt asamblate,

Fisurile-s tot mai mari

Și în suflete, amari.

Doamne, vino să ne vezi,

Scoate-ne din ape verzi,

Dă-ne iertare, și-n ceruri

Cheamă-ne cu adevăruri,

Ți le vom spune pe toate,

Chiar de încă ne vom zbate,

Între doruri și lumină,

Spre Sfânta sămânță lină . . . 

[Mihaela Popa]

un vers pătrunzător, adânc, plin de înțelepciune

mă înclin!

[Grig Salvan]

Un ton de descântec, în stil oarecum popular, oarecum arghezian, dar care seduce cititorul prin jocul de cuvinte și ritmica incantatorie. O lectură interesantă, cu imagini surprinzătoare.

[Mihai Katin]

Ruga

Îngăduie, Doamne, să-mi închei
Rugăciunea de seară ca de-obicei:

“Bunule Dumnezeu,
Cînd ai să vrei
Să mă chemi la Tine,
Rogu-Te să-l iei
Mai întîi pe cîinele meu,
lăsîndu-mă-n viaţă pe mine:
Murind eu ar suferi el
Veghindu-mi crucea de la căpătîi.

Şi să nu mă socoți mişel,
Dar fie-mi oricît de greu,
Părinte,-ndură-Te-a-mi hărăzi,
După ce şi-o da sufletul, înc-o zi:
Ca moartea lui s-o plîng eu.”

  de  Romulus Vulpescu

[Vasilisia Lazăr]

Monica, poezia ta este o rugă care arde pe dinăuntru, o chemare tulburătoare între rătăcire și mântuire. Îți adresezi sufletului ca unei ființe desprinse, pierdute printre „frunzele de nuc”, într-un peisaj al frigului interior, unde dorul de origine, de mamă și de tată, devine axul unei identități care se caută și se recompune. Imaginile tale sunt vii, aproape mistice: ninsoarea dinlăuntru, „aburul gheții”, îngerii, icoanele... Toate construiesc un spațiu de graniță între sacru și suferință. În contrast, lumea pare fragmentată, „chipuri mascate”, „fisuri”, o realitate dezarticulată care amplifică nevoia de lumină și adevăr. Rugăciunea finală nu este doar cerere, ci și mărturisire: o deschidere totală, dureroasă și sinceră către divinitate. Acolo se simte cel mai puternic fibra poemului tău, în această tensiune dintre zbucium și speranță, dintre dor și izbăvire. Este un poem profund, cu vibrație spirituală autentică, în care suferința devine cale spre lumină. Felicitări!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Suntem frunze în vânt.

„Fiecare frunză ne spune o poveste. Povestea luptei sale. Lupta împotriva furtunilor cu care se confruntă în viață.” – Avijeet Das

Am citit cu plăcere.