Gândurile unui înțelept exilat - proză lirică

[gabriel cristea]

Dar cum ar fi să ne întoarcem în Ellada
și,-n locul votării cu pietricele bicolore,
s-aplaudăm, prin amfiteatre, aristofanice creații? Iar histrionii, savoarea plebei și-a unor magistrați ce-n dar ne dau să bem cucută, ca remediu, vor fi cel mai de preț tezaur pentru noi? Căci ce să vezi, cel bun, cel demn și virtuosul în temniți mucezesc precum cu lanțuri la grumaz democrația; și gura celor bravi ce-arată nedreptatea cu calomnii e-nchisă de marii dregători, toți înfrățiți cu răul și lacomi după drahme. De-aceea zic: n-ar fi mai bine, cetățeni, să dărâmăm această-orânduire ce-și leagănă la sân vicleana șerpărie, și-n locul ei să semănăm doar grâu?

[Tudor Cicu]

Pornind de la acest ultim vers „De-aceea zic: n-ar fi mai bine, cetățeni, să dărâmăm această-orânduire ce-și leagănă la sân vicleana șerpărie, și-n locul ei să semănăm doar grâu?”... spunem: iată o întrebare care într-o proză lirică te duce cu gândul că, în proză, epicul are valoare cât să pună destinul suferinței oedipiene în mișcare. Dar în poezie? Păi, nu există decât un fior indus de poezie care să ne situeze și pe noi (ca cititori) în spațiul lumesc din care facem și noi parte. Înțelegem că proza lirică are un alt chip de a modela cuvântul. Cuvânt pe care îl folosim și noi cu dreptul de a ne pronunța. Și poetul știe că a ales calea de a-și face cunoscut „strigătul” în această lume care reprezintă și pentru noi o rețea de comunicare. Iar cel care lecturează textul strecoară narativul epic prin sita înțelegerii lui. O sită care generează ecouri pentru propria lui interpretare, până când cuvintele își leapădă veșmântul lor lumesc, comunicând adevărul momentului. (E un mod de a dialoga cu poemul tău liric... cu gândurile celui exilat, precum poetul în aceste cuvinte).