Când Plâng din Senin

[Maria Mitea]

 

Intră

          Intrâ

Intrâ

și

te rog

să nu-ți lași lacrimile după ușă,

să nu-ți lași lacrimile după ușă,

am să te aștept ca pe Dumnezeu,

am să te strâng în brațe cu toate ploile verii,

am să mă țin de tine cum rădăcinile se țin de copac,

să nu te uit, ca via am să plâng în tine,

să nu te uit

cu fiecare pas renasc,

cu fiecare pas renasc în câmpul alb de maci,

în câmpul alb de maci,

și

să trezesc durerea ca mierea-n floare

îmi mângâi diminețile pe-ascuns -  un hoț

ca iarba am venit acasă,

și mieii au zbierat, și m-au văzut cucoșii

și au cântat

                                                    ca atunci au cântat

când mai eram cu toții,

și poarta am atins-o

ca iarba când scoate capul pe sub pietre,  își face loc,

zidește plaiul,

                      zidește graiul,

suflarea ce-am atins-o-n bocet,

mamăăăăăăă

daca ai vedea

a venit vremea când și grădinile se odihnesc,

pădurea crește ca o fată mare,

pe subțiori și-n plete i se ascund fazanii,

proaspăt și verde mai este plaiul mamă,

proaspătă și verde mai este glia mamă,

nici cocostârcii nu umblă câte unul, nici câte doi,

pe aripi de vis în stoluri zorile-i adună,

în stoluri puii se întorc la cuib,

în stoluri puii se întorc la cuib,

se primenește cerul, mamă, ca poezia în adâncuri,

ca poezia din vecii,

iubit întors din vânturi

                                   strig: - lasă-mă și măcar

ca o lacrimă

                   lasă-mă să te sărut pe frunte,

o lacrimă

                       să te îngrop în mine

să te îngrop în mine

                                cum zarea-ngroapă zorii

                                cum zarea-ngroapă zorii

[Maria Mitea]

 

Denisa, Valentin, Vasilisia, Grig, Chris Vă Mulțumesc din suflet pentru trecere și semn! 

Denisa,

poemul este un dialog proaspăt trăit în lanul de maci albi (am fost acasă de Paște după 10 ani) pe colinele pitorești a satului. 

Acasă, în puiul de țărișoară are loc o renaștere de identitate, tradiție, o renaștere a naturii. Nu știu dacă oamenii de pe loc își dau seama dar eu ce am văzut mi-a umplut sufletul și mai mult de drag și dor de pământul unde m-am născut. 

Valentin,

trăirile sunt cu adevărat vii,

cum scriam mai sus, nu am fost acasă de 10 ani, iar puterea locului, al casei părintești m-a răscolit fără milă ... 

Vasilisia,

e încă atât de vie mama când plângem după brațul ei.

Eu cred că Dumnezeu le are la un loc luminos cu verdeață,

ca atunci când lucrau grădina, sau culegeau via, că și el are destule grădini acolo în cer ... 

Grig,

poete drag, să-i fie mumei fără seamăn Lumina cerească călăuză veșnică, iar tu să-i culegi poeziile, cuvintele meruite.

Așa este plecarea ei de cele mai multe ori fără alin, fără acceptare ... doamne cât de copii rămânem, mai copii decât ne-au născut. 

”Cred că e cel mai adând resort uman să simți impulsul de a plânge din senin.” - așa este, când plângi din senin acolo e și bucuria, și tristețea, și nedumerirea, și neputința de a schimba ceva, și uimirea, sunt toate la un loc ca niște surori ... 

(am pus majuscule să transmit ”impulsul” seninului în plâns, poate nu e nevoie, mai văd și pot schimba ) 

Vă cuprind cu mult drag! 

[Chris]

frumos, apasator!

[Grig Salvan]

M-a frapat din start titlul: „Când Plâng din Senin” (deși n-am priceput rostul majusculelor de la Plâng și Senin). Cred că e cel mai adând resort uman să simți impulsul de a plânge din senin. Așa simțim adesea în fața vieții cu toate ale ei. Mi-amintește de celebrul poem și cântec al lui Grigore Vieru „Până la lacrimi mi-e dragă viața...” Cutremurătoare așteptare în prag și invocare a acelei ce s-a dus, mama care a plecat, nu oricum, ci rupând și ducând cu ea o bună parte din sufletul nostru. Mama mea a plecat la cer în urmă cu doar trei luni, dar mi-a sfâșiat sufletul iremediabil, o văd nu doar în visele mele nocturne, ci în clipele de reverie de peste zi, în fiecare colț de odaie și în fiecare lucru rămas de la ea. Emoționantă lectură! 

[Vasilisia Lazăr]

am să te aștept ca pe Dumnezeu,

am să te strâng în brațe cu toate ploile verii,

am să mă țin de tine cum rădăcinile se țin de copac,

să nu te uit, ca via am să plâng în tine,

să nu te uit

Copleșitor! Și plâng... Mâine (18 mai), ar fi fost ziua mamei mele. Mulțumesc, Maria!

[Amanda Spulber]

Emoționantă chemare, Maria! Frumoasă, disperată, tristă și parcă totuși plină de speranță. Cred că nimeni nu pleacă definitiv. Iar Mama nu are cum să plece vreodată, cum nu pleacă nici copilăria din noi.

[Stanescu Valentin]

Maria, iată-mă cu lacrimi în ochi ca o ploaie de vară. Ce mi-ai făcut! Cum de nu ţi-am văzut postarea mai devreme? Văd că nu ai prea multe vizualizări ci doar o caldă îmbrăţişare din partea Doamnei Denisa. Nu am stare să continui comentariul. Câtă intensă retrăire ai adus în sufletul meu! Mulţumesc! Te aştept în pagina mea să îţi văd cuvântul!

[Denisa Curea-Popa]

Poemul tău e o îmbrățișare caldă, o chemare la intimitate și alinare. Un dialog tandru cu natura, cu rădăcinile adânci ale ființei, plin de dor, renaștere și speranță.
Admirație!