…sau poate

[Maria Mitea]

singura provocare este doar somnul, 

când văzduhul ne frânge inimile

pe neobservate, se scrie        prin noi, 

lăsând respirații-ntre buze, 

de parcă

am fi petale de flori 

[Ada Nemescu]

Cred că somnul nu este o provocare. Este o alternativă pentru fugă.

Fugă sau ascundere ( de cineva, ceva...)

aDa

[bolache alexandru]

Decât un text lung care nu exprimă nimic mai bine un text scurt care să te atingă...

[Grig Salvan]

În locul unor texte lungi în care totul parcă se diluează și lectura devine obositoare, îmi plac astfel de gravuri lapidare în care totul se dezvăluie instant ca într-un tablou vivant.

[Vasilisia Lazăr]

Maria, luată cu multe ale mele, nici nu am observat că aveai 5 (cinci) postări pe pagina de start, la poezie. Eu zic să ne mai uităm și la Regulament. În partea dreaptă, chiar deasupra activității recente, ai acest anunț. Mare. Pe roșu.

Eu zic să-l respectăm. Chiar dacă nu e îngrămădeală mare la postări, să nu monopolizăm pagina! Am șters o postare (ultima). Mai trebuia să șterg una, dar are deja comentarii. E și vina mea că nu am observat la timp, altădată voi fi mai atentă. 

Mulțumesc pentru înțelegere!

[Maria Mitea]

Vasilisia, Mihai, Vă mulțumecs pentru apreciere, și lectură! 

Mihai, sună superb ” ,starea de somn are o  anume inocenta ,o cădere din lume” - mi-ar place să citesc continuarea la ce ai scris aici...:) 

Vasilisia, așa este, e, a venit timpul de mai scurtat, :)   Aș volosi cuvintele lui Mihai ” o cădere a lumii” adâncește ”vulnerabilitatea” - scurtă mai e această vulnerabilitate,  cum ai zis, ”  fulgurații” - un fulg de nea rătăcind în aer ... 

[Mihai Katin]

interesanta aceasta reducere a umanului la fragile petale de flori,este adevărat  ,starea de somn are o  anume inocenta ,o cădere din lume când  poate suntem mai  puțin păcătoși...

[Vasilisia Lazăr]

Iarăși un text mic și m-ai obișnuit cu unele lungi. :)) 

Versurile surprind o fragilitate difuză, aproape onirică, în care somnul devine singura „provocare”, locul unde vulnerabilitatea se adâncește. „Văzduhul care frânge inimile” sugerează o durere subtilă, fără cauză clară, iar imaginea „respirațiilor între buze” adaugă o tandrețe abia rostită. Finalul — „de parcă am fi petale de flori” — dă textului o finețe caligrafică, a unei sensibilități ce se destramă ușor la atingere. Citit și aici cu plăcere. Aceste ultime texte par mai mult niște fulgurații lirice.